Sinaia

E o stațiune nobilă și asta se datorează, bineînțeles, istoriei ei regale. Chiar și în comunism, aura ei specială se simțea, în ciuda „înghețului” din acele vremuri. În ultimii ani înainte de 1989, Peleșul nu era vizitabil, fusese practic confiscat de Ceaușescu împreună cu toate anexele sale și cu întreg muntele de deasupra, care fusese înconjurat și cu un gard de sîrmă ghimpată, de parcă ar fi fost o frontieră între state dușmane. Dictatorul era totuși ținut departe de castel prin povești și manevre abile, după cum se zvonea, inventate de niște oameni inteligenți.

În copilărie aveam o hartă, probabil mai veche, pe care Sinaia era marcată în mod deosebit, cu litere verzi, lucru care îmi întărea ideea că nu era o localitate obișnuită, chiar dacă pe atunci nu eram  prea conștient de istoria ei.

Cînd am început să schiez, am descoperit și că în România nu există pîrtii mai lungi și mai frumoase decît cele de la Sinaia. Nobil orașul, nobilă și natura din jur.

După 1989, am vizitat Peleșul de cîteva ori și de fiecare dată am fost de-a dreptul încîntat. Fără exagerare, e chiar unul dintre cele mai frumoase castele din Europa. Într-o iarnă, pe la începutul anilor ’90, am reușit să obțin o cazare pentru schi chiar la Economat, oarecum, în curtea castelului. A fost minunat. Mi-am zis că vremurile bune se întorceau. Gardurile de sîrmă ghimpată se dărîmau, vilele și chiar castelele se retrocedau.

Dar semnele bune alternau cu altele rele. Apăreau construcții noi, chiar comparabile cu unele istorice, proiectate de arhitecți faimoși înainte de război. Dar, în același timp, prin oraș au început să răsară și tot felul de kitsch-uri. S-ar putea găsi scuza că așa e lumea noastră de azi, că era inevitabil să se întîmple astfel. S-au construit și multe hoteluri noi, unele dintre cele vechi au fost renovate, iar altele au fost lăsate pur și simplu în paragină. Totodată, am observat că deși construcțiile particulare  –  fie ele de de bun gust sau kitsch – s-au dezvoltat spectaculos, partea publică a orașului a rămas aproape  neamenajată. Străzile, cu cît urci mai departe de centru, sînt din ce în ce mai proaste, cu trotuare aproximative, fără rigole, pline de nisip și pietriș, aluviuni pe care apele le aduc de pe munte fără opreliște. În centrul stațiunii a răsărit o mare plăcintă cu fîntîni, pe post de sens giratoriu. În general, se poate vorbi despre un fascinant amestec de urît și frumos.

Pe domeniul schiabil au apărut telegondole, telescaune și teleschiuri noi, în vreme ce unele dintre vechile instalații de urcare ruginesc abandonate. Pîrtiile de pe platoul Bucegi sînt mai îngrijite ca niciodată, cele de pe versantul dinspre Sinaia sînt mai proaste decît au fost vreodată. Chiar cu  instalații de urcare noi și moderne, vechiul obicei de a le opri foarte des, pe motiv de vînt, s-a păstrat neschimbat.      

Sinaia este orașul cu cea mai mare densitate de clădiri de patrimoniu, raportat la numărul de locuitori. Mai multe vile vechi interesante, istorice (chiar dacă nu neapărat protejate prin lege) au fost dărîmate în ultimii ani. Nici Peleșul nu se simte prea bine. Sînt locuri în care plouă înăuntru, iar unele obiecte de patrimoniu sînt ținute în condiții improprii. Clădirea Economatului unde am stat în urmă cu 30 de ani e și ea închisă și pare părăsită. Locuri de cazare mai sînt doar alături, „La Turnuri”.

În fine, toate lucrurile astea ar putea fi puse, cum ziceam, pe seama vremurilor, a tranziției etc. Totuși, din ce în ce mai mulți oameni bine informați despre ce se întîmplă și care au case în Sinaia atrag atenția că nu toate necazurile sînt chiar întîmplătoare. Ei arată indignați spre primar. Unul care e în funcție de două decenii. Birocrația locală e sufocantă, comunicarea cu edilii lasă de dorit, lucrările stradale sînt greșit proiectate. Pare nu doar că primarul s-a eternizat în funcție, dar și că interesele lui sînt tot mai divergente de cele ale locuitorilor și fără vreo legătură cu necesitățile pe termen lung ale unui oraș istoric.

Intenția lui de a construi o parcare cu șapte niveluri între gară și hotelul Caraiman, cu fonduri europene, într-o zonă istorică, a stîrnit în cele din urmă un mare scandal. La fel și ideea unui tunel subteran. Ordinul Arhitecților și mai multe organizații civice au dezavuat aceste proiecte. Pe de altă parte, presa a tot semnalat diverse afaceri imobiliare locale și încrengături dubioase din care fac parte personaje sus-puse politic. N-au lipsit nici acțiuni pornite de DNA împotriva primarului, dar ele n-au dus la nici un rezultat.

Colac peste pupăză, edilul își construiește sieși o uriașă vilă, cu garduri și consolidări ale terenului împrejmuitor asemănătoare unor fortificații de buncăr, pe un loc defrișat din pădure, foarte aproape de mînăstirea Sinaia, cu vedere la Cazinou și hotelul Palas. Ar fi, de fapt, chiar în zona de protecție a acestor monumente istorice. După cum dezvăluie site-ul de investigații Recorder (cel pe care l-am criticat în urmă cu cîteva săptămîni, dar care în acest caz a făcut o treabă excelentă), terenul a fost obținut printr-o serie de operațiuni implicînd o cerere de restituire din partea unui pretins moștenitor al lui Nicolae Titulescu. Construcția e trecută în proprietatea unei firme deținute de mama primarului, în vîrstă de peste 80 de ani. Primăria ar fi inventat și construit chiar o nouă stradă care duce la acel imobil. Altfel spus, reapar gardurile, confiscările de terenuri și vremurile de abuz (nu că ele ar fi dispărut vreodată cu totul). Sinaia e prea tentantă. Nobila stațiune e pe mîini ignobile.