Scriitorul e viu!

Pînă spre finalul liceului, prin anii ‘’90, nu văzusem niciodată un scriitor „în carne și oase”, de altfel nici nu eram foarte convinsă că scriitorii au existat în realitate, dincolo de fotografiile din manualele de limba română sau de portretele serioase ale domnilor în general cu bărbi (nu mi-amintesc de vreo femeie) înșirate de-a lungul peretelui de pe culoarul școlii. Autorul unui text literar era pentru mine o entitate foarte abstractă, deși trebuia să-i învăț pe de rost biografia pentru examene. În timpul regimului comunist nici nu se punea problema ca un elev de gimnaziu, să zicem, să întîlnească un scriitor în viață – scriitorii, cei care existau, mai mult sau mai puțin adaptați sistemului, nu veneau în vizite prin școli, nu existau tîrguri de carte sau alte evenimente literare (nu mai vorbim despre evenimente pentru copii), poate doar lansări de carte, însă n-am auzit de vreun profesor de română care să-și ducă elevii „în excursie cu clasa” la vreo lansare de carte. Ca un paradox, existau, în schimb, o sumedenie de cărți pentru copii publicate la faimoasa editură Ion Creangă și scrise de autori români contemporani, însă nu m-am întrebat niciodată cine erau și cum arătau Mircea Sântimbreanu (Recreația mare), Anamaria Smigelschi (Luna-Betiluna și Dora-Minodora), Ion Lilă (O poveste cu pantofi) sau Dumitru Toma (Făt-Frumos certat cu gluma, Orașul piticoților mincinoși). Despre Ana Blandiana, cea care scrisese despre Miaunel și Botoșel, doi pisoi la fel, se vorbea la noi în casă cu un mare respect, însă din cu totul alte motive.

Așadar, pe primii scriitori „vii” i-am zărit, după 1990, la un tîrg de carte care se ținea pe atunci la Teatrul Național, de fapt pe terasa de La Motoare – cred că era vorba despre Mircea Cărtărescu și Florin Iaru, am fost șocată cînd mi-am dat seama că erau îmbrăcați în blugi, exact ca noi, adolescenții de atunci, și că beau bere (o atitudine care nu se potrivea deloc cu morga de scriitor din pozele de manual). Nu mi-aș fi imaginat că, aproape 30 de ani mai tîrziu, voi face parte din aceeași breaslă și, mai ales, că mă voi întîlni cu copii prin școli în calitate de „scriitor contemporan”. Din cîte știu e și o temă de compunere care poate să le pice la Evaluarea Națională – descrieți o întîlnire cu un scriitor contemporan –, iar bieții copii sînt destul de derutați și, evitînd termenul de „contemporan”, ca să nu lase pagina goală, își imaginează că-l întîlnesc pe Mihai Eminescu sau pe Ion Creangă, așa că și din acest punct de vedere vizitele scriitorilor prin școli sînt cît se poate de necesare. Ele se petrec de multe ori din inițiativa școlii sau mai exact a unor anumiți profesori mai implicați/dedicați – hai să-l invităm pe scriitorul X, așa că iau legătura cu scriitorul X pe Facebook sau cum pot și ei –, din inițiativa unor edituri sau prin programe culturale propuse de diferite ONG-uri. Nu așa ar trebui să meargă lucrurile.

Tocmai m-am întors de la o întîlnire cu copiii de la școala din comuna Vulcan, în cadrul unui proiect al unei asociații din Brașov. Cu siguranță, am fost primii scriitori (și fără bărbi, căci de fapt eram scriitoare) care au călcat vreodată pe acolo. Din punctul meu de vedere, ar trebui să existe programe la nivel național (și la nivel de minister) care să faciliteze astfel de întîlniri și nu doar cu scriitori, poate și cu actori, muzicieni sau artiști plastici contemporani și – de ce nu? – chiar și cu sportivi. Pentru că la Vulcan și în nenumărate alte școli de la țară nu vine niciodată nimeni din afara comunității locale. Și tocmai asta e important pentru acești copii – să cunoască oameni/personalități din afara satului lor care să le deschidă noi perspective despre lume și viață, poate că rămîn cu ceva, poate vor căpăta noi ambiții, poate nu, asta rămîne de văzut. Acum cîteva luni, m-a emoționat o profesoară din Tirol (știați că avem Tirol și în România? Este un sat de-a dreptul încîntător din Banat) care mi-a scris ca să mă roage să le trimit un mesaj video copiilor de la școala de acolo care citiseră cîteva povești scrise de mine, „deși citesc foarte mult, copiii din Tirol nu au avut niciodată șansa să cunoască un scriitor”, mi-a spus ea. Mi-am dat seama că, în vremurile noastre în care ne ajută și tehnologia, pînă și un mesaj video poate să conteze, să facă o diferență. Le-am trimis înregistrarea, iar copiii din Tirol mi-au trimis, la schimb, un foarte reușit portret al meu desenat de ei. Dar iată cîteva impresii ale copiilor de astăzi despre scriitorul contemporan:

# Așa cum era de așteptat, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Nici în zilele noastre copiii (în afară de cei din orașele mari pe unde se mai organizează festivaluri de literatură și alte evenimente) nu cred că există scriitori „în carne și oase”, își imaginează că toți au murit sau sînt niște statui în parcul din centrul localității. Prezența scriitorului „viu” alături de ei este de multe ori la fel de șocantă cum a fost pentru mine întîlnirea cu Iaru și Cărtărescu pe terasa de La Motoare. În primul rînd pentru că își dau seama că sîntem și noi, scriitorii, oameni la fel ca toți ceilalți și această nouă imagine contribuie în mod decisiv la demitizarea Scriitorului, la coborîrea lui de pe soclu – „marele Eminescu”, „marele Blaga” și alte elogii sforăitoare de prin comentariile literare. La o școală din Ploiești, o fetița de clasa a III-a nici nu ne-a crezut, pe mine și pe Florin Bican, că sîntem într-adevăr scriitori. Ea își imagina că un domn scriitor trebuie să poarte costum, iar o doamnă scriitoare o rochie de seară cu paiete.

# Entitatea numită scriitor a rămas pentru copii una atît de abstractă, încît își pot imagina că Scriitorul este unul singur, ca un Dumnezeu atotputernic care a scris toate cărțile din lume. De pildă, o fetiță de clasa a V-a din București m-a întrebat cum m-am simțit atunci cînd am scris Harry Potter. Din nou, sînt ușor dezamăgiți cînd își dau seama că scriitorul român nu este o mare vedetă, că nu este fugărit pe stradă de zeci de mii de fani care să-i ceară autografe (cum vă simțiți cînd sînteți recunoscută pe stradă? – m-a întrebat un băiat din Sibiu), pentru că au fost educați în mod eronat (în mare parte de televizor sau mai nou de social media) că orice personalitate este un star, un idol. Este greu de crezut pentru ei că o personalitate poate fi una discretă, că scriitorul poate fi un om modest. Unii mai îndrăzneți se interesează, just in case, și cît cîștigă un scriitor (pe lună), și aici discuția devine complicată, copiii de la o școală din București au fost revoltați cînd au aflat că scriitorii primesc doar un mic procent (7-9%) din prețul cărților vîndute. De ce atît de puțin? Și cît ar trebui să primească? – întreb eu. Cel puțin 90%!

# Copiii sînt în general curioși și, cînd își dau seama că scriitorul nu e vreun balaur sau căpcăun care a venit la școala lor ca să-i mănînce, încep să pună întrebări. Cele mai obișnuite întrebări sînt: „De unde vă vine inspirația?“, „Cît timp vă ia să scrieți o carte?“ (sînt de-a dreptul șocați cînd află că un scriitor poate să lucreze chiar și zece ani la un roman), „Care este autorul dvs. preferat?“, „Care este cartea dvs. preferată dintre cele pe care le-ați scris?“. Îi interesează aspectele practice ale chestiunii, mai puțin o discuție despre literatură. De aceea, de multe ori cînd merg în vizită prin școli, eu însămi mă simt privită ca o curiozitate, un exponat de muzeu sau o insectă necunoscută. Însă scopul acestor întîlniri nu este cel de a forma noi scriitori, literați sau academicieni, este acela de apropia copiii de obiectul numit carte prin intermediul scriitorului. La final, toți copiii vor o amintire de la scriitor – adică un autograf, eventual un selfie. Am dat autografe pe cărțile mele, pe hîrtiuțe, pe caiete de teme, ba chiar și pe cărțile altor scriitori (pe ultima pagina), chiar și pe Harry Potter, nu m-a deranjat deloc.