Elon Musk și renașterea absolutismului

Conducătorilor le-a fost dintotdeauna greu să accepte o îngrădire a propriei puteri. Cînd Parlamentul francez a contestat în 1655 edictele lui Ludovic al XIV-lea, se spune că regele Franței și al Navarrei a răspuns: „L’état c’est moi”. Epoca absolutismului francez care a urmat s-a încheiat abia cu Revoluția franceză, în 1789.

La fel ca Ludovic al XIV-lea, Elon Musk respinge limitările legale ale puterii sale. Sfidînd o decizie recentă a Curții Cancelariei din Delaware care anula acordul său de compensare în valoare de 56 de miliarde USD cu Tesla, Musk vrea să reînființeze compania în Texas, unde speră să găsească tribunale mai binevoitoare.

Nu e prima oară cînd Musk a încercat să sfideze tribunalul din Delaware, principala adresă din SUA pentru soluționarea majorității disputelor juridice între corporații (cele mai multe companii au sediul în Delaware). Ostilitatea sa față de lege și față de acorduri legale obligatorii s-a putut observa cu doi ani în urmă, cînd a încercat să eludeze acordul pentru achiziționarea Twitter. Sub presiunea instanței, el a încheiat în cele din urmă tranzacția.

În cazul Tesla, un acționar a solicitat instanței revizuirea pachetului de compensație care l-a transformat pe Musk într-unul dintre cei mai bogați oameni ai planetei, acordîndu-i participații la companie – în cazul în care atinge obiectivele de performanță ambițioase. Pentru fiecare creștere suplimentară cu 50 de miliarde de dolari (pînă la un total de 650 de miliarde) a capitalizării de piață – plus atingerea obiectivelor propuse pentru venituri și cîștiguri înainte de dobînzi, impozite, depreciere și amortizare (EBITDA – Earnings Before Interest, Taxes, Depreciation and Amortization) –, lui Musk i s-a oferit opțiunea de a cumpăra cîte un procent adițional din acțiunile în circulație ale companiei (pînă la 20 de milioane de acțiuni) la un preț de execuție prestabilit.

În mod normal, tribunalele din Delaware evită să examineze acțiunile consiliilor de administrație și nu decid niciodată în privința sumelor plătite directorilor și funcționarilor. Singura limită e „risipa corporativă” [„corporate waste” – o situație în care oameni de afaceri dezinteresați încheie o afacere – nefrauduloasă și nu din neglijență – care poate fi clasificată juridic ca risipă: de exemplu, un transfer de active ale unei corporații care nu servește nici unui scop rezonabil al respectivei corporații; la limită, un transfer care echivalează cu un cadou – n. trad.] – care, după cum glumea un fost judecător, e la fel de rară ca monstrul din Loch Ness.

Instanțele din Delaware vor analiza procesul de luare a deciziilor din companie, dacă un reclamant a susținut că acest proces e posibil să fi fost influențat de conflicte de interese. Se presupune că directorii servesc ca fiduciari față de toți acționarii. Dar ei beneficiază, în cele din urmă, de o vastă libertate de acțiune în conducerea companiei, atîta vreme cît evită conflictele – sau garantează rezolvarea lor – și cîtă vreme tranzacțiile sînt corecte față de companie și acționarii săi.

În cazul Tesla, consiliul de administrație se află în stare de conflict, deoarece cei mai mulți membri îi sînt loiali lui Musk, și îi datorează cariera și o bună parte a averii lor acestuia și altor entități comerciale care îi aparțin. Consiliul pare să fi înțeles asta, de vreme ce le-a prezentat acționarilor planul de compensație. Dar această manevră poate lămuri conflictele care afectează decizia membrilor consiliului numai dacă acționarii sînt pe deplin informați în privința tuturor aspectelor importante ale acordului.

Ceea ce nu a fost cazul aici. Propunerea pe care directorii Tesla au făcut-o acționarilor a omis să-i informeze asupra faptului că noul pachet de compensație se deosebește considerabil față de cele anterioare; de fapt, nici măcar nu i-a avertizat pe acționari în privința sumei la care s-ar putea ridica pachetul de compensare.

Astfel de cerințe elementare nu sînt greu de îndeplinit. Acestea sînt regulile jocului pentru orice companie tranzacționată public. Nici chiar un as al fotbalului nu poate da un gol din ofsaid. În cazul de față, consiliul a decis să joace în întregime de partea lui Musk: directorii și-au justificat abdicarea de la îndatoririle lor fiduciare prin aclamarea lui Musk ca superstar.

Bineînțeles, Musk și lingăii săi nu sînt un caz unic. În ultimele decenii, a apărut un cult extins în jurul figurii CEO-ului. Mulți dintre ei sînt tratați ca niște regi din vechime și e, în tot mai mare măsură, de la sine înțeles că indemnizațiile și pachetele lor de compensație pot să fie oricît de mari, cu condiția să-i facă fericiți.

Adesea, pachetele lor salariale nici măcar nu sînt raportate la performanță. Ele reflectă mai degrabă profiturile neașteptate cauzate de schimbările survenite pe piețele lumii. Chiar dacă performanța poate să nu fie întotdeauna reală, impactul asupra inegalității se resimte negreșit.

Cu toate acestea, cei mai mulți CEO vor să dea impresia că joacă după reguli, și de aceea vor respecta deciziile unui tribunal, dacă nu reușesc să soluționeze în prealabil cazul unui reclamant. Dar modul fățiș în care Musk sfidează legea e la un alt nivel, și e posibil ca el să scape basma curată. Sistemul legal al SUA a susținut vreme îndelungată ideea potrivit căreia actorii privați pot alege după bunul plac legile cărora doresc să li se supună, fără să se confrunte cu nici o limitare a capacității lor de a face afaceri oriunde vor.

Această libertate e comparabilă cu un pașaport diplomatic care deschide uși pretutindeni, fără necesitatea unei vize. Asemenea diplomaților, corporațiile sînt, în general, imune la jurisdicția locală; dar, altfel decît în cazul diplomaților, de ele e greu să scapi, nu în ultimul rînd deoarece acestea își pot da în judecată guvernele-gazdă pentru acțiuni presupus injuste sau inechitabile.

Unii observatori au numit corporațiile „legislatori de sine stătători”. Întrucît pot recurge la un sistem legal sau la un altul, în funcție de propriile lor nevoi – sau, ca în cazul lui Musk, în funcție de capriciile personale –, corporațiile produc realmente legile care ar trebui, de fapt, să le limiteze. La secole după ce monarhiile absolutiste au fost desființate în cea mai mare parte a lumii, urmașii lor s-au întors, înconjurați de legiuni de avocați cu „pantofi albi” [„white-shoe” – referire la absolvenții universităților de elită ale grupului „Ivy League” – n. trad.], care guvernează ca niște conducători supremi ai unor imperii corporatiste cvasi-suverane.

Katharina Pistor, profesor de Drept comparativ la Facultatea de Drept Columbia, este autoarea volumului The Code of Capital: How the Law Creates Wealth and Inequality (Princeton University Press, 2019).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU