Spiritul critic

După absolvirea Facultății de Litere, m-am întrebat la un moment dat de ce, dintre Eugen Simion și Nicolae Manolescu, îl preferam pe cel din urmă. Firește, la fel ca numeroși colegi din generația mea, am crescut cu amîndoi, adică le-am citit cu plăcere cărțile, învățînd multe de la ambii. Și totuși, deși îi prețuiesc pe amîndoi (inclusiv pentru virtuțile lor stilistice), m-am simțit întotdeauna (structural vorbind) mai apropiat de Nicolae Manolescu. La început, sentimentul acesta era unul nelămurit, adică eram sigur de alegerea mea, dar fără să pot oferi justificări. Cu vremea, au apărut și clarificările de care aveam nevoie.

Ceva mai tîrziu, am descoperit și în Istoria... lui Alex Ștefănescu o succintă caracterizare dublă („față în față”) care mi-a întărit convingerea deja formată în privința celor doi critici. Referindu-se la „eterna rivalitate” dintre Eugen Simion și Nicolae Manolescu (care – în opinia lui Ștefănescu – va fi fost o „rivalitate mai degrabă inventată de asistență decît reală”), confratele lor mai tînăr aprecia că avem de-a face, de fapt, cu un soi de „complementaritate”: „Nicolae Manolescu deschide de obicei o discuție, Eugen Simion o închide. Nicolae Manolescu face critică literară chiar și cînd scrie despre autori de demult, Eugen Simion face istorie literară chiar și cînd scrie despre contemporani. Dacă este vorba să meargă la cursuri, studenții îl preferă pe Nicolae Manolescu, dacă trebuie să se pregătească pentru examene, aceiași studenți aleg cărțile lui Eugen Simion” (Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000, București, 2005).

Se știe prea bine că – timp îndelungat – Nicolae Manolescu a făcut „critică de întîmpinare”, dovedind, așadar, că posedă ceea ce se numește „intuiția valorii”. Aceasta presupune capacitatea de a recunoaște rapid valoarea dintr-o operă literară inedită, recent publicată, și de a spune răspicat de ce opera respectivă este bună (sau, dimpotrivă, proastă, dacă nu i se poate găsi vreo valoare). O asemenea abilitate nu se ivește peste noapte, ci se dobîndește prin studiu și experiență (vezi și articolul meu, „(In)dispensabilitatea valorilor, din Dilema veche, nr. 1.025/2023). Lui Maiorescu i-a fost suficientă lectura cîtorva poezii scrise de junele Eminescu pentru a-l declara pe acesta „poet în toată puterea cuvîntului”, așezîndu-l în vecinătatea lui Alecsandri. Tot așa, parcurgînd doar cîteva lucrări științifice semnate de Baudouin de Courtenay, Hasdeu i-a prezis de timpuriu o strălucită carieră tînărului lingvist polonez. La fel ca Maiorescu și Hasdeu, și Nicolae Manolescu avea pregătirea solidă („școala”) necesară pentru a emite „judecăți de valoare”.

Despre Eugen Simion s-a afirmat (și a subliniat-o, ca reproș, însuși N. Manolescu) că proceda diferit: de regulă, cînd se publica o operă literară nouă, el aștepta să afle ce zic ceilalți critici și abia după ce se linișteau apele (și „se alegea grîul de neghină”) își spunea și el părerea, venind (decisiv) cu greutatea argumentelor sale. Nici procedura aceasta nu este rea, căci are la bază un principiu sănătos, potrivit căruia obiectivitatea se obține prin intersubiectivitate. (Sîntem pe deplin siguri că un obiect este așa cum îl vedem noi atunci cînd și ceilalți semeni ne confirmă că obiectul este așa, și nu altfel.)

Nu vreau să fiu înțeles greșit (și nici nu exclud eventualele excepții). Neîndoielnic, și Eugen Simion avea o serioasă pregătire conceptuală și, de altminteri, în unele cazuri, cred că a analizat cu mai multă pricepere (decît N. Manolescu) opera unor scriitori (îndeosebi poeți). Și apoi, nu poți face critică literară de calitate fără stăpînirea prealabilă a teoriei literaturii, după cum nu poți face în mod competent istoria literaturii (ierarhizînd valorile) fără să fi practicat mai întîi critica literară.

Totuși, îmi este limpede că N. Manolescu era mai înclinat spre teorie (și teoretizare) decît E. Simion. Avea fibră de teoretician (o trăsătură destul de rară la români). Întreita distincție conceptuală – doric, ionic și corintic – referitoare la evoluția romanului este unul dintre exemplele peremptorii în acest sens. Totodată, el manifesta o deosebită disponibilitate nu numai pentru aprofundarea noțiunilor și teoriilor literare ca atare, ci (printre altele) și pentru înțelegerea teoriilor lingvistice, făcînd (dinspre literatură) conexiuni remarcabile cu ideile despre limbaj ale unor savanți ca Émile Benveniste ori Eugeniu Coșeriu, bunăoară.

În încheiere, revin la activitatea de cronicar literar a lui Nicolae Manolescu, la preocuparea lui de a face critică de întîmpinare (vezi, de pildă, articolul său „Despre cronica literară“, în România literară, nr. 44/2019), o preocupare mai puțin vizibilă la E. Simion (poate că ținea și de temperament). O astfel de îndeletnicire (la rigoare, o adevărată misiune culturală) implică un anumit curaj – chiar și acela de a greși, atunci cînd „realitatea din teren” (arta cea nouă) nu se (mai) potrivește cu „standardele” însușite și întrebuințate. Însă Manolescu a greșit rareori din acest punct de vedere. În orice caz, mereu vom avea nevoie de specialiști care, manifestînd spirit critic, să-și asume îndrăzneala „de a deschide o discuție”. Oamenii de acest tip sînt esențiali pentru o cultură ca a noastră. Din păcate, tocmai l-am pierdut pe cel mai reprezentativ (după părerea mea).

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.