Locurile pe care le avem în noi

„Si on ouvrait les gens, on trouverait des paysages. Moi, si on m’ouvrait, on trouverait des plages.” Dacă am deschide oamenii, am găsi peisaje. Dacă m-ați deschide pe mine, ați găsi plaje, spunea fotografa și regizoarea Agnès Varda în documentarul autobiografic din 2008 Les plages d’Agnès. În film, realizatoarea revizitează locuri care au șlefuit-o, care au fost importante în destinul ei și au jucat un rol formator în întregul ei proces creativ. Plajele din întreaga lume au reprezentat un fel de fir roșu ce a legat momentele din viața ei pe care le rememorează, ca pe niște mărgele de dimensiuni diferite.

Dacă am face o disecție imaginară, rapidă și fără anestezie, pentru a ajunge în interiorul fiecăruia, am găsi un peisaj unic, un drum departe de a fi liniar prin locuri care au reprezentat decorul pentru diverse momente dificile sau fericite, pentru hotărîri sau despărțiri. Sînt locuri pe care le-am descoperit întîmplător, cînd ne plimbam fără țintă în timp ce mintea noastră rîșnea în căutarea unei soluții; locuri în care am ajuns în sfîrșit, după ce le-am visat în detaliu, și care s-au estompat la fel de repede ca o zi de naștere; locuri unde am mers împreună cu cineva și care ne-au rămas scrise așa, cu două personaje principale.

Mă întreb ce se întîmplă cu locurile pe care le-am împărțit cîndva, cînd unul dintre protagoniști dispare – din proprie voință, din nefericire ori hazard. Unde și cum îndosariem ulterior evenimente, festivaluri, concerte, orașe văzute pentru prima dată la pas, în doi, după ce dosarului cu poze i-am dat de multă vreme delete. Dacă evităm din toate puterile aceste destinații sau mergem acolo cu altcineva, în ideea că noile amintiri se vor reclădi peste temelia veche așa încît să nu se mai prăbușească în veci. Dacă mai au aceste locuri o a doua șansă sau le vom ocoli o viață, ca pe vorbele unui blestem. Dacă mai poți fi fericit într-un loc cu o altă persoană sau nici măcar nu merită să încerci.

Am cunoștințe care nu au nici o problemă de a merge în aceleași destinații cu fiecare partener nou pe care îl au. Din contra, se bucură că le cunosc în amănunt și pot funcționa pe post de ghid. Așa cum știu oameni care sub nici o formă nu mai vor să treacă prin locurile la care țineau, dacă au rămas singuri. Am avut trasee de cîteva ore prin București pe care le știam pe de rost, în orice anotimp sau moment al zilei, cu personajele, culorile și sunetele lor, și pe care nu am mai simțit nevoia să le reiau vreodată. Mă plimbam pe acolo în pandemie și în lockdown, în perioada în care n-am avut nici un serviciu ori nu știam unde voi locui de a doua zi sau în care, oricît m-aș fi străduit, nu reușeam să găsesc pe nimeni cu care să pot vorbi cu adevărat. Oamenii spun că Parisul poate fi minunat, dar eu îl asociez cu o poveste care m-a lăsat cu multe sechele, cînd încă eram foarte tînără, și aș prefera să nu mai existe. În Londra, pe de altă parte, am fost singură, la aniversarea de 30 de ani, și m-aș întoarce acolo oricînd.

Avansăm în vîrstă și lista cu peisaje din sufletul nostru devine eclectică. Maturitatea aduce o oarecare indiferență față de oameni și locuri din trecut (sau poate doar pune mulți ani de pauză, iar ei lucrează singuri ca să ne protejeze), iar călătoria devine un simplu pretext pentru a ne bucura de compania potrivită, chiar dacă e doar a noastră. Ea face să nu mai conteze ce a fost înainte și, uneori, chiar să pară că vedem un loc pentru prima dată. Revizitînd amintiri vechi, construim altele noi.

Memoria e precum nisipul, o parte rămîne în pumn, cealaltă fuge printre degete, constată Agnès Varda în filmul menționat la începutul articolului, pe care l-a realizat cînd împlinea 80 de ani. Plajele s-au tot repetat în destinul ei, ca și cînd viața i s-ar fi scurs doar acolo: cea a copilăriei petrecute în Sète, Franța, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trăind pe o barcă alături de familia ei, plajele insulei Noirmoutier, pe care se plimba cu soțul ei, regizorul francez Jacques Demy, și unde a revenit să filmeze și să fotografieze mereu, ori cele din California, unde a locuit temporar, de mai multe ori. În mintea ei, au devenit locuri ideale, pe care nu le-a părăsit niciodată.

În timp, ajungem să fim o hartă pe care sînt marcate, cu diverse culori, destinații de care fugim, locuri pe care le știm pe dinafară, unele care nu mai există în realitate și altele de unde nu plecăm niciodată – le mai zice și „acasă”.

foto: captură Les plages d’Agnès (regia: Agnès Varda, 2008)