Vraja din adîncuri

# La Chimera / Himera (Italia-Franța, 2023), de Alice Rohrwacher.

Cinema-ul lui Alice Rohrwacher e o mare taină. Permeabil la toate bruiajele societății – de la tehnologie la rit –, rămîne totuși mai fugace decît secretul din spatele ușii, o pulbere de lumină ca o dulce halucinație. Film dinainte de filme, cronică socială cu apucături de basm arhetipal, inventînd o temporalitate imanentă care cuplează prozaismul lumii post-industriale la un fior primitiv și suveran, La Chimera e piesa ultimă a acestui puzzle traversat de profeți tăcuți și triburi carnavalești alcătuite din loser-i cu inima mare. Purtat de titlul său ca de-un elan, filmul se construiește asemenea unei călătorii ce bate pasul pe loc, crescînd din nimic și ajungînd nicăieri: între bordeie fără fum și palazzo-uri coșcovite, Rohrwacher își stabilește iarăși sediul pe terenul grandomaniei mizere, un spațiu cu trecut tulbure și viitor inexistent, pe care îl surprinde în tușe grăbite, din mers. Nimic nu e fixat aici: La Chimera nu e nici elegia lumii rurale, nici militantismul decalat al unor oameni fără mijloace, nici aventura picarescă a unui clan de pungași. E doar impresia tranzitorie – dar de o infinită complexitate – a unei cineaste pentru care lumea n-a încetat vreodată să își țeasă misterul.

Un film ca acesta, raportat la sărăcia sensibilă cultivată an de an de Festivalul de la Cannes, e mai mult decît o veste bună: e o imensă surpriză. Atîtea filme, astăzi, ne bat pe umăr la tot pasul: „aici voi face o chestie inteligentă”, „aici voi schimba registrul” etc. La Chimera e contrariul: un bulgăre mîlos-luminos de imagini imposibil de apucat din direcția „corectă” sau de pus pe căprării, pe care nu putem decît să îl acceptăm așa cum e – în stadiul său increat, haotic, pulsatil. De mult n-am mai văzut un film cu o asemenea încărcătură materială, care să poarte în miezul său urma tuturor ținuturilor, mirosurilor, texturilor cu care a intrat în contact. Rohrwacher, aici, ridiculizează încercările istețe ale unui cinema al posturii, pentru care totul, întotdeauna, e efect retro la mîna a doua, imitație, nevoie de a te plasa în umbra altuia. Vezi scena remarcabilă în care, din inima unui sat înglodat, ne trezim într-un centru de trading aproape SF, unde o cameră de luat vederi ne fixează aidoma unui ochi diabolic, iar un portal metalic înghite „prada” adusă mai ceva ca un gadget james-bondian.

Tot filmul stă în astfel de fulguranțe. A propune ceva context înseamnă a merge împotriva metodei lui Rohrwacher, care lucrează cu cadre punctuale (dar deloc formaliste), nu cu povești. Cinema-ul, pentru ea, e o chestie de flux. Totul ar putea fi ratat – un fel de sub-sub-Pasolini care ne momește cu mirajul facil al transcendenței –, și totuși uite că iese formidabil de just, ca un fel de vis interminabil, posedat de o logică abstractă. Rareori am văzut moștenirea lui Pasolini-cel-din-Acattone-și-Mamma Roma – cu spațiile periurbane pierdute într-o modernitate confuză, care dă naștere monstruozităților sistemice și îngerilor improbabili – prelucrată cu o asemenea inspirație. Rohrwacher știe să facă dintr-o intrare în cadru o apariție, și dintr-o coincidență un fel de har negrăit, folosindu-se doar de epiderma granuloasă a peliculei. La Chimera e un cinema al efectelor invizibile, o privire care ajunge mereu după ce lucrurile au început – un om iese din închisoare, dar nu știm ce pedeapsă ispășește; o femeie distruge un scaun, dar nu înțelegem de ce – și pleacă întotdeauna înainte ca ele să se termine.

În fond, filmul e un moment împărtășit – cu niște personaje, cu niște locuri. A-l prelungi înseamnă a strica vraja, a deveni conștient de magie. Ador cum regizoarea „uită” să reînnoade firele: fiecare om poartă capitole de viață pe care nu le vom cunoaște niciodată, care irup pe pînza filmului și îi conferă o densitate matură. La Chimera e populat de năluci, de morți neexplicate, de copii inexplicabili – niciodată expresia „altă căsătorie” nu a fost însoțită de discreția de aici –, de fețe văzute cîndva și transformate de timp: colosala Isabella Rossellini transformată în matroană capricioasă, diafana Lou Roy-Lecollinnet din Trois souvenirs de ma jeunesse al lui Arnaud Desplechin ajunsă de-atunci o femeie telurică cu șarmul intact, Carol Duarte, sora înstrăinată din A vida invisível de Karim Aïnouz care devine aici studentă-servitoare-mamă-iubită, un fel de prezență inenarabilă capabilă, de una singură, să dezvăluie forța dispozitivului lui Rohrwacher, pentru care oamenii sînt enigme pe două picioare, nu funcții de bifat pe un carnet. Protagonistul, Josh O’Connor, cel mai opac din cîți s-au văzut, un englez urmărit de traume și ațîțat de pericole, e la fel ca filmul: nu putem zice nimic cu certitudine despre el, putem cel mult să îi fim recunoscători cineastei pentru că a avut încredere în libertatea noastră de spectatori. Cît despre celelalte chipuri care populează filmul – chipuri stranii, neobișnuite cu camera –, ele sînt expresia unui dor pentru tot ceea ce cinema-ul a pierdut din vedere în ultimii ani.

Pentru tot ce face La Chimera atît de frumos – de la lipsa de explicații la fidelitatea absolută față de acest real rebel și plural – există o mie de filme care, pornind de pe aceleași postulate, au dat chix în moduri lamentabile. Dincolo de orice, Rohrwacher ne învață să fim mai exigenți cu cuvintele; să nu le irosim, căci s-ar putea, în cazul unei astfel de capodopere, să devină uzate, insuficiente. La Chimera e un miracol.