„Merge țais”

Cuvîntul familiar-argotic zeiss a fost ignorat de dicționarele noastre generale, probabil și din pricina prea puținelor sale atestări în scris. Originea sa nu este însă un mister și nu a devenit subiect de controverse, chiar vorbitorii stabilind ușor legătura dintre termenul comun și numele unei firme germane. Cuvîntul este folosit în registrul informal cel mai des ca adverb (cu sensul „foarte bine”), dar și ca adjectiv invariabil („foarte bun”) și chiar interjecțional („perfect!”). E scris ca în germană, de multe ori chiar cu majusculă (Zeiss), dar și cu pronunția originară transpusă după normele ortografice românești (țais). În ultimele decenii a fost înregistrat doar de dicționarele de argou: mai întîi de Nina Croitoru Bobîrniche, în 1996, apoi și de George Volceanov, în 2006; în ambele, forma aleasă a fost cea adaptată ortografic, țais. Forma adaptată a fost de curînd preluată și de Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM), în a treia sa ediție, din 2021.

Cuvîntul cu sens superlativ provine din denumirea firmei germane de produse și aparate optice întemeiate în orașul Jena, în 1846, de Carl Zeiss. Pentru a schimba statutul de nume propriu în cel de calificativ comun și pentru a deveni un etalon al calității, a fost desigur nevoie ca produsele firmei germane să fi circulat și să fi fost foarte cunoscute la noi. Presa din secolul al XX-lea confirmă circulația numelui Zeiss: acesta apare destul de devreme în texte științifice (în legătură cu aparatura de specialitate: lunete, microscoape etc.), fiind apoi foarte prezent, în perioada interbelică, în publicitatea din principalele cotidiene și reviste, în care publicului i se propuneau mai ales lentile de ochelari („calitatea Zeiss”, Realitatea ilustrată, 1943), binocluri („binoclurile Zeiss măresc senzațiile și ne procură plăceri neobișnuite”, Universul, 1931) și aparate de fotografiat dotate cu lentilele firmei („ochiul de vultur al aparatului dv.”, în Universul, 1938).

În deceniile de după război, denumirea produselor optice a continuat să circule la noi, probabil și datorită faptului că orașul german se afla dincoace de Cortina de Fier, în RDG, de unde puteau ajunge mai ușor produse „de calitate germană”. Atestări din perioada comunistă confirmă prestigiul lentilelor în cauză: căutate cu sîrg în călătoriile în străinătate („am intrat în magazine să caut lentile Zeiss – mă rugase Pia să-i aduc”, Gazeta literară, 1967), rîvnite (cineva „își cumpără chiar ochelari cu lentile Zeiss”, Flacăra, 1977) și devenite semn de rafinament occidental („proaspătul ei soț, un tînăr cu ușor început de chelie, cu trăsături fine și ochelari cu lentile Zeiss, cu mîini delicate de muzician”, Flacăra, 1967). 

Sensul figurat al termenului pare să se fi răspîndit tot mai mult în anii ’80, cînd începe să apară în presă: „spectacolul a fost magnific: brigada – zeiss!” (Viața studențească, 1984). „el a devenit un profesionist «Zeiss», de nivel mondial” (Ateneu, 1985); „situația e (ca să-l cităm) «zeiss»” (Flacăra, 1985). Exemplele se înmulțesc după 1989: un text de Richard Wagner, de exemplu, evocă dialoguri dintre tineri: „Tu, purta niște pantaloni, Zeiss! – Și avea niște picioare, Zeiss!” (Contemporanul, 1991). Cuvîntul e folosit ca adjectiv – „O revistă cum nu s‑a mai pomenit vreodată, ţais” (Cotidianul, 1990); „apartamente Zeiss şi maşini titirite” (Rodica Ojog-Brașoveanu, Poveste imorală, 1998) – și ca adverb: „nu vă merge totul zeiss în casă” (Tineretul liber, 1993); „Imaginaţia ei de serial funcţionează zeiss” (Stelian Tănase, Corpuri de iluminat, 1990).

Astăzi, țais (sau zeiss) nu mai este un cuvînt la modă, dar nici nu pare să fi ieșit din uz. Frecventă este mai ales folosirea sa adverbială, în construcție cu verbul a merge. Asocierea lexicală merge țais confirmă îndepărtarea semantică de etalonul inițial al lentilei și se explică, poate (așa cum sugera V. Cernei într-un articol din 2019, pe site-ul publika.press), printr-o asociere sonoră cu un alt cuvînt colocvial cu sens superlativ (ceas, din sintagma colocvială merge ceas).