Culori și evaziuni

Primăvara trezea mereu o neliniște în noi, elevele de la „Zoia“ de altădată. Obișnuitei agitații i se adăuga, acum, una mai năbădăioasă, de sezon. Care se manifesta în neașteptate moduri. Unul dintre ele, oricît de ciudat ar părea, erau ciorapii. Într-o lume cam în alb, negru și gri, dresurile, culmea, aduceau pete de culoare. Pare, la prima vedere, un lucru de nimic. Totuși, nu era chiar așa: deși aparent de necrezut, în „Zoia Kosmodemianskaia“ (Școala Centrală din anii 1980) nu erau permise decît dresurile de culoarea pielii.

Doar cînd scriu, așa ceva, acum, mi se pare nu incredibil, ci imposibil. Dar, din nefericire, chiar exista această regulă neverosimilă în absurdul și supranaturalul ei. Nu aveai voie nu doar cu ciorapi colorați, ceea ce să zicem că s-ar mai fi putut înțelege (deși...), ci nici cu unii albi, bleu ori bleumarin, ca să nu mai spunem negri.

Oricum, eu, una, nu mă omorîsem niciodată după ciorapii de culoarea pielii. Mi se păreau lipsiți de personalitate și nu destul de devotați cauzelor feminine: prin ei se cam vedeau toate imperfecțiunile piciorului, pete și vase etc. Ciorapii negri erau preferații mei, asemenea majorității colegelor mele, de altfel. Nu numai că se asortau cu biata uniformă, dar și serveau cu devotament cochetăria fetelor: știau ei cum să facă să arate bine cele mai stîngace perechi de picioare.

Aveam și norocul să am un magazin de ciorapi la doi pași de mine, pe care-l vizitam cu speranță de cîte ori aveam ocazia. Cu speranța, evident, că au mai primit marfă. Și primeau: ciorapi negri, albi, bleu, ba chiar roșii ori cu model. Într-o epocă în care mai totul ori era cenușiu, ori nu era deloc, belșugul dresurilor reprezenta, chiar dacă e cam exagerat spus, o binecuvîntare. Aducea o pată de normalitate zglobie într-o lume împietrită și ștearsă.

Dar ce te făceai cu stupidele – căci nu știu altfel cum să le mai spun – reguli ale liceului? Deși într-un roman distopic situația ar fi devenit gravă, în realitatea liceului nostru, mai ales de fete, lucrurile o coteau spre tragicomic. Așa cum se întîmpla cu multe altele pe vremea lui Ceaușescu: oamenii se adaptau din mers. Cum o făceau? Eludînd, grațios, regulile.

Ce însemna acest „grațios”? Însemna că nu le eludai așa, deodată, direct, bătîndu-te cu pumnul în piept. Ci în anumite momente, potrivite, cu tact. Într-un compromis între absurdul și sănătatea eludării lor. Cum de se putea face acest lucru? Simplu – sau aparent simplu: sistemul însuși era sufocat de propriile-i reguli și nu și le putea ține consecvent, pînă la capăt.

În practică, asta se traducea prin periodicități. Pe scurt, erau momente în care regulile erau respectate acerb, cu dinții și cu unghiile, aproape horror. Din fericire, povestea asta nu ținea mult. Exista un mecanism intrinsec de reglare a lor: după o asemenea perioadă de controale și teroare, regulile erau uitate. Lumea respira și, culmea, făcea cam ce voia.

Paradoxul era că-n asemenea perioade puteai veni nu doar cu ciorapi albi, bleu, bleumarin și negri la școală. Ci chiar cu ciorapi roșii, dacă așa-ți trecea ție prin cap. Dar asta nu era nimic: paradoxul, absurdul și supranaturalul mergeau și mai departe. Fetele (căci ele erau, cum spuneam, majoritare) veneau cu alte bluze în locul celor de uniformă, mult mai fanteziste, chiar dacă în aproximativ aceleași culori. Apăreau cu pulovere fără nici o noimă coloristică peste uniforme. Ba chiar cu fuste ori rochii în culori și din materiale cît de cît asemănătoare cu cele ale uniformelor, dar care nu erau uniforme. Aveam chiar o colegă care tricota non-stop, inclusiv în timpul orelor, și care purta peste uniformă o fustă și un pulover lucrate de propria-i mînă. Pur și simplu. Odată chiar a întrebat-o o profesoară, pe bună dreptate, unde-i totuși uniforma: și ea și-a ridicat ușor fusta verde cu alb și i-a arătat-o – era acolo, zăcea cuminte la locul ei, pe trup.

Despre alte simpatice, să zicem, dar și paradoxale întîmplări și libertăți în articolul viitor.