Există viață dincolo de telefonul mobil?

Recunosc, sînt dependentă de telefon

Recunosc, sînt dependentă de telefon. De cîțiva ani, a devenit un soi de extensie a mîinii mele drepte, iar degetul mare, cel care dă scroll, se comportă de parcă ar fi fost la sală, e viguros și îndelung antrenat, cred că în curînd va suferi o mutație, se va transforma în altceva, în timp ce alte degete care șomează se vor atrofia – poate fi o altă formă a evoluției umane. Mai demult, îmi imaginam că nu pot trăi fără laptop, îl căram cu mine peste tot (și avea vreo cinci kilograme), acum îmi dau seama că aproape mă pot lipsi de laptop, telefonul a reușit în mare parte să-l înlocuiască, de ce m-aș mai complica cu un obiect de mărimea unui dicționar enciclopedic cînd pot face aproape aceleași lucruri folosindu-mă de un alt obiect care îți încape într-un buzunar? De la plata facturilor și alte plăți la vizionare de filme și citit texte pentru diferite evaluări, interacțiune și comunicare, cumpărături, rezervări de bilete de avion și de camere la hotel, pînă la orientare în spațiu (oare cum se descurcau oamenii înainte, în orașe necunoscute, fără Google Maps și Waze?) și, în ultimă instanță, la scris. Nu scriu texte lungi, nu scriu romane pe telefon, deși sînt convinsă că există scriitori care fac deja și asta (cunosc un poet care își scrie poeziile sub formă de SMS-uri pe care le trimite pe la prieteni și după aia le strînge într-un volum), însă dacă trebuie să scriu un articol, de pildă, și n-am cum să ajung la un computer, să mă așez la un birou unde aveam o grămadă de tabieturi, în mare parte inutile, nu mai intru în panică – stau pe o bancă, într-un parc, sau la masa unei cafenele și încep să scriu pe telefon, mai tîrziu voi transfera articolul pe laptop, îl voi corecta și revizui. Îmi dau seama, în același timp, cît de mult m-am îndepărtat de scrisul de mînă și mă apucă un soi de melancolie – unde sînt vremurile în care ți-era suficient să ai la îndemînă un carnețel și un creion „ca să-ți așterni gîndurile pe hîrtie” (pînă și expresia asta, odinioară un clișeu, a devenit desuetă)? Adevărul este că nu mai fac nici o asociere între acțiunea de a scrie și „uneltele” inițiale destinate și indispensabile scrisului, pentru mine a scrie înseamnă o înșiruire de semne negre pe un ecran, dacă nu ai salvat documentul tot ce ai scris dispare, se pierde în neant, noroc că dispozitivele astea noi au grijă de munca ta și ți-o salvează oricum.

Cînd plec de acasă fără telefon, am un moment de rătăcire, de derută, ca și cum m-aș pomeni dintr-odată singură pe vîrful unui munte, înconjurată doar de zăpadă și de pustiu, așa că de cele mai multe ori mă întorc după el, chiar dacă trebuie să străbat o jumătate de oraș, merg pe propriile mele urme, căutînd să nu mă îndepărtez de ce îmi este cunoscut, oare ce m-aș face fără telefon într-o situație cu totul nouă, neașteptată? Sau dacă aș fi în pericol și nici măcar la 112 n-aș avea de unde să sun? Ce coșmar! De fapt, am uitat funcția de bază a telefonului – cea de a suna. Adevărul este că telefoanele noastre nu mai sună (dar ele sună în amintire, vorba cîntecului). Bipăie, vibrează, scot diferite sunete, trimit notificări, mesaje, filmează, fac poze, cîntă – hituri la modă, dar și manele –, dar nu sună. De ce ți-ai suna un prieten de ziua lui cînd poți să-i dai un mesaj și gata, ți-ai făcut datoria? Sau și mai bine îl feliciți pe Facebook, împreună cu o mie de necunoscuți, omul se simte iubit, apreciat, are senzația că participă din fotoliu la o megapetrecere organizată special pentru el, în timp ce bea de unul singur un pahar cu vin. Îmi dau seama că sînt depășită de numărul mesajelor pe care le primesc zilnic pe Messenger și WhatsApp, la unele mi-e și frică să „dau cu seen”, cum se zice acum, pentru că va trebui să răspund, în schimb telefonul meu sună de trei-patru ori pe săptămînă. Și de cele mai multe ori e mama. Dar oare mi-aș dori să fiu sunată mai des? Probabil că nu. Trăim într-un secol al comunicării excesive, la orice oră și din orice poziție, în care convorbirile telefonice parcă nu-și mai găsesc rostul, nu vrei să mai auzi pe nimeni, vrei doar să fii lăsat în pace. Din nou, unde sînt vremurile în care așteptam ore în șir lîngă telefonul (fix) ca să sune nu știu ce băiat, iar cînd suna în sfîrșit telefonul și mă repezeam să răspund eram cumplit de dezamăgită cînd la celălalt capăt al firului auzeam vocea rablagită a bunicii din blocul de vizavi care se plîngea că iar o doare spatele? Nu au trecut de atunci decît vreo 30 de ani.

Încerc să-mi amintesc uneori cum se întîlneau oamenii în oraș înainte de apariția telefonului „inteligent”, cum de reușeau să stabilească o întîlnire cu zile întregi înainte și acest mic eveniment să se și întîmple. Mi se pare foarte complicat. Să-ți dai întîlnire „la ceas”, la ieșirea de la metrou dinspre coloane, pe peronul Gării de Nord, toate acestea mi se par deja scene dintr-un film de epocă. Să nu ai cum să anunți dacă nu mai vii sau dacă vei întîrzia zece minute, o jumătate de oră, să aștepți în van sau să te aștepte ăla ca prostul. Dacă nu ajungeai la timp deja erai pa, omul pleca dezamăgit, poate altă dată, într-o altă viață, un alt destin. Așa ceva nu mai e posibil acum, cînd oricînd ești „găsibil”, oare chiar e mai bine? Fără telefon mai puteai să te ascunzi, să te dai la fund, să te răzgîndești. Acum nu mai ai nici o scuză. De atunci am aproape o obsesie cu punctualitatea. Nu suport să aștept, însă, din nou, eu intru în panică dacă nu ajung la timp la o întîlnire, fac treișpe-paișpe prin metrou, dau mesaje după mesaje în care îmi cer scuze – îmi imaginez că omul care mă așteaptă e singur pe vîrful unui munte, înconjurat doar de zăpadă și de pustiu.

Oare ce făceau oamenii înainte, cînd așteptau la doctor și nu aveau telefon? Cînd nu intrau pe Facebook sau se jucau jocuri cretine cu bile? Vorbeau unii cu alții? Se uitau pe pereți? Am un obicei urît, dar cumva profesional – mai ales în metrou, dar și în alte mijloace de transport în comun trag cu ochiul la ecranele celor din jur, uneori e inevitabil. Sînt pur și simplu curioasă, mi-aș dori să citească cu toții cărți și să citesc măcar cîteva pagini împreună cu ei, dar nu se întîmplă asta. 90% trimit mesaje scrise. 90% simt nevoia să transmită cuiva care e în altă parte, de obicei iubitei/iubitului, mamei sau unui prieten ce fac și ce simt ei în momentul în care trenul a plecat din stația Universitate și se îndreaptă spre stația Piața Unirii. De obicei, lucruri banale. Dacă le e foame și ce ar mînca, dacă pleacă spre „muncă” sau se întorc acasă, dacă le-a fost frig dimineață cînd a plouat, dacă și-au luat umbrela sau dacă vor merge la munte în week-end-ul viitor. Toate acestea erau doar gînduri care se învîrteau în capul nostru, acum le putem comunica instantaneu. Tot ce trăim se poate da mai departe, iar altcineva, aflat la 10 sau 1.000 de kilometri depărtare poate să ne spună dacă a băut o cafea sau dacă a dormit prost, dacă îi vine bine rochia pe care tocmai și-a cumpărat-o sau dacă nu știu ce băiat i-a scris sau nu i-a scris. Miliarde de oameni de pe această planetă fac același lucru pentru că o pot face. Nu se întreabă de ce o fac. Încă nu am observat pe cineva în metrou să comunice cu vreun ChatGPT, dar probabil că ăsta va fi viitorul, atunci cînd toate mamele, iubiții și prietenii se vor epuiza.

„Timpul dvs. de utilizare a crescut cu 20% față de săptămîna trecută, rezultînd o medie de 3 ore și 39 de minute pe zi”, mă informează telefonul meu inteligent. Mi se pare inadmisibil de mult, să stau zilnic aproape patru ore cu ochii fixați într-un mini-ecran și cu degetul meu mare și viguros dînd scroll. Mă tot gîndesc ce aș putea să fac în aceste patru ore, fără a mă muta de la un ecran la altul (includ aici și cititul care se petrece în mare parte tot pe ecrane). Aș putea să merg pe jos, e singura activitate „sportivă” care îmi place, aș merge fără probleme patru ore pe zi dacă aș avea unde, în București. Sau mi-ar plăcea să stau patru ore pe o plajă și să mă uit pur și simplu la mare, să observ schimbări subtile ale luminii și peisajului, dar nu am nici o mare prin preajmă. Sau, uite, mi-ar plăcea să fiu Huckleberry Finn, să stau pe un mal de rîu și să mă uit timp de patru ore cum se scurg vapoarele în jos pe Mississippi.

Share