Urme de urmat

Într-o notă din 2003, Andrei Pleşu pornea de la tema lui Dumnezeu acut transcendent: „definit ca indefinisabil, cunoscut ca incognoscibil, afirmat ca negativitate supra-esenţială”. Cum poţi intra atunci în dialog cu această Instanţă care te întîmpină cu inaccesibilul ei? Cum poţi căuta o Ţintă învăluită în întunericul de nepătruns? Răspunsul: „ei bine, ceea ce îţi rămîne e universul infinit al imaginii reflectate a lui Dumnezeu..., urma planării Sale peste oameni, împrejurări şi lucruri... Atent să identifici în toate Suprema Amprentă, îţi dai seama că ai de cules o recoltă fără sfîrşit (Note, stări, zile, Humanitas, 2010).

A citi lumea mare şi lumea interioară drept cîmp pe care Supremul îşi întipăreşte urma, a încerca să descifrezi răsfrîngerile Polului preaîndepărtat: iată o temă îmbelşugată pentru experienţa spirituală şi filozofia religioasă. A semnifica divinul prin urma Lui, prin vestigium pedis ori prin tronul gol, de pildă, înseamnă a indica neputinţa oricărei figuri, a oricărei forme de a cuprinde Realitatea ultimă. A semnifica divinul prin diferitele imagini ale absenţei lui înseamnă a indica tocmai transcendenţa lui tare, faptul că El excede orice atribut, calitate şi nume, cît ar fi ele de înalte. În dumnezeirea sa, Christos nu a putut fi cuprins nici de mormînt, nici de infern, nici de toate gradele aceastei lumi.

Isaia (53, 2) vorbeşte despre Mesia, în care interpretarea creştină îl va vedea pe Christos, ca despre un „chip şters”: unul ce „nu avea nici chip, nici frumuseţe ca să ne uităm la el, şi nici o înfăţişare ca să ne fie drag”. Nu atît umilitatea, cît distanţa ireductibilă faţă de categoriile creaturii contează aici; e vorba despre un chip ce nu poate fi prins în contururile individualului, un chip ce se retrage şi atrage, prin moartea-învierea Lui, către locul său propriu, de unde a venit.

Prin capacitatea de a indica transcendenţa, urma e un preţios element iconografic, folosit în multe tradiţii. Potrivit budismului, Buddha s-a identificat cu Realitatea absolută, a cărei plenitudine apare, din punctul nostru de vedere, drept Vid. Fiind una cu Absolutul, Buddha nu mai e reprezentat decît prin amprenta tălpilor lui. Dacă i s-ar da o figură umană, ar însemna că el e legat încă de aspecte limitative, în vreme ce întregul sens al fiinţei lui stă în faptul că el e suprem eliberat, spune Heinrich Zimmer în Filozofiile Indiei. Pe semnul tălpilor lui Buddha e însă marcată „Roata Legii” pe care o pune în mişcare din condiţia lui supremă. În manifestarea pe care a străbătut-o şi a depăşit-o, cel eliberat îşi lasă urma, pecetea care dă lumii rînduială.

Urma e aşadar dublă în sugestiile ei. Indică misterul dens al Polului şi libertatea celui care i s-a integrat. Dar indică totodată o pistă, un traseu, un sens pe care le întipăreşte, din zenitul ei, Prezenţa divină. Urma indică o Prezenţă îndepărtată, retrasă, separată şi totodată o Prezenţă atrăgătoare, care îl mobilizează, îl călăuzeşte pe căutător, îl cheamă după Sine. Urma e marca unei absenţe şi totodată „marcă de drum”, vector pentru inteligenţa atrasă pe „urmele” Inaccesibilului.  

Călătorul, profetul, eroul spiritual se conduc după asemenea urme, sînt îndrumaţi de ele, lasă la rîndul lor urme în drum spre Ţintă. Musulmanul, de pildă, îşi împlineşte pelerinajul la Mecca după modelul Profetului, „îi calcă pe urme”. Un certificat de pelerinaj din secolul al XV-lea figurează, fin stilizate, diferitele staţiuni ale ritului; la baza documentului apare – ca o marcă simbolică geometrizată – conturul sandalei lui Muhammad în interiorul căruia e înscrisă una dintre spusele lui călăuzitoare. În alcătuirea sa, certificatul consemnează aşadar o învăţătură şi o experienţă a pelerinajului pe urmele pelerinului model.

Heinrich Zimmer observă că, în vremurile mai tîrzii ale budismului, Buddha a fost reprezentat din ce în ce mai mult cu un chip uman încărcat cu atribute, devenind astfel un obiect al veneraţiei şi mai puţin un „exemplu de urmat”. Aspectul mobilizator pe calea verticală a fost lăsat în umbră, înlocuit prin „fixarea” pioasă în limitele unei condiţii pe care călătorul o depăşise. E o fixare pe care Socrate, în Phaidon, o denunţă, o refuză. Cînd Criton îl întreabă cum doreşte să fie înmormîntat, el răspunde prietenilor adunaţi în jurul lui: „Cum vreţi, dacă izbutiţi să mă prindeţi, dacă nu vă scap”. Trupul, în curînd neînsufleţit, al lui Socrate nu e o „urmă”, e doar o „rămăşiţă” de care el e gata să se despartă. „Urmă” e ceea ce le lasă prietenilor săi: „o vînătoare de realitate” (66c) şi felul în care îşi trăieşte moartea, ca prag pentru un nou mod de cunoaştere. „Urmă” e vectorul itineranţei pe care vrea să o stîrnească în ei: „iar eu să plec lăsînd înfipt în voi ca o albină acul meu”.

Căutarea realului tare, ca şi hermeneutica Textului sacru pun la lucru simbolismul vînătorii pe urmele unei „prăzi” care îl va transforma pe vînător. Potrivit lui Origen, interpretul Scripturii se lansează într-o pasionată urmărire în care Logosul e în acelaşi timp „călăuză” şi „vînat”, îndemnînd intelectul la salturi pe niveluri din ce în ce mai subtile de înţelegere: „Cînd îmi dau seama ce dificilă e căutarea sensurilor acestui cuvînt al Scripturii, aş crede că mă aflu într-o încercare asemănătoare cu a omului care, urmărind vînatul, înaintează mulţumită unui simţ subtil... Dibuind locul în care prada a trecut, dintr-un salt, pe altă pistă, vînătorul o urmăreşte cu şi mai multă ardoare, mai sigur din pricina consistenţei urmei” (Comentariu la Cîntarea Cîntărilor).

Maestrul, părintele, îndrumătorul spiritual este, mai ales, un om în mers, „unul care trece” şi lasă urme călăuzitoare pentru discipoli. Ceea ce predă maestrul ucenicului este tocmai depăşirea de sine. Cu grade de experinţă diferite, şi unul, şi celălalt privesc spre acelaşi reper care îi surclasează infinit pe amîndoi. În măsura în care e fidel oficiului său, maestrul nu face decît să trezească ochiul spiritual al discipolului, necesar pentru a depista urmele divine. În preajma morţii, un maestru hasid din secolul al XVIII-lea, Rabbi Nahman din Bratzlaw, le spune discipolilor: „Pentru ce vă tulburaţi? Nu fac decît să vă deschid cale”. Acelaşi lucru îl spune, cu o anvergură absolută, Christos la marea Cină, cînd le vorbeşte ucenicilor despre drumul către Împărăţie: „Să nu se tulbure inima voastră... Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 1-2).

Christos, în calitate de învăţător divin, se prezintă pe sine nu numai drept dominus (Ioan 13, 13), ci mai ales drept itinerant care trebuie urmat. Se califică pe sine drept „uşă” (Ioan, 9, 7 şi 9), drept cale (Ioan 14, 6). „Transparentul Cuvînt”, aşa îl numeşte Clement Alexandrinul pentru a-i arăta caracterul vectorial, faptul că El conduce spre Tatăl şi spre adîncul dumnezeirii. Misterios, incircumscriptibil în sine, Logosul e sesizabil atunci cînd sufletul se integrează în itineranţa Lui. Există imagini ale Înălţării Domnului care figurează urma piciorului său pe muntele de unde s-a ridicat la cer. Urma aceasta, ultima lăsată în vizibil, e ca un cifru, o hierogramă: e îndemn de a-L urma pe calea verticală.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.