Țară mare, ambiții mici

O privire pe listele de candidați pentru alegerile europene din iunie e suficientă pentru a ne da seama că urmează alți cinci ani de irelevanță. Partidele ne propun o colecție stranie de oameni de care nu mai e sau n-a fost niciodată nevoie în politica internă, sinecuriști second hand și domni și doamne care văd în mandatul acela un fel de premiu pe care îl merită cu prisosință. 

Nici unul dintre partidele mari nu are o idee foarte clară asupra viitorului Europei pe care, teoretic, vor avea puterea să îl influențeze. În puținele cazuri în care candidații s-au obosit să citească ceva despre rolul pe care îl pot juca în hemiciclul de la Bruxelles, rezultatul e un torent de clișee și banalități ce pot fi folosite de oricine și oricum în aproape orice discuție legată de viitorul Europei.  

Alegerile europene sînt tratate de partide ca un test pentru prezidențialele și parlamentarele care vor urma. Un fel de exercițiu de calibrare de care poate depinde supraviețuirea coaliției, leadership-ul Opoziției și, evident, distribuția posturilor în viitoarea guvernare. Asta nu e neapărat ceva ieșit din comun, însă cînd devine singura miză, poza mare e mai degrabă tristă. 

Au partidele românești un fel provincialism al impostorului care, la 17 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, le face să privească posturile de la Bruxelles ca pe un fel de cadou neașteptat ce ar putea dispărea oricînd. Se întîmplă la fel și cu fondurile europene pe care le administrează cu aerul că au găsit un portofel pe stradă și acum sînt sfîșiate între datoria de a-l înapoia posesorului (adică publicul căruia îi aparține de drept) sau a scoate de acolo măcar 100 de lei pentru că banii par ai nimănui. 

Toate sondajele arată că românii apreciază Europa, însă Europa rămîne ceva exterior și insuficient lămurit în conștiința națională. Iar pentru această raportare confuză partidele sînt în bună măsură vinovate. Selecția de candidați pentru alegerile astea nu face decît să întărească această observație. E o lipsă de ambiție aproape deprimantă, un fel de stupoare placidă care este menită să asigure încă cinci ani de anonimitate confortabilă. 

În atari condiții, dincolo de meme-uri și comentarii răutăcioase, anunțul președintelui Klaus Iohannis că își dorește cea mai importantă funcție de la NATO e cumva contrar cursului cu care ne-au obișnuit politicienii români cînd e vorba de afaceri internaționale. 

Judecînd strict după cele două mandate marcate de absență, incoerență și ocazională țîfnă, mulți români cred că șeful statului ar trebui trimis să-și cheltuiască pensia la schi și golf sau să bîntuie seren munții, echipat cu șpilhozeni în carouri, într-o binemeritată uitare. 

Totuși, faptul că încearcă să rămînă activ politic, și încă la vîrful unei organizații vitale pentru securitatea Europei și a lumii, e o ruptură față de atitudinea obișnuită a politicianului român care nu încearcă aproape niciodată să strălucească în afara țării de teamă că limitele îi vor fi dezvăluite. 

Iohannis face zilele astea tot felul de coaliții indigeste cu indivizi ca Viktor Orbán sau Recep Tayyip Erdogan pentru a se asigura că are măcar sprijinul unei părți a țărilor NATO. Neplăcut, dar nu cred că în politica internațională sînt prea multe situații în care toți cei așezați la masă sînt liberali, civilizați și au făcut duș în dimineața respectivă. Joci cu cărțile pe care le ai și speri că faci pariurile corecte. 

În cazul lui Iohannis, pariul său depășește traseul profesional. Dacă va eșua, și sper că președintele a calculat și această eventualitate, românii vor rămîne cu aceeași senzație păcătoasă că nu trebuie să încerce prea mult, că nu pot influența nimic în exterior și se va accentua senzația de țară minoră care nu merită nimic. Klaus Iohannis se obosește arareori să explice publicului de ce face ce face, însă și în caz de victorie, și în caz de eșec e obligat să o facă, dacă nu vrea să fie trecut în cărțile de istorie ca accident politic nefericit. 

În plus, ar fi păcat ca estul Europei să rămînă reprezentat la NATO doar prin muntele de creioane ascuțite în ultimii ani de Mircea Geoană. 

România e mai relevantă decît sînt în stare politicienii ei să proiecteze. Ajunge să ne uităm pe cifre – teritoriu, populație, economie, potențial. Avem suficiente motive să pretindem să fim reprezentați pe măsură. Însă încercările de pînă acum sînt mai degrabă rezultatul unor ambiții personale și ego-uri supradimensionate (cazul președintelui) decît o decizie coerentă a elitelor noastre. Iar puținele cazuri anterioare în care România a fost aproape de putere au eșuat. Și asta în bună măsură din cauza lipsei de anvergură, meschinăriei și lipsei de viziune. 

Politicienii români încă vor putere de dragul puterii și pentru a-și impresiona foștii colegi de școală, nu pentru a-și pune în mod serios amprenta pe viitor. Mai devreme sau mai tîrziu, asta se va schimba. Și nu e obligatoriu ca aceia care vor schimba Europa să o și iubească. Din contra, chiar. 

Poate singurul lucru cert e cît de incert ne e viitorul sub conducerea unor oameni cu ambiții mici.