În aer liber

Când venea vremea frumoasă, cam în această perioadă a anului, prin aprilie, îndeobște, joaca se cam muta afară. Și asta în diverse perioade ale vieții.

Cînd eram mică de tot, asta însemnînd cam de pe la 3-4 ani încolo, ieșeam singură în curtea bunicilor mei. Cam pînă pe la 6-7 ani, era mereu cineva cu mine prin preajmă. De cele mai multe ori bunicul meu, care oricum avea treabă pe afară. Și bunica mea doar indirect, scoțînd din cînd în cînd capul pe geam și dînd cîte o „comandă”.

Pe atunci, mă jucam, din cîte-mi amintesc, mai ales prin grădină, de cele mai multe ori singură și arareori cu o prietenă din vecini. Întîmplările despre care am mai scris cu rîma, albina și furnica datează, cred, cam din acea perioadă. Atunci am descoperit, în felul meu, natura, dar și moartea, cel puțin o variantă a ei. Cu albina care m-a-nțepat, fără să-i fi făcut nimic (cel puțin după legile mele omenești), apoi și-a lăsat acul în mine și a murit. Cel puțin așa mi s-a spus.

Cu furnica pe care am călcat-o, deliberat, ca să văd ce se-ntîmplă, și pentru care mă simt vinovată pînă-n ziua de azi. Și cu rîma pe care am secționat-o, cu un băț, pentru că auzisem că se va reface. Și s-a refăcut. Cu toate astea la un loc am descoperit nu doar moartea și sentimentul vinovăției pentru ea. Ci și renașterea și nemurirea, glumind și păstrînd proporțiile.

De asemenea, tot acolo, în curte, am experimentat, într-un fel timid și delicat, munca. Pentru că atît părinții, cît și bunicii mei nu m-au persecutat în nici un fel cu diverse sarcini. Au încercat doar să mă implice, minim, în îndatoriri plăcute, care s-ar fi putut integra în categoria de „joacă”. Așa a făcut bunicul meu cu udatul florilor. Pentru că una din treburile lui de afară era udatul grădinii, cu un interminabil și imperfect furtun cu secțiuni mov.

Udatul florilor, mai pe-nserat, era un eveniment și un ritual. Dura un timp, bunicul meu insista asupra diverselor porțiuni de grădină. Grădina, deși pentru mine părea paradiziacă, era, de fapt, mică și deloc perfectă. Bunicul meu fusese economist, o fi venit el de la țară, asemenea tuturor, dar asta nu-nsemna că avea vreo competență în grădinărit. Punea și el diverse, după capul lui. Multe flori și cîteva legume. În cele două petice pe care le avea, unul în spatele casei și unul în față. Să nu vă imaginați că avea nu știu ce terenuri pe care ar fi fost loc de vreo grădină sălbatică ori romantică.

Poate, doar, că era ușor sălbatică și romantică prin amestecul și neașteptatul ei. Nu era haotică, avea tendința spre o ordine imperfectă. Ceea ce o făcea umană și plăcută. În grădină existau chiar niște victorii: ghioceii supradimensionați despre care am scris, care își scoteau capetele reglementar în primele zile ale lui martie; narcisele și zambilele care îi urmau ceva mai tîrziu, cam în același colț de grădină; și lăcrămioarele ce se ițeau îmbătătoare prin mijloc de mai.

Cînd am ajuns suficient de mare ca să nu transform toată curtea într-o piscină, bunicul m-a însărcinat și pe mine, temporar, cu mînuirea furtunului. M-a învățat cum să-l pornesc, cît de tare să-l dau, cum să-l țin, încotro să-l îndrept și pentru cît timp.

I-am urmat cu seriozitate maximă instrucțiunile, dîndu-mi seama, poate pentru prima dată, că nimic nu se face la întîmplare. Că-n orice treabă pe care o ai de dus la bun sfîrșit există reguli. Și, în același timp, o responsabilitate a ei. Evident că nu mi-am formulat așa lucrurile la vîrsta aceea, dar ceva-ceva din înțelegerea asta m-a „lovit”.

Se pare că am făcut față decent acestei prime îndatoriri. Nu am înecat ori omorît vreo plantă, din cîte-mi amintesc. A fost un început posibil pentru alte minuscule treburi care mi s-au încredințat. Precum aducerea ziarului și a corespondenței din cutia de scrisori. Dar și, la un moment dat, cu cea mai însemnată și mai palpitantă, a cumpărării pîinii de la colțul sttrăzii. Dar despre asta voi mai scrie.