Artă sau știință diplomatică

Am descoperit printre textele „social-politice” ale lui G. Călinescu – texte supuse oprobriului în anii postrevoluţionari (nu întru totul fără temei), datorită „supuşeniei” lor faţă de regimul comunist – un articol interesant. Este vorba despre „Diplomaţii“ – apărut în Naţiunea (nr. 170) din 13 octombrie 1946. Aparent, Călinescu polemizează cu ziarele partidelor istorice (PNŢ şi PNL), Dreptatea şi, respectiv, Liberalul, pe tema numirilor diplomatice ale vremii, dar, în realitate, după cum avea bunul obicei, criticul atinge o problemă mai generală, legată de mentalităţile româneşti. Şi atunci, ca şi acum, se pare, existau voci vehemente care cereau ca în posturile diplomatice să fie numiţi doar „ambasadori profesionişti”, nu „nechemaţi” şi „necalificaţi”, adică, după exprimarea autorului însuşi, „persoane din afara carierei”. Prezumţia era că un funcţionar eficient şi conştiincios, cu ştiinţa birocraţiei, s-ar achita mai cu succes de o sarcină diplomatică decît o „personalitate” (academică ori culturală). Să recunoaştem că această dilemă a revenit insistent şi în interiorul convulsiilor politico-ideologice ale vieţii guvernamentale post-ceauşiste.

Călinescu se întreabă „Ce înseamnă aceea diplomat de carieră?”. Răspunsul – specific sarcasticului Aristarc – merită consemnat aici întocmai: „Un ins care, nefiind specializat în nimic, a dat examen şi a dovedit că are cîteva noţiuni de drept, o vagă cunoaştere a geografiei ţării lui, îndemînări la tenis şi o conversaţie insignifiantă? Nu vom tăgădui deloc meritul unor diplomaţi de carieră, însă valoarea este nu a carierei, ci întîmplător a omului. Nu pot să uit cîte un diplomat de-al nostru care n-avea habar de viaţa noastră intelectuală şi care nu ştia să spună nimic despre noi, deschizînd ochii de bufniţă cînd din ţară se ivea vreo personalitate. Un diplomat bun [...], pe lîngă un elementar farmec personal, se cade să fie bine informat în ceva, iar întrucît ne priveşte pe noi, românii, să fie chiar o valoare necontestată într-un domeniu, în stare a pătrunde în cercurile culte şi a face stimată ţara noastră. O erudiţie diplomatică propriu-zisă nu există şi însărcinatul cu afaceri are destui colaboratori pe lîngă sine ca să-l documenteze”.

Într-adevăr, „arta diplomatică” nu poate fi cuprinsă (convingător, cel puţin) în „planurile de învăţămînt”. Ea este un cumul interdisciplinar în care nu primează cunoştinţele (deşi ele sînt indispensabile), ci, la fel ca în teatru, literatură, muzică, pictură sau jurnalistică, individul. Diplomaţii ar fi de aceea mai curînd născuți decît făcuţi. Prin urmare, ipoteza de lucru călinesciană este că, în diplomaţie, personalitatea „necalificată” politic e superioară funcţionarului „calificat” administrativ. Criticul dă şi nişte exemple ale timpului respectiv: Iorgu Iordan (ambasador la Moscova), S. Stoilov (ambasador la Paris – Stoilov era un matematician strălucit), Gr. Moisil (ambasador la Ankara – Moisil a fost, de asemenea, se ştie, matematician genial) şi M. Ralea (ambasador la Washington). Aceşti oameni, spune Călinescu, prin prestaţia lor intelectuală, atrăgeau, indiscutabil, simpatia internaţională mai mult decît un funcţionar obişnuit – oricît de eficient în abilităţile sale administrative (chiar seducătoare totuși în plan teoretic, observația autorului se invalidează la nivel practic: România din 1946 nu se mai afla într-o situaţie care să-i asigure simpatia lumii democratice). Cu alte cuvinte, diplomaţia reprezintă o chestiune de postură şi rafinament şi mai puţin una de conştiinciozitate şi efort.

Revenind în zilele din urmă, constatăm că sistemul diplomatic românesc încearcă, actualmente, să funcţioneze după opusul tezei enunţate mai sus. Nu după capul lui, ci în acord cu opinia – generalizată în Occident în anii postbelici – că diplomaţia rămîne o meserie funcţionărească şi nu o îndemînare elitistă. Pentru marile puteri, cu supremaţie internaţională de netăgăduit, nici n-aş spune că acesta e un principiu rău. Ele nu au nimic de cucerit, ci doar de menţinut în „stare de echilibru”. Iar la „munca de întreţinere”, desigur, nimeni nu-l întrece pe funcţionarul obedient. Totuşi, din perspectiva culturilor mici, care încearcă din răsputeri să-şi recîştige poziţiile privilegiate, după decenii de marasm izolaţionist, orizontul diplomatic se vede oarecum diferit. Avem nevoie în ambasade – mai mult ca niciodată – de minţi strălucite, de personalităţi adevărate, care să convingă, prin moralitate şi intelect, de bunele noastre intenţii. Nu cred că un funcţionar cuminte, fără iniţiative personale şi, mai ales, fără capacităţi intuitive deosebite, poate să facă aşa ceva. Bineînţeles, pentru binele colectiv, aş vrea să mă înşel. Din păcate, evoluţia vieţii politice româneşti din ultimii ani îmi spune mai degrabă că nu. A se vedea mult dezbătutul „dosar Schenghen”...

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.