Limbajul arhitecturii sociale

Faptul că noi, arhitecții, folosim limbajul codificat al planurilor clădirilor pe care le proiectăm ne situează în acea nișă aparte a specialiștilor în fața cărora cei mai mulți se înclină cu un respect încărcat de pioșenie. Ei asumă faptul că, dacă știi să citești ce scrie acolo, cu linii complicate și simboluri absconse, precis cunoști multe despre orice și, la drept vorbind, așa și este. Facultatea de arhitectură este una lungă și grea, începe înainte de anul I și nu se termină, realmente, niciodată. Și, cu toate acestea, soluțiile trebuie convenite cu beneficiarii, iar planurile trebuie explicate în cuvinte sau, și mai bine, în imagini sau machete, fiecare cu avantajele și dezavantajele sale. Imaginile de arhitectură, realizate cu talent și dibăcie de autor, cu mîna sau generate pe calculator, au capacitatea de a seduce, de a-l purta pe client în spațiul dorințelor și visărilor. Machetele sînt corecte, lipsite de echivoc și pot fi contemplate și de sus, ceea ce, în viața de zi cu zi, se poate întîmpla chiar rar.

Am mers la comunitățile defavorizate cu planuri, făcute în mod curent cu software specializat, dar desigur că nu putea fi un limbaj comun cu clienții noștri, pentru că acesta este un limbaj ultracalificat. Așa că aveam cu adevărat nevoie de un limbaj comun pentru a transmite și a comunica cum va fi casa. Cea mai bună modalitate de a rezolva acest lucru a fost să folosim machete, pe care le-am construit la fața locului împreună cu copiii, incluzînd ideile lor în design și imaginînd împreună casa care urma să fie construită în viitor. Deci instrumentele puternice de design erau relativ inutile acolo, la firul ierbii, pentru că problema ținea de comunicarea arhitecturii și arhitectura nu poate fi comunicată printr-un limbaj specializat, calificat, așa că a trebuit să ne bazăm pe cel mai comun vocabular, eliminînd termenii tehnici și creînd imagini prin cuvinte, prin limbaj. Și apoi, în timpul procesului de construcție, am fost realmente îndrăgostiți de ideea de a implica familiile în construirea caselor lor, pentru că asta le-ar oferi autoritate și mîndrie că au reușit să construiască o casă în locul unui loc gol, iar în timpul construirii, desigur, proiectul s-a schimbat.

În ceea ce ne privește pe noi, arhitecții, este foarte ciudat cum sîntem atît de încrezători că proiectul ultracalificat pe care îl facem va fi executat întocmai de muncitori, fie și coordonați îndeaproape de șeful de șantier, supravegheat, la rîndul lui, de un vigilent diriginte de șantier. Și presupunem, naiv, că în procesul de construire a casei nimic nu se schimbă. Acest lucru este straniu pentru că sîntem într-un proces în care viața contează și acest lucru este valabil atît la oameni, cît și la clădire, iar ambii pot deveni mai inteligenți prin însuși procesul de construire în sine. Și asta s-a și întîmplat cu toate casele pe care le-am proiectat. Invariabil, au devenit mai deștepte și mai adaptabile pe măsură ce erau executate. La fel și noi, arhitecții, ne place să credem asta.

Ori de cîte ori am încercat să aflăm nevoile unei comunități pentru care proiectam, acest lucru a fost foarte dificil. O comparație ar putea fi făcută cu procesul observării materiei, care este volatilă și discretă. Ai nevoie de o observare discretă, căci indiscreția este mereu supărătoare. Este ca atunci cînd încerci să vezi o particulă subatomică și trebuie să o lovești cu o rază, dar de îndată ce ai lovit-o cu acea rază, s-a schimbat, nu mai este la fel și a fost într-adevăr ceea ce s-a întîmplat cu noi în acele comunități. Fiind acolo, deja schimbaserăm comunitatea și a fost dificil să aflăm nevoile reale pentru că, la întrebările noastre, ni se răspundea ceea ce se presupunea că vrem să auzim. Iar aceasta este o problemă pe care am putut-o rezolva doar prin imaginație și prin experiență, experiență trăită în acele comunități, venind, revenind, cunoscîndu-i pe oameni la un nivel personal.

În cele din urmă, ceea ce ne trebuie cu adevărat pentru a comunica arhitectura este capacitatea de a rezolva nu doar ceea ce trebuie să rezolvăm, ci de a crea o metaforă, pentru a reuni cele două imagini care metaphero, care te poartă dincolo, departe de ceea ce este adevărata contingență. Și acesta este un sistem puternic pe care practic îl creăm, la nivel spațial, așa cum sînt Pămîntul și Luna. Nu se ciocnesc pentru a se contopi, sînt separate și sînt mult mai mult împreună decît singure, decît dacă ar fi un Pămînt puțin mai mare sau o Lună mult mai mare. Cele 10.000 de cărămizi din care este alcătuită o casă înseamnă mult mai mult decît stiva acelorași cărămizi din curtea depozitului, pentru că ele nu mai vorbesc doar despre ele însele, ci și despre oamenii care locuiesc casa, despre arhitect, despre o viziune a spațiului, despre frumos și înalt.