Sergiu Cunescu – in memoriam –

Pe 16 martie anul acesta s-au împlinit 101 ani de la nașterea (și 19 ani de la moartea) lui Sergiu Cunescu – un inginer din generația de aur, o figură marcantă a timpurilor sale și unul dintre puținele personaje care au reușit să-și păstreze integritatea și onorabilitatea în vremuri tulburi, în anii stalinismului ca și în perioada de după 1989. Îi aducem prin acest text – menit să reamintească și cititorilor din ziua de azi cine a fost Sergiu Cunescu – un omagiu.

Sergiu Cunescu a fost întotdeauna admirat pentru înfățișarea lui elegantă. Era un bărbat înalt, cu alură sportivă care, fără să fie un dandy, era cunoscut pentru felul foarte îngrijit de a se îmbrăca. Purta numai costume croite pe măsură, nu uita niciodată să-și pună o batistă la buzunarul sacoului și purta mănuși de piele, cîteodată chiar și vara.

Prima lui soție era una dintre cele mai frumoase femei din Bucureștiul anilor 1950. Împreună, alcătuiau un cuplu glamouros și celebru al acelor vremuri, după care lumea întorcea capul.

Sergiu Cunescu și-a început cariera de inginer în 1947, ca stagiar la Uzinele Malaxa. Fiind un tînăr foarte talentat și apreciat, a fost rugat să-l ajute pe Constantin Malaxa, fiul patronului, la lucrarea de diplomă în inginerie, și a primit, în semn de recunoștință, o tabacheră de argint de la Nicolae Malaxa personal. În același timp, Cunescu preda la Institutul Politehnic București, în calitate de asistent și apoi de conferențiar, pentru a-și putea susține familia, care a avut mult de suferit în perioada comunistă.

Punctul de vîrf al carierei sale inginerești a fost în anii 1950, cînd a coordonat, ca inginer-șef de Concepție, proiectul uzinelor „Tudor Vladimirescu” (ulterior „Autobuzul”) care urmărea realizarea primei game de autobuze, autoutilitare și troleibuze românești. E interesant de remarcat că, în plin stalinism, lideri comuniști precum Chivu Stoica au fost nevoiți, în contextul campaniei intense de industrializare, să încredințeze astfel de proiecte unor specialiști din „clasa burgheză”, formați în perioada interbelică și care nu erau membri de partid.

Din grupul de ingineri – colegi și prieteni ai lui Cunescu – care au testat prototipurile primelor autobuze și autoutilitare pe șoselele României făceau parte și Petre „Trucu” Cristea, mare campion de curse auto și singurul român care a cîștigat Raliul Monte Carlo în 1936, și Alexandru „Dudu” Frim, aviator și campion mondial de bob la Engelberg, Elveția, în 1934.

Autobuzele si autoutilitarele realizate în acei ani au rămas în fabricație pînă după anii 1990. La una dintre expozițiile ROMEXPO de după 1990, un expozant de la standul „Autobuzul” l-a recunoscut pe Sergiu Cunescu și i-a strigat: „Domnule Cunescu, veniți să vă vedeți copiii!”.

Singura dată cînd a primit pașaport pentru a putea călători în Occident în timpul perioadei comuniste a fost în anul 1969, cînd a făcut parte dintr-o delegație de specialiști români care au vizitat firmele Renault și Peugeot din Franța, pentru a alege modelul de autoturism care urma să fie fabricat sub licență în România. Cele două modele care au fost comparate erau Peugeot 204, care ieșise deja pe piață, și Renault 12 – un model nou pe atunci, ale cărui planuri erau încă secretizate. Partea franceză ar fi dorit să dea licența pentru Peugeot 204. Sergiu Cunescu e cel care a argumentat cu fermitate în favoarea unui model nou (Renault 12), care să fie lansat simultan în România și în Franța, contribuind astfel decisiv la selecționarea modelului care a devenit ulterior „Dacia 1300”, mașina românească prin excelență.

La Institutul de Proiectări pentru Construcția de Mașini (IPCM), ca șef de proiecte de dezvoltare pentru secții noi ale marilor platforme industriale, Cunescu a participat la proiectarea Institutului Național de Motoare Termice (INMT). După înființarea acestuia în 1975, e numit șeful Consiliului Tehnico-Economic (CTE). Chiar dacă, din motive politice, Sergiu Cunescu a fost schimbat din această funcție, el a putut rămîne în institut. Pregătirea sa tehnică de excepție și ținuta morală ireproșabilă impuneau, chiar și într-un institut considerat de „grad 0”. Cunescu s-a dedicat unor teme de cercetare de mare interes la acea vreme, coordonînd, printre altele, „sistemul complex de reducere a emisiilor poluante” pentru motorul de 1.600 cm³ al autoturismului ARO 10. În anii 1980, sistemele de depoluare echipau deja autoturisme, pentru a face față cerințelor impuse de regulamentele europene. Se impunea ca și România să facă ceva în acest domeniu, o misiune cvasi-imposibilă, în contextul noii legi care cerea ca totul să se facă cu resurse interne și să fie produs în țară. „De aceea l-am și întrebat pe dl Cunescu, într-una dintre multele discuții amicale din salonul primitor al locuinței sale, dacă ar crede realmente că un proiect atît de complex are șanse să ajungă la o producție de serie, în contextul restricțiilor de import. Răspunsul său a fost o lecție pentru mine” – își amintește Andrea Costa. „Poate că nu, în conjunctura dată, dar va fi un mare cîștig, pentru că această cercetare a format niște ingineri bine pregătiți, care vor înțelege ce fac alți specialiști și care vor putea să participe, într-un viitor mai bun, la orice discuții sau cercetări din domeniu.” Această discuție a avut loc înainte de 1989, iar evoluția ulterioară a lucrurilor a demonstrat cîtă dreptate a avut.

O altă pasiune care l-a însoțit toată viață a fost cea pentru munte și sporturi alpine. Împreună cu cei doi frați ai săi, Sergiu Cunescu și-a petrecut adolescența și prima tinerețe în vila familiei, situată pe vîrful dealului din Bușteni, cu vedere splendidă spre Masivul Bucegi, Valea Prahovei și Munții Baiului. Vila cu arhitectură specific montană a apărut ani la rîndul pe vederile poștale din Bușteni. Acolo a fost paradisul tinereții celor trei frați Cunescu. Biblioteca bogată și coarda de alpinism agățată „neglijent” lîngă intrarea de pe terasă dădeau casei un șarm aparte.

Sergiu Cunescu a schiat pînă la aproape 70 de ani. Își amintea cu plăcere, și nu fără mîndrie, că într-o aceeași zi de vară a reușit să schieze în Valea Albă din Masivul Bucegi și să înoate în Lacul Paltinu de lîngă Câmpina – o performanță aparte.

Vara, schiul era înlocuit de bicicletă. În 1987, la 64 de ani, a străbătut Transfăgărășanul pe bicicletă, alături de bunul său prieten Ion Cămărășescu. Condițiile precare ale cabanei în care au înnoptat nu au făcut decît să adauge haz aventurii cicliste pe șoseaua turistică cea mai înaltă din țară la acea vreme.

Unul din locurile sale preferate de „vacanță la mare” era satul 2 Mai, un loc de refugiu pentru mulți intelectuali bucureșteni care fugeau de tiparele noilor stațiuni comuniste de pe litoral. Locuia la vechea lui gazdă, „tanti Florica”, iar în 1988 a reușit performanța de a deschide sezonul la început de iunie și de a-l închide la finele lui septembrie.

Soarta a făcut ca Sergiu Cunescu să poată vedea Alpii, pe care îi cunoștea atît de bine din revistele de alpinism, și în realitate. În 1991 a organizat o vizită la nepotul său din Bruxelles, la volanul celebrului său Oltcit, aventură la care a participat și tînărul său prieten Andrea Costa. Au traversat Alpii austrieci pe drumuri șerpuite, pe care cu greu îți imaginai că le-ai putea străbate cu un Oltcit. Banii fiind drămuiți, au dormit pe banchetele mașinii, în saci de dormit, și au mîncat provizii aduse de acasă. Ceea ce pentru doi oameni obișnuiți cu muntele nu era o problemă, mai ales cînd aveau șansa să vadă locuri la care nici să viseze nu îndrăzneau, cu doar doi ani înainte. Erau convinși că într-o bună zi își vor aminti cu plăcere de această aventură. Și așa a fost.

În 1993, cu ocazia unei călătorii în Elveția, Sergiu Cunescu s-a întîlnit în orașul Grindelwald cu doi alpiniști români pe care, în calitate de președinte al Clubului Alpin Român, i-a ajutat să organizeze escalada peretelui de nord al Vîrfului Eiger, cel mai dificil traseu de alpinism din Europa. „I-am însoțit pe cei doi sportivi pînă la poalele peretelui, în stațiunea Kleine Scheidegg” – povestește A. Costa. „Pentru a economisi banii de bilete, am parcurs traseul, un urcuș de trei ore, pe jos, printr-o ploaie persistentă. Turiștii care urcau cu faimosul tren cu cremalieră ne-au aplaudat din cabine, neștiind adevăratul motiv al «sportivității» noastre.” Cei doi alpiniști, Andrei Beleaua și Alexandru Platon, au reușit să cucerească vîrful, alăturîndu-se alpiniștilor faimoși din lista deschisă în 1938.

Sergiu Cunescu si-a început activitatea politică printr-o coincidență a destinului. În anul 1988 fusese oarecum obligat să-și încheie activitatea profesională care îl pasionase atît de mult, ceea ce-l întristase. Nu era pregătit să devină pensionar. Le spunea însă prietenilor că întotdeauna cînd i s-a închis o ușă, o alta i s-a deschis, arătîndu-i un nou drum, cu propriile provocări și satisfacții. Ceea ce, într-adevăr, s-a întîmplat. În decembrie 1989 se trăgeau focuri de armă în toate direcțiile, și Sergiu Cunescu participa emoționat la evenimentele din Piața Palatului. Curînd primește un telefon de la Adrian Dimitriu (adjunctul lui Constantin Titel Petrescu), un personaj interesant, care supraviețuise unei lungi detenții în închisorile comuniste și era încă în putere, la vîrsta de peste 80 de ani. Îi cere să-l ajute la recrearea PSDR-ului istoric și să devină, fiind mai tînăr, președintele partidului reînființat. Dimitriu invocă datoria morală față de cei care au murit în închisori și față de prietenia care îl lega pe Titel Petrescu de tatăl lui Sergiu Cunescu. Stavri Cunescu, director general în Ministerul Muncii, a avut toată viața o sensibilitate socială și și-a dedicat cariera creării unei infrastructuri de cămine pentru ucenici și unor programe de educare a tinerilor muncitori.

Prezența lui Sergiu Cunescu pe scena politică a fost importantă, deoarece a constituit, prin eleganța și stilul său firesc, un exemplu moral necesar în acea perioadă.

Această „a doua carieră” a lui Cunescu a durat zece ani și i-a dat ocazia să-și descopere și să-și dezvolte calități pe care nu și le cunoștea: cea de orator, de negociator, de organizator și de lider.

A avut astfel ocazia să călătorească și să cunoască multe dintre marile personalități politice internaționale ale anilor 1990 – o șansă în care a văzut o compensație a destinului pentru deceniile în care nu i s-a permis să iasă din țară.

După o intensă perioadă de activitate politică, turnura evenimentelor a făcut ca Sergiu Cunescu să trăiască aceeași decepție ca Titel Petrescu după război. Pentru a rămîne la putere, partidul istoric PSDR a fuzionat în 2001 cu nou înființatul PDSR. Ceea ce pentru Sergiu Cunescu a fost inadmisibil. „Nu trec în noul partid!” – a declarat el și și-a anunțat, printr-o scrisoare publică, demisia. E momentul în care decide să se retragă din viața politică, lăsînd însă în urmă o bună și consistentă amintire.

În anii 1990, familia a recuperat vila de la Bușteni, naționalizată vreme de 50 de ani. Momentul în care a pășit din nou în casa copilăriei a fost una din marile bucurii ale vieții sale. Înainte să moară, pe patul de spital, ultima dorință a lui Sergiu Cunescu a fost să mai meargă o dată la Bușteni.

(Le mulțumim domnului Alexandru Cunescu și domnului Andrea Costa, colaborator și prieten apropiat al lui Sergiu Cunescu, pentru elaborarea textului de față.)