Bătălii culturale și lexicale

Am crescut într-o familiei de filologi, în care antagonismul lingvistic principal, fie el și amical, se derula între limba engleză și limba franceză. Adică între mine, pe parcursul anilor mei de formare ca anglist, și maică-mea, o foarte serioasă profesoară de franceză. Maturizîndu-mă, am realizat că bătălia era de fapt una planetară. Anglofonia se afla, de decenii multe, în lupte libere cu francofonia. Probabil că alegerea francezei ca rivală absolută a englezei (aflate oricum în indeturnabilă expansiune) și nu a spaniolei bunăoară, care rămîne o limbă mai răspîndită decît franceza, a venit din prestigiul tradiţional al celei dintîi. Engleza însăşi a împrumutat, în vremurile de glorie ale francezei, multe cuvinte (rămase şi astăzi în vocabularul său) din bagajul lingvistic al cuceritorilor normanzi, pentru simplul motiv că folosirea acestor cuvinte (chiar atunci cînd ele existau în variantă saxonă) era un semn de distincţie socială. Îndîrjită să dea prioritate prestigiului ei cultural, Franţa a încremenit cumva în proiectul lingvistic disjunct, ducînd și astăzi – în mod consecvent – o confruntare lexicală cu engleza și încercînd chiar exercitarea unui control legislativ asupra intrării noţiunilor anglofone în limba naţională.

În 1986, preşedintele francez în exerciţiu, François Mitterrand, a declarat fără echivoc faptul că „Franţa se află în război deschis cu anglo-saxona”. Conform statisticilor (v. Bill Bryson – Mother Tongue), Franţa avea deja antecedente în această privinţă la timpul cînd Mitterrand îşi arăta ostilitatea faţă de anglofonie. Din 1911, funcţiona aici o Lege împotriva adoptării termenilor străini în limbă, iar în 1970 fusese înfiinţată o Comisie a Terminologiilor care controla draconic împrumuturile lingvistice (repudiindu-le). În 1975, se elaborează o Lege de Stat numită Menţinerea Purităţii Limbii Franceze, conform căreia preluarea „englezismelor” trebuie pedepsită cu amenzi usturătoare. Apoteotic, în 1984, Franţa creează Comisariatul General al Limbii Franceze, care introduce sancţiuni severe pentru presă şi diverse instituţii publice predispuse la „anglicizarea” lingvistică. De asemenea, Academia Franceză întocmeşte anual liste de cuvinte interzise uzului şcolar, iar anumite regulamente de ordine interioară nu permit radioului şi televiziunii difuzarea emisiunilor/spectacolelor/filmelor de producţie americană într-un procent mai mare de 40%. Toate acestea (şi multe altele) au creat Franţei, fără îndoială, aura de lider al „ostracizaţilor” în războiul cultural cu anglo-americanitatea.

Rezultatele par însă mai degrabă descumpănitoare. Amintitul Bill Bryson observă că anumite noţiuni tind să devină comice (amintiţi-vă, prin analogie, „gîtlegăul”, „nasştergăul”, „de perete frecătoriul”, „de sine mişcătoriul”, „stelămîntul” ş.a. propuse de către puriştii români din Școala Ardeleană ca echivalente ale intolerabilelor neologisme „cravată”, „batistă”, „chibrit”, „automobil” sau „astronomie”; ca să nu mai menţionez sugestia lor ca diferenţa „singular-plural” să fie redată prin neaoşa opoziţie „singureţ-multureţ”!). În loc de hamburger francezii spun steak haché, simpatica „ciungă” (chewing-gum) a devenit, pentru ei, pâte à macher, iar pipeline (conductă) oléduc. Oripilaţi de ciudăţeniile lexicale apărute în limbă, chiar jurnaliştii de la Le Monde au propus, sarcastic, la un moment dat, schimbarea tuturor cuvintelor englezeşti în corespondente franţuzeşti. Tradiţionalul sandwich ar fi devenit, astfel, „deux morceaux de pain avec quelque chose au milieu”. Situaţia distrează, întrucît statisticile mondiale rămîn necruţătoare: două treimi dintre publicaţiile ştiinţifice ale lumii apar în engleză, corespondenţa internaţională este redactată în engleză în procent de 75%, cele mai mari reţele planetare de televiziune sînt americane, canadiene sau britanice.

Francezii înşişi spun frecvent le snob, le bifteck, le self-made-man, aşa cum englezii ziceau în trecut (dar mai spun și astăzi), cu aer aristocratic, merci, au contraire, force majeure, à la mode etc. Precum românul (postmodern), francezul (postindustrial) are în bagajul lexical zilnic noţiunile de rockstar, top-model, horror, floppy, computer, hard disk, mouse, e-mail, zoom, home-video, homepage etc. El pleacă în le week-end, oprindu-se în le camping. Ascultă le compact disc, le rock, le jazz, le blues şi chiar le heavy metal. Nu o dată merge la le pub, unde bea un scotch, un gin ori un cocktail. La televizor priveşte un western sau, în bună dispoziţie, un strip-tease, cînd, desigur, nu preferă să citească un best-seller. Cel puţin deocamdată, „frangleza” (căreia entuziaştii i-au inventat un vocabular şi chiar o gramatică) pare o utopie. Engleza e entitatea alfa în această chestiune. Polemicile (cordiale) cu maică-mea din anii ’80, pe teme de anglofonie și francofonie, aveau de aceea, întotdeauna, un cîștigător predictibil în persoana mea.