Sulfurosul domn Piedone

Nu știu cît de corecte sînt sondajele care îl dau pe Cristian Popescu Piedone drept favorit în cursa pentru Primăria Capitalei, însă, oricît de greșite sau modificate ar fi, e foarte greu să pretinzi rațional că antenumitul nu e relevant în peisajul politic al Bucureștilor. Este. 

Populist, orgolios și incapabil de autoironie, dl Popescu Piedone joacă zilele astea un joc complicat în care încearcă să se impună drept candidat al Partidului Comasat pentru alegerile din 9 iunie. Sînt două interpretări care domină discursul public cu privire la această candidatură. Prima dintre ele spune că Piedone e un fel de candidat de rezervă, gata să preia ștafeta în cazul în care Cătălin Cîrstoiu, candidatul oficial al PNL și PSD, se dovedește neputincios în a se ridica la nivelul așteptărilor. A doua variantă, ușor absurdă, zice că PNL și PSD au, de fapt, doi candidați și speră ca Piedone să cîștige luptînd nu numai cu Nicușor Dan, ci și cu candidatul manciurian aruncat oficial în cursă. 

Se ia prea puțin în calcul situația în care Piedone e pur și simplu un jucător semi-autonom cu o rangă în mînă forțînd intrarea în Primărie sau, în cel mai bun caz, negociind un viitor politic pentru sine, apropiații (între care este notabil fondatorul trustului Intact, Dan Voiculescu) și familia sa. Deja fiul său este deputat și posibil succesor la Primăria sectorului 5, iar presa scria săptămînile trecute că încearcă din răsputeri să îi găsească un loc de europarlamentar fiicei. Altfel spus, această mică dinastie, similară întrucîtva celei din Voluntari care a controlat Bucureștiul cale de un mandat, se zbate serios pentru a-și păstra accesul la funcțiile și resursele publice folosindu-se de tracțiunea publică a fondatorului ei. 

Cei care au avut răbdare să urmărească episodul de sitcom prezentat drept lansarea lui Cătălin Cîrstoiu în cursa pentru Primăria București au remarcat probabil diatriba anti-Piedone a lui Marcel Ciolacu. Șeful PSD și PNL a părut sincer iritat de întrebările legate de actualul primar al sectorului 5: „Ce oameni strînge în jurul lui Piedone să dezvolte şi să dea viziune acestei capitale? Capitala noastră, nu a mea, Capitala românilor. Cine vine la domnul Piedone după ce iese primar? Ce legătură poate să aibă cu Comisia Europeană, cu marile proiecte, cu profesorii, cu universităţile, să stea la masă să construiască un proiect?”.

Ciolacu a dovedit că are suficientă răbdare pentru a aștepta ca adversarii politici să greșească. Stă, ca în proverbul chinezesc, pe malul rîului așteptînd să treacă pe apă cadavrele dușmanilor. Dar în cazul Piedone pare să-și fi pierdut un pic răbdarea. Nu a luat în calcul varianta în care popularitatea poate să modifice comportamente astfel încît indivizi ca Piedone să devină ușor obraznici și să nu mai recunoască autoritatea. 

Sînt sigur că sînt cititori care ar fi așteptat ca într-un text despre Popescu Piedone să reamintesc legătura cu dosarul Colectiv în care a fost condamnat, apoi achitat și eliberat din pușcărie. O fac acum, dar nu pentru a întări indignarea care domină o parte a bucureștenilor ce urmăresc scena politică. Dacă Piedone are vreo responsabilitate în acel caz, atunci furia ar trebui să se îndrepte spre Justiție (sau „Justiție”, dacă vreți), nu neapărat spre primar. Ba mai mult, faptul că sînt mulți oameni care continuă să voteze acest personaj nu mi se pare o dovadă de ignoranță, raportare amorală sau prostie, așa cum par să sugereze unii comentatori. 

E mai degrabă vorba despre un soi de compartimentalizare rațională a raportării la un personaj public ca Piedone. Ajutat de o mașinărie gigantică și scumpă de propagandă care îi împinge realizările pe canale de media clasice și pe rețele sociale, Piedone e văzut ca un tip care pare să priceapă un pic de administrație. Nu e singurul. În mintea oamenilor se produce un soi de tranzacție simplă în care voturile se oferă pentru chestiuni practice și pentru consecvență, și nu neapărat ca protest pentru o chestiune ce nu mai poate fi influențată în nici un fel. Justiția a decis așa cum a dus-o capul și situația la zi e simplă: dosarul Colectiv e închis, Piedone e nevinovat.

În mod straniu, Colectivul e ceea ce îi unește pe Popescu Piedone și Cătălin Cîrstoiu. Medicul de la Spitalul Universitar e la rîndul său obligat să răspundă unor întrebări legate de conduita sa în acele zile. Nu dorința de a fi primari ai Capitalei au în comun cei doi, ci unul dintre cele mai tragice momente ale acestui oraș. Dacă Bucureștiul ar fi un om, ar avea înfățișarea unui adolescent deprimat care se taie pe mîini cînd povara e prea grea. 

Faptul că Piedone e posibil în anul Domnului (Ciolacu) 2024 nu e rezultatul unei demisii morale a populației orașului, ci un rezultat direct al felului în care funcționează partidele. O intersecție de rețele de influență, anonimi fără merite și lipsă de priorități pe termen lung. Partidelor le lipsesc ideologii și viziunea, ceea ce le face să fie permanent nervoase și lovite de o stupefacție tîmpă în preajma alegerilor. Dacă sulfurosul domn Piedone are 44% în sondaje, de-abia acolo putem vorbi de un vot de protest. 

Felul în care PSD și PNL se raportează la București e profund nepoliticos. O combinație de siguranță de sine și aroganță care scoate din sărite nu numai Opoziția, ci și oameni care în mod tradițional ar fi votat pentru cele două partide. PSD și PNL par să creadă că se pricep foarte bine la vînzarea de clișee, însă în piața de banalități sînt unii vînzători mai iscusiți și mai consecvenți.