Putem trage vreo concluzie din meciul cu Irlanda de Nord?

Că România a redevenit România. Ne-am întors la ce știam. La Dunăre, Carpați și prea puține altele care să țină în picioare șandramaua. În alte domenii mai poți păcăli, la fotbal e mai greu. Fotbalul, pe care unii îl cred un moft copilăresc, e cel mai bun reper a ceea ce sîntem. La fotbal trebuie să te pregătești, să colaborezi, să crezi, să creezi, să vrei să fii mai bun și rezultatul vine direct. Bam! Nu cu stai să mai vedem, să mai dezbatem, stai că nu e chiar așa. Ba e chiar așa, că așa stă scris pe o tabelă. La fotbal avem rezutatele PISA la fiecare meci. În cel cu Irlanda de Nord am avut senzația unui berbec de plastilină care lovește într-o ușă de piatră. A fost 1-1 cu frumusețea unei plimbări prin sîrmă ghimpată. Insularii au venit cu niște copii în ideea de a arăta unei echipe calificate la Euro că nu are ce să caute acolo. Și aproape au reușit. În meciul ăsta, selecționerul nostru căuta niște răspunsuri. A plecat cu un vagon de întrebări. Cum ar fi interesanta cuadratură a cercului care la reprezentativă sună așa: cum să faci să joace niște fotbaliști care nu joacă? Căci, da, e o problemă cît China. O mulțime de tricolori fac figurație pe la echipele lor de club din străinătate. Fac tușa. Și cînd sînt băgați la joc la națională, se mișcă de parcă ar duce în cîrcă banca de rezerve. Normal. Apoi alții joacă, dar în campionate fie de o calitate slabă rău, fie în Vest, dar în ligi inferioare. În fine, jucătorii care zburdă prin Superliga României, cînd dau de adversari din alte zări, dau senzația că descoperă alt sport. Iată cum tabloul din fața ochilor lui Edi Iordănescu înaintînd spre Euro seamănă cu cel pe care trebuie să îl fi contemplat Maria Antoaneta în drum spre Place de la Révolution. Îți vine să te pipăi în zona gîtului. România e un etern șantier, rezultat al tuturor meșterilor Manole care produc abisala întrebare, însoțită de un scărpinat în creștetul capului: cine v-a făcut lucrarea asta, dom’le? Cîteodată avem senzația că am ajuns la un capăt de drum, că am urcat, în fine, dealul cel mare. Ei, aș! De pe coama lui constatăm că înainte e locul de unde am plecat. OK, nu e chiar ăla. Dar de multe ori seamănă al naibii de tare cu el. Naționala s-a calificat la Euro cu o performanță demnă de cele mai bune echipe europene. Îndepărtîndu-ne de preliminarii, am fi avut tendința să uităm totuși ce a contribuit la excepționala recoltă de puncte: o serie de noroace demnă de Cartea Recordurilor, coroborată cu ghinioanele unor adversare, obligate să joace mereu în deplasare din cauza condițiilor politice de acasă, plus un făcut cu ochiul gingaș al arbitrilor. Fără toate astea poate că acum băieții își luau bilete pentru Caraibe în luna iunie, și nu pentru Germania. Amicalul cu Irlanda de Nord ne-a readus aminte prompt cine sîntem. Sîntem aceiași. Și asta e veșnica noastră luptă.