Campionii se construiesc interviu cu psihologul sportiv Silviu IONIȚĂ (fost mental coach al echipei naționale de fotbal)

În urmă cu 12 ani am mai vorbit cu dvs., în această revistă, despre reticențele antrenorilor și ale conducerii echipelor sportive de a apela la psihologi specializați. Ce s-a mai schimbat între timp?

Sistemul a funcționat multă vreme pe conceptul sovietic, în care antrenorul făcea totul, era șeful suprem și nimeni nu crîcnea. În staff exista și un medic, dar, în rest, antrenorul principal era și tată, și mamă, și preparator fizic, și psiholog, și confesor. Deținea tot controlul și puterea și își forma cumva un spirit tiranic. Încetul cu încetul au apărut și ceilalți profesioniști care formează o echipă multidisciplinară. Întîi a fost maseurul, apoi un kineto-terapeut. Greu au fost apoi acceptați preparatorii fizici. Abia ulterior a apărut mental coach-ul, care era și mai greu acceptat, pentru că antrenorii se temeau să nu piardă controlul mental asupra sportivilor, să nu cumva ca aceștia să-și schimbe ideile. Apoi a apărut și analistul video care acum are o importanță foarte mare. Deși exista încă de prin anii ’70, mental coach-ul era consultat doar în situații de urgență cînd se constata un moral scăzut, o lipsă de motivare, conflicte în echipă etc. Era chemat să repare lucrurile peste noapte, ca prin magie. Am trăit lucrurile astea. În ultimii ani, dintr-o Cenușăreasă și o profesie invizibilă, zona noastră de preparare mentală s-a dezvoltat. Odată ce am fost promovat la Federația Română de Fotbal, acum șapte ani, și am început să lucrez cu primul lot, care a fost în jurul lui Ianis Hagi, acea generație de fier, cum a fost definită, pe care am preluat-o la under 17, am pornit un proces care a fost dificil inițial. În primul an am mîncat bătaie peste tot. Nu era o neapărat o surpriză, că asta pățeau mereu naționalele noastre de juniori pe atunci. N-am întrebat însă și noi dacă aducem vreo plusvaloare în toată combinația asta. Federația adusese o întreagă echipă multidisciplinară, a investit mult, iar președintele Burleanu a insistat asupra unei viziuni moderne. Însă abia după un an, un an și jumătate au început să apară niște rezultate. Întîi cîte un egal, apoi cîte o victorie răzleață, după care lucrurile au început să se lege. Aveam deja o coerență, o echipă, o mentalitate. Eu eram la naționala mare, dar Mirel Rădoi a avut încredere în ce făceam și m-a luat în staff-ul lui. Și am reușit să facem o diferență fabuloasă față de tot ce fusese pînă atunci. Acest moment a fost declanșatorul unui proces în tot ce înseamnă piața și profesia noastră. De atunci, cu reușita noastră și cu promovarea ideii de mentalitate de învingător, cu personalități puternice în echipă, avînd mental coach în spate, mulți psihologi sau tipi reprofilați pe mental coach au profitat și au intrat pe piață.

Înțeleg că problema era în special la sporturile de echipă, nu neapărat și la cele individuale ca tenisul sau boxul.

Era și acolo. Erau și înainte cîte unii care lucrau cu mental coach. Dar cum fotbalul e sportul motor, portdrapelul în tot ce înseamnă investiție, tehnologie și restul (aici fiind banii), celelalte sporturi iau aminte și preiau din fotbal modelele și lucrurile de care au nevoie. Nu se întîmplă invers. Noi am avut vizibilitate. Fără modestie, pot spune că prin reușita mea ca mental coach am deblocat o anumită mentalitate. Oamenii au început să se întrebe dacă nu cumva e ceva de valoare acolo. Prin faptul că atunci echipa aceea de tineret s-a calificat la Euro, unde a ajuns pe locul trei, și apoi a s-a calificat și la Olimpiada de la Tokyo a fost un boom prin care am dat credibilitate și acestei profesii pe întreaga piață sportivă.

Observăm că, spre deosebire de medicina obișnuită, cea sportivă trebuie să aibă rezultate foarte rapide și concrete, nu există loc de ezitări sau bîlbîieli. La fel se întîmplă și cu psihologia sportivă?

Exact la fel. Le explicam asta și la școala de antrenori, la care am predat șase ani. Cînd crezi că s-ar putea să ai apendicită, nu apelezi la un prieten stomatolog. Te duci la medicul de specialitate. De ce să nu te comporți la fel și cînd vine vorba de domeniul nostru? Am descoperit că unii apelează la psihologi obișnuiți, cunoștințe, verișoare etc. Spun, de exemplu, că aceștia au venit de cîteva ori pe la echipă și le-au dat niște teste. Dar testele psihologice obișnuite nu se potrivesc absolut deloc în zona sportivă. Sportivii au altă mentalitate decît ceilalți oameni, alți parametri ai rezistenței la presiune, ai anxietății, ai modului de concentrare. E cu totul altceva decît la un om obișnuit, care își trăiește viața în cu totul alt ritm, nu are o asemenea presiune săptămînă de săptămînă, nu are obiective atît de precise...

În ce măsură sînt pregătiți antrenorii în domeniul psihologiei sportive, pentru a face față la echipe care nu angajază chiar specialiști?

Da, e un lucru important. Federația de fotbal a introdus module de psihologie pentru toate licențele. Dar așa e în toată Europa. Cumva au intrat în conștiința lor și aceste aspecte. Știu că au început să existe asemenea module și la alte federații sportive. Antrenorii încep și ei să înțeleagă că sportivii de azi nu mai pot fi mînați doar cu biciul, cum se întîmpla înainte. Sistemul ăla mergea odată, erau alte generații și toată lumea închidea ochii la niște lucruri. Acum nu mai avem performanțele de atunci nu neapărat pentru că stilul ăla, cu frică și bătaie, ar fi fost drumul. Dar sportul necesită multe sacrificii, iar corpul este îndărătnic. Trebuie să-ți stăpînești mintea și cu ea și trupul. Acesta îți dă mereu semnale că a obosit, că nu mai poate, că nu mai are energie. Ca sportiv de performanță, trebuie să ignori toate semnalele astea. Toate acele beculețe roșii de pe bord trebuie ignorate pentru că ele sînt „setate din fabrică” pentru nivelul mediu. Iar tu trebuie să le depășești mereu. E foarte greu să faci asta singur. Ai mereu nevoie de cineva care să te împingă de la spate, să te ducă la limită și peste limită, în mod constant.

Antrenorii nu sînt, la rîndu-le, supuși unor presiuni mai mari decît în alte meserii? Nu au și ei nevoie de ajutor de specialitate? Apelează la așa ceva?

Apelează. Am avut chiar antrenori care au venit din proprie inițiativă să ne roage să lucrăm cu ei. La echipe, marea parte din muncă o facem de fapt cu antrenorii, în special cu antrenorul principal, care are nevoie de informații despre jucători. Nu e vorba de informațiile confidențiale, deși există și presiunea asta uneori. Alea sînt bine definite. Dar pe antrenori trebuie să-i intereseze cum sînt jucătorii lor ca persoane, care le este personalitatea, ce anume-i motivează, care sînt butoanele pe care trebuie să apese pentru a avea un anumit răspuns. Informațiile de acest gen sînt normale și vitale pentru un antrenor care, de obicei, nici n-are destul timp pentru a-l investi cu fiecare jucător în parte. El vede echipa ca întreg și încearcă abordări generale deși fiecare jucător e diferit. Aici, trebuie să apeleze la noi. Noi vorbim mai în amănunt cu fiecare. Dar facem și coaching colectiv pentru că trebuie creat acel liant între jucători, pentru a transforma un grup într-o echipă. Asta e ceva foarte dificil, dar cînd reușești, așa cum am reușit la naționala de tineret, echipa aia e aproape de neoprit. Un grup de jucători foarte buni poate să nu reușească în momente de maximă presiune, pentru că e ca un lanț a cărui cea mai slabă verigă poate ceda. Ai nevoie de o echipă care se poate uni pentru a compensa slăbiciunile unuia sau altuia. E o dinamică specială. Dar, revenind la antrenori, mare parte din muncă le e dedicată lor, și ei trebuie uneori ventilați pentru că suportă presiuni foarte mari și trebuie ajutați să-și clarifice niște decizii, să le oferi informațiile de care vorbeam și trebuie stabilite niște obiective de urmărit, creată această dinamică de echipă și observat în ce stadiu se află echipa, din cele patru cunoscute.

Care sînt cele patru stadii?

Forming, storming, norming, performing. Dar nu se întîmplă de la sine și pînă ajungi la performing, adică etapa în care o echipă performează constant, e un drum de parcurs. Apoi, după ce se ajunge acolo, o iei iar de la capăt, e un ciclu. Trebuie însă vegheat tot timpul. Pentru că orice mic eveniment poate să perturbe ceea ce ai construit în foarte mult timp. Dacă apare o declarație proastă sau neinspirată a unui sportiv sau o boacănă, o înfrîngere inexplicabilă, o presiune a patronilor, tot ce-ai construit din greu se poate dărîma.

Înțeleg că orice echipă, oricît de bună, periodic are căderi.

Da, e inevitabil. Avem exemplul Barcelonei din perioada ei de vîrf, care, după o serie de 10-11 meciuri foarte bune, o trîntea o dată.

Cum se repară o asemenea cădere, psihologic vorbind?

În principiu, se face apel la încrederea într-un proces întreg, mai lung. Adică noi sîntem într-un proces și acceptăm că se mai întîmplă și lucruri de genul ăsta. Poate că am fost submotivați într-un meci cu o echipă mai mediocră, planetele n-au fost aliniate pentru noi și pînă să ne revenim s-a terminat meciul. Dar, de obicei, jucătorii au încredere într-un proces care, cum spuneam în cazul Barcelonei, i-a dus la cele 10-11 victorii consecutive. Nu se fac reproșuri nimănui, nu se scot vinovați, dar se trag concluzii despre ce se poate învăța dintr-o asemenea situație.

Nu cumva o victorie e mai complicat de gestionat decît o înfrîngere, din punct de vedere mental? Mă gîndesc că atunci poate apărea tendința de a te culca pe o ureche, cum se spune.

Noi, ca oameni obișnuiți, poate că așa gîndim. Luăm evenimentele astea separat. Dar cei care fac performanță au în spate 10-15 sau chiar 20 de ani de viață sportivă, timp în care deja au internalizat dinamica asta, au învățat-o. Ei au o anumită regularitate și o anumită rutină. Bineînțeles că e treaba antrenorului să readucă motivația și energia care, inclusiv după o victorie, e inevitabil să scadă. Și cîteodată stresul pozitiv e mult mai puternic decît cel negativ. Dacă ai meciuri din trei în trei zile, aproape că nici n-ai timp să te dumirești ce se întîmplă după un meci, că a doua zi trebuie să-ți revii și să te pregătești pentru următorul. E timp doar pentru un antrenament. E o viață foarte grea.  

Cînd exista turneul de tenis de la Arenele BNR (se pare că Ion Țiriac îl va relua), la el participau mulți tenismeni din prima sută mondială. Plimbîndu-te în pauze printre acele terenuri pe unde se învîrteau și ei, îi puteai recunoaște, chiar dacă nu îi știai după figură și chiar dacă nu erau în echipament sportiv. Erau niște indivizi cu totul speciali, cu altă atitudine, cu alt mers decît oamenii obișnuiți. Așa ceva nu vedeai pe stradă.

Da, au o aură. Federer, în ciuda modestiei sale, cînd ieșea de la vestiare, era simțit și de oameni care stăteau cu spatele. Cînd a venit la noi Lewandowski, la fel s-a întîmplat, oamenii se dădeau la o parte din calea lui. S-a creat culoar în fața profilului său de campion. Atunci mi-am spus că e groasă, că deja ne bate doar prin apariție. Și ne-au și bătut cu 4 la 0 atunci.

M-am întrebat mereu în ce măsură asemenea campioni sînt născuți și în ce măsură făcuți.

Sînt făcuți. Campionii se construiesc. De fapt, ăsta e și conceptul pe care noi tot îl promovăm. Chiar dacă există o inteligență musculară, psihomotorie, care ajută, cel mai mult contează dacă omului i se bagă și în minte, în soft, dacă vreți, mentalitatea de campion, de învingător. Personalități puternice și mentalități de învingător e, de altfel, și conceptul pe care compania noastră – Sport Psy 1 – l-a promovat de fiecare dată. Noi avem acum, la nivel național, dar și internațional, un instrument inovator (pe care l-am dezvoltat și cu sprijinul FRF) prin care putem identifica de la vîrste fragede profilul de campion. Începînd de la vîrsta de 10 ani, putem spune dacă acel copil are perspectiva de a deveni un campion. Din cei patru piloni ai fenomenului sportiv –  fizic, tehnic, tactic și psihologic –, ultima componentă e cea mai importantă. Poți să ai un corp de Hercule, dar dacă din cap nu pornesc comportamentul, comanda, decizia care trebuie, degeaba. E o resursă fabuloasă pe care am adus-o pe piață și pe care federația de fotbal a folosit-o în tot procesul de selecție de la loturile naționale. E foarte important să-i vezi pe cei cu potențial și să investești în ei. Mai mult decît atît, testul oferă și posibilitatea ca după ce vezi punctele slabe și tari, adică cei 17 markeri pe care-i studiem, să îți dai seama unde ar trebui făcute schimbări. Unde nu iese bine, se poate corecta. Testul se numește Sport Psy Profile. Iar campionii se construiesc, cum spuneam. Dacă te uiți la poveștile unor Messi sau Ronaldo, descoperi că așa e. Chiar dacă pricăjiți fizic, au avut o voință și o conștinciozitate fabuloase. Lumea i-a văzut cînd erau deja bine definiți, dar ei n-au apărut așa, peste noapte.

interviu realizat de Andrei MANOLESCU