Nu fi ca Ion!

Reflecțiile de mai jos mi-au fost provocate de mai multe contexte recente în care m-am aflat, dar ele sînt mai vechi și reprezintă preocupări ale mele, despre care, în altă formă, am mai scris. Acum le reiau, pe fondul contextelor recente, dar și oarecum mai ferm asumate ca percepții personale asupra viziunii curriculare contemporane. Și, în fond, nu doar asupra perspectivei curriculare, ci educative, în general.

În emisiunea Intrare liberă de la TVR Cultural de astăzi, cînd scriu acest articol, în care am fost invitat de Marius Constantinescu, alături de cîteva nume importante ale peisajului contemporan al literaturii pentru copii, s-a discutat despre faptul că elevii nu sînt propriu-zis, în masă, ostili lecturii, ci nu mai citesc cărțile pe care noi le citeam cînd eram de vîrsta lor. Dar există o masă importantă de cititori mici și mijlocii, ca să zic așa, elevi din ciclurile primar și gimnazial, dar și din cel liceal, care citesc literatură adresată cu specificitate vîrstei lor, scrisă de scriitori contemporani mai ales. Cărți care  se apropie de universul lor de cunoaștere, de preocupările lor. Că nu se mai citește Jules Verne, spre exemplu, cu pasiunea cu care îl citeam noi, sau Creangă și alții, este un fapt explicabil: limbajul li se pare învechit, universul imaginar, de asemenea. Ceea ce pentru noi, în cărțile lui Jules Verne, de pildă, era fascinant, descoperirea unor lumi cu nuanțe de SF, astăzi pare cel puțin datat, dacă te gîndești la ce universuri imaginare au acces copiii de azi, prin infinitatea alternativelor oferite de contemporaneitatea ficțională, dacă ar fi să amintesc doar filmele și jocurile PC.

De aici, mă întorc spre discuția pe care am avut-o cu o elevă de clasa a XII-a, o elevă conștiincioasă, deșteaptă și cu respect dobîndit în familie față de educație și școală, în general, deci nu o contestatară a priori a oricărei propuneri venite dinspre profesori. Și mai mult, o cititoare, căci am surprins-o cu diverse lecturi, nu o dată. După ce am discutat cu ea și cu un grupuleț de alți colegi de-ai ei (cărora nu le predau limba și literatura română, nici la școală, nici ca meditator, spre limpezirea contextului) despre romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, încercînd să le dau cîteva sugestii de abordare în perspectiva examenului care îi așteaptă, eleva în cauză mi-a zis că ea nu a citit romanul pentru că a enervat-o după cîteva zeci de pagini universul acestuia, referindu-se aici mai ales la personajul principal. Am încercat să aflu mai multe și am aflat. În fapt, ceea ce o revolta era individualismul și misoginismul personajului, respectiv perspectiva profund patriarhală pe care se construiește întreaga problematică a universului satului Pripas. În cele din urmă, eleva a admis că această enervare este generată de faptul că lor, elevilor, li se induce ideea că personajul este un erou, care trebuie salvat, prin actul lecturii și al interpretării, de judecată, dacă nu chiar luat drept model, pînă la un punct.

Am fost mirat și am discutat cu ea, spunîndu-i că nu acesta este scopul lecturii romanului respectiv, ci că avem tot dreptul să judecăm personajul prin grila convingerilor noastre de azi, că lectura lui, de fapt, poate chiar permite deschiderea unor discuții care să ducă la formarea unor alte percepții despre rolurile de gen, dar și despre construcția socială în general. I-am explicat că lectura romanului este, mai întîi, o șansă de a înțelege cum stăteau lucrurile odinioară, pentru a vedea apoi cum stau astăzi și a ne gîndi cum vrem să stea mîine. A, domnule profesor, asta e altceva, așa aș citi, probabil, dacă nu mi s-ar spune doar că este un mare roman și nu mi s-ar induce ideea că nu am voie să fiu oripilată de specificitatea lumii pe care o surprinde. Cam asta a fost concluzia fetei.

De unde, iar, problema aceasta, a schimbării pe care simțim mulți că trebuie să o aducă paradigma curriculară contemporană. Sigur, pe de o parte, la nivelul ciclurilor primar și gimnazial, se pune mai ales în termeni de ofertă a textelor, care trebuie să fie mai apropiate de universul elevilor de azi. Eu și mulți alți scriitori pentru copii putem da mărturie despre interesul elevilor, pe care îl descoperim de fiecare dată cînd sîntem invitați în școli, în clase, printre elevi. Oricum, programa pentru gimnaziu a adus o schimbare uriașă în acest sens, permițînd abordarea textelor diverse, clasice și contemporane, astfel încît manualele au avut șansa de a oferi acces în lumi care să stîrnească în mod natural curiozitatea și interesul elevilor de vîrstă mijlocie și mică.

De cealaltă parte, însă, la liceu, sigur că ne lovim și de o problemă culturală și identitară. Nu putem elimina din programa școlară chiar tot ce înseamnă repere ale construcției culturale naționale, astfel încît să propunem doar literatură contemporană și cu impact imediat asupra liceenilor. Tocmai pentru că este important să construim această identitate națională. Dar ce putem face este, totuși, să deschidem porțile interpretării în mod natural și relaxat înspre viziuni contemporane și, desigur, și înspre scriitori care au scris dincoace de anii ’60. Este o treabă nu așa de ușor de realizat, chiar dacă poate părea. De ce? Pentru că o nouă viziune nu se construiește doar prin programe școlare noi, pe care le așteptăm, desigur, să fie scrise, căci sînt restante de ceva ani. Dar se construiește și prin schimbarea mentalității profesorilor, care să fie mai puțin tradiționaliști și mai deschiși către prezent și viitor. Mai puțin rigizi inclusiv în evaluarea unor opinii care nu mai converg, poate, cu viziunea lor formată într-o altă epocă. În fond, să nu uităm că Iorga n-a înghițit romanul Ion, cu toată orientarea lui tradiționalistă, în vreme ce Lovinescu, deși un adept al evoluției dinspre ruralismul tematic spre urban, a recunoscut fără ezitare valoarea romanului și a deschiderilor lui moderniste. Să fim, deci, ca Eugen, nu ca Nicolae! Și nici ca Ion!

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.