Naționalismul religios rămîne o erezie teologică

La fiecare celebrare a Sfintei Liturghii, creștinii ortodocși rostesc Crezul formulat la primele două Sinoade ecumenice („adunări a toată lumea”). Printre articolele Crezului niceo-constantinopolitan se numără și trăsăturile Bisericii întemeiate de Iisus Hristos, care este „una, sfîntă, apostolică și sobornicească” (adică universală). Sf. Irineu de Lyon nota încă din veacul al III-lea: „Căci pentru aceasta a murit Hristos, pentru ca Legămîntul Evangheliei să se arate și să fie cunoscut de întregul pămînt”. Mai tîrziu, Sf. Ioan Gură de Aur afirma, cu măiestrita lui elocvență: „De te duci la indieni, de te duci la sciți, de te duci chiar la marginile lumii, chiar la ocean de te-ai duce, pretutindeni vei vedea că învățătura lui Hristos luminează sufletele tuturora” (Omilia XXVIII la Facere).

Creștinismul este un monoteism revelat și o religie misionară, cu vocație globală, așa cum s-a demonstrat în istoria sa de două milenii. Pesemne că schismele și sectele, disidențele centrifugale și divergențele doctrinare nu puteau lipsi dintr-o desfășurare atît de amplă și inevitabil umbrită de păcatele unor lideri înguști la minte sau egoiști. Numai că respectivele scăderi, cu urmarea unui peisaj religios creștin tot mai fragmentat, n-au schimbat natura mesajului lui Hristos, întrupat pentru „tot Adamul”. Nimic nu mai rămîne din grandoarea tainică a Nașterii, Jertfei expiatoare pe Cruce și a Învierii Mîntuitorului, dacă lăsăm politica să infecteze universalitatea lucrării Sale, dacă alunecăm în perspective tribale sau dacă ne reinstalăm, etnocentric, în ethos-ul Vechiului Testament (etapă necesară, dar nu și suficientă a istoriei sfinte, de-a lungul căruia Dumnezeul Cel Viu s-a dezvăluit unui „popor ales”).

Oricum ai lua-o, condamnarea naționalismului religios ca erezie etno-filetistă e binevenită, legitimă, firească și necesară ori de cîte ori un partid politic sau o parte a clerului trădează învățătura lui Hristos printr-o „privatizare” abuzivă a Evangheliei. Aici, orice creștin lucid și familiarizat cu tradiția biblico-patristică autentică nu poate merge pe două cărări: nu discutăm în termenii „părerilor” personale, ci în aceia ai confruntării dramatice dintre adevăr și minciună.

De la legionarismul interbelic și reciclarea lui ceaușistă, în stilul PRM din anii ’90, pînă la aberația recentă a patriarhului Kirill, conform căruia conflictul interortodox declanșat de Rusia în Ucraina ar fi un „război sfînt”, toate ipostazele etno-filetismului pendulează fatal între mistificare și ridicol, atunci cînd nu trec frontiera blasfemiei și maschează ideologic apostazia. Naționalismul anticreștin, exacerbat criminal în cazul nazismului și comunismului, nu e cu nimic mai puțin respingător și periculos decît naționalismul camuflat în costumații „ortodoxiste“. Curentul acesta toxic, umflat pe valuri de propagandă iresponsabilă, e prezent și în România contemporană: nu putea lipsi, de vreme ce Kremlinul se luptă „cultural” (și, mai nou, militar) cu întreaga civilizație euro-americană, din care facem parte atît ca membri UE și NATO, cît și ca popor de matrice latină și tradiție creștin-răsăriteană.

Observ că partidul lui G. Simion i-a confiscat pe marii noștri domnitori, folosindu-i fără jenă – și în lipsa oricărui program competent – ca „material” de campanie electorală. E o insultă la adresa românilor care țin la libertățile democratice și la istoria lor reală, de vreme ce Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, cu toții trăitori cu mult înainte de veacul al XIX-lea (cînd apare statul național în sens modern), au fost cruciați apărători ai Creștinătății: în politica lor internă, ei nu puteau fi altceva decît principi fideli ordinii dinastice tîrziu-medievale (și feudalismului economic). Pentru ei, logica „neatîrnării” (adică partea lor de „suveranism”) funcționa împotriva turcocrației otomane, nu împotriva solidarității politice firești dintre neamurile creștine ale Europei. Transportarea acestor ilustre figuri voievodale în fumul de mititei al unor adunări populiste se dovedește simultan dizgrațioasă și neobrăzată.