Cînd Moise nu-i „acasă”…

…pentru că, într-un moment de cutezanță naționalistă, am putea crede c-am reușit performanța de-a exporta Miorița. De-a lungul și de-a latul planetei, „de trei zile-ncoace / iarba nu-i mai place / gura nu-i mai tace“. Românii nu mai dețin monopolul nemulțumirii vocalizate cît mai zgomotos. Din Europa pînă în Statele Unite și din Orientul Mijlociu sau Africa pînă în America de Sud, toată lumea se plînge de toată lumea. (Numai rușii și chinezii nu se vaită.) Brand-ul „Miorița“ s-ar fi cuvenit să devină marcă omologată înaintea „cîrnaților de Pleșcoi“ sau a „scrumbiei de Dunăre afumată“. 

Nu mă-nțelegeți greșit: nu susțin că n-avem motive de a ne plînge, că și miorița din baladă avea. Nu susțin că nu ne doare, dar și dacă te lovești singur cu ciocanul peste degete te doare. Vinovat, însă, nu e ciocanul. Vinovată e pofta noastră nestăvilită de-a ne bate singuri cuie-n talpă, în timp ce ne dăm și cu ciocanul peste degete, după care ne plîngem că nu mai putem nici alerga, nici mînui ciocanul, darămite o vioară sau un bisturiu. Nimic nou sub soare, cum constata deja Ecleziastul. 

Cînd Moise se urcă pe muntele Sinai, îi lasă pe israeliți în grija fratelui său mai mare, Aaron, și-a lui Hur, ajutorul lui Aaron, despre care știm foarte puțin. Aaron devenise mîna dreaptă a lui Moise pentru că vorbea mai bine decît el. Era, ca să zicem așa, mai bun ca purtător de cuvînt decît cel care vorbea direct cu Dumnezeu. Nu și să fie conducător, din păcate. Relativ proaspăt eliberat din robia egipteană, după doar patruzeci de zile de absență a liderului adevărat, poporul devine nerăbdător. Se plînge. Își plînge soarta. Poporul are nevoie de un conducător, așa că merge la Aaron, suplinitorul, cel bun la dat din gură, și-i… poruncește: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce s-a întîmplat“. Oamenii știau unde era Moise și de ce. Mai știau și că lui îi datorau ieșirea din robie. Cu toate acestea, cu un Dumnezeu și un conducător care nu pot fi văzuți și pipăiți, își pierd răbdarea cu amîndoi, așa că liderul redevine „omul acesta“ și-i cer aghiotantului un nou far călăuzitor. Alți dumnezei.

C-așa e omul.

Nesigur, probabil, în poziția de lider interimar, Aaron nu-i corectează și nu-i contrazice. Dimpotrivă, se grăbește să le satisfacă poftele. Conducătorul devine condus. Dar Aaron le satisface dorințele cu… propriile lor bijuterii de aur, pe care-i pune să le topească și, sub ochii lor, toarnă aurul topit în forma unui vițel. Cum făceam noi, copii fiind, castelele de nisip cu găletușa. Atîta doar că nisipul nu era al nostru și nu era aur. Mai mult, nu ne luam chiar într-atît de tare în serios încît să-l credem un castel cu adevărat. Copii, ce vreți?… Cu adulții e o altă poveste. Ei își topesc bucuroși bijuteriile și se închină vițelului făcut sub ochii lor, din aurul lor, îi aduc jertfe, beau și se veselesc. 

Asta a fost atunci. Acum, e rîndul nostru să facem același lucru. Același vițel c-o altă pălărie.

Atunci, Dumnezeu vede ce se întîmplă cu poporul cînd conducătorul se lasă condus și-i zice lui Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit“. Și-l mai roagă (Dumnezeu pe Moise): „Lasă-Mă dar acum să se aprindă mînia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!“. E rîndul lui Moise să-l roage și să-l înduplece pe Domnul Dumnezeu să-i cruțe poporul, dar se grăbește să coboare de pe munte cu Tablele Legii, scrise de însuși Domnul. Cînd, însă, vede cu ochii lui destrăbălarea de care se lăsase cuprins poporul, e rîndul lui să se lase „aprins de mînie“. Om și el… Sfărîmă Tablele Legii, topește vițelul de aur, amestecă cenușă cu apă și-i obligă pe petrecăreți s-o bea. Ceea ce urmează nu e pentru naturelurile mai simțitoare, așa că le scutesc de informațiile care le pot afecta emoțional, cum e frumos să avertizezi în ziua de azi. Se găsesc în Vechiul Testament. Să spunem doar că urmează un sacrificiu, menit să-i salveze pe ceilalți de la distrugerea totală.

Asta a fost atunci. Acum, n-am ajuns pînă acolo. Deocamdată. Acum încă sîntem la faza la care ne plîngem că Aaron ne-a pus să ne topim podoabele și-am făcut din ele un vițel căruia ne-am închinat, dar pe care, vorba unui monolog de-odinioară al lui Horațiu Mălăele, l-am… băut, iar acum tot noi ne mirăm de ce ne doare stomacul. Și dăm vina pe Moise sau chiar pe Aaron. Dar nu ne-au (mai) obligat părinții să ne votăm conducătorii pe care-i avem. Îi avem cum îi avem pentru că îi votăm doar pe cei care se grăbesc să ne satisfacă dorințele. Pentru că nu mai avem decît conducători care se lasă conduși și care ne hrănesc cu propriile noastre podoabe. Unele, se prea poate, moșteniri din familie. Nu ne-au obligat părinții nici să inventăm noile social media și, cu atît mai puțin, să ne robim lor, ba să le mai și alimentăm cu propriile postări, așa că nu știu de ce ne plîngem acum de înjurături, depresii, sinucideri și anxietăți. 

În absența unui Moise, nu mai e nimeni care să topească vițelul de aur. 

Acum, înconjurați de Aaroni rămași fără un Moise, clonăm vițelul de aur, în încercarea disperată de-a rezolva… problema vițelului de aur, fără să ne dăm seama că hrănim singuri un cerc vicios. Aaronii de azi nu mai au un Moise. Ei sînt aici doar în postura de chelneri care să ne servească propriile dorințe. Nici Table ale Legii nu avem care să ne avertizeze cînd stăm pe craca pe care ne-o tăiem singuri de sub picioare, în vreme ce gura nu ne mai tace, craca nu ne mai place. Observați, rogu-vă, paradoxul vițelului de aur în absența unui Moise: luptăm cu prostia naturală, care-i de fapt o Inteligență Artificială, topind din moștenirile de familie o Inteligență Artificială care să hrănească prostia naturală ș.a.m.d.

Acum, nu știm ce va urma. Pentru atunci avem un avantaj – acum știm. După căsăpirea multora, israeliții n-au scăpat așa de „ușor“. A mai venit și o plagă peste supraviețuitorii credincioși. Vestea bună? Poporul, ca popor, a supraviețuit și a ajuns unde le promisese Moise, purtătorul de cuvînt al Domnului Dumnezeu, nu Aaron, purtătorul de cuvînt al lui Moise care, în absența lui, își uitase rolul. Să nu ne pierdem, așadar, speranța. Vestea mai puțin bună? Al doilea rînd de Table ale Legii – cele care au „supraviețuit“ – n-au mai fost scrise de Dumnezeu, ci de Moise, după dictare. Nici după aceea, în Țara Sfîntă, n-au curs rîuri de lapte și miere. Nici acum nu curg. Iar povestea continuă. 

Dar continuă.