Pipa proștilor

…și-atunci mă grăbesc să mărturisesc că am fost ani buni un entuziast fumător de pipă. Pipe, mai corect, pentru că încă mai am o colecție frumușică, clădită cu răbdare de-a lungul anilor. Alte vremuri. Cei mai în vîrstă își vor mai fi amintind că, pînă și-n România comunistă, se mai găseau la tutungerie pipe (chinezești), ba chiar și trei feluri de tutun: „Club“, „Matelot“ și „Pipa noastră“, în ordinea descrescătoare a prețului și calității. Decenii mai tîrziu, în Statele Unite, încă mai puteai cumpăra tutun de pipă decent în marile lanțuri de magazine, Treptat, au început să dispară atît pipele, cît și tutunul. Acum se mai găsesc doar în cîteva magazine specializate. Oamenii nu prea mai au unde, dar mai ales nu mai au timp să își pregătească pipele și să le pufăie în tihnă vreo jumătate de oră sau mai bine. Oamenii vor satisfacții imediate. Oamenii nu mai au răbdare cu timpul. Timpul nu mai are răbdare cu oamenii.

În 1929, artistul suprarealist René Magritte a pictat o pipă sub care a scris: „Aceasta nu este o pipă“ („Ceci n’est pas une pipe”). Tabloul a făcut vîlvă și s-au scris rafturi de interpretări despre el. Zice-se că, întrebat fiind despre tabloul lui Magritte, Freud ar fi răspuns sec: „Uneori o pipă e doar o pipă“ (vezi și tabloul cu același titlu al lui Paul Neberra). Mai de curînd, misteriosul artist Banksy a înrămat și el o țeavă cu robinet sub care a scris: „This is a pipe”, profitînd de jocul de cuvinte îngăduit în engleză dintre „pipă“ („pipe“) și „țeavă“ (tot „pipe“). Sofisticarea intelectuală se izbește întotdeauna de zidul necruțător al realității.

La începuturile sîngeroasei și niciodată-încheiatei-de-a-binelea Revoluții Franceze, un englez cu rădăcini irlandeze, Edmund Burke, și un savoiard cu inimă franceză, Joseph de Maistre, au avertizat, cu subiect și predicat, despre pericolele cît se poate de reale (și de nerealiste) ale excesului de intelectualism al Iluminiștilor de-atunci care, în numele empirismului științific, rămîneau orbi taman la evidențele… empirice. Au fost etichetați în fel și chip deși istoria le-a dat, în foarte mare măsură, dreptate. Acum, sîntem victimele unui alt val de intelectualism, unul în care ne străduim din răsputeri să găsim semnificații ascunse unei pipe care, chipurile, n-ar fi o pipă, că asta ar fi dovada unei lipse de subtilitate și de sofisticare intelectuală în fața unei realități complexe ale cărei mecanisme se cuvin analizate cu delicatețea unei operații pe creier. Și-n plus, nici nu mai e politicos să-i spui pipei, pipă, c-o jignești.

Noul Iluminism ne învață cîte și mai cîte – bunăoară, că nimeni nu e responsabil de nimic: într-un fel sau altul, sîntem cu toții victimele genelor, traumelor emoționale din copilărie și adolescență, ale societății nedrepte, ale conducătorilor aleși sau impuși ș.a.m.d. Tot noul Iluminism ne mai învață și că nu trebuie să avem o atitudine „superioară“ la adresa electoratului care votează liber după niște criterii greu de înțeles pentru orice minte cît de cît normală, de orice parte a lumii ne-am afla.

Cum îl poți crede, bunăoară, pe Donald Trump cînd, în Săptămîna Mare a catolicilor și protestanților, și-a făcut reclamă vînzînd cu aproape 60 de dolari bucata o Biblie „God Bless America“, cu sloganul „Make America Pray Again”? Cine îl poate crede cînd afirmă că Biblia este cartea lui preferată? Iar asta după ce, cu doar cîteva săptămîni mai devreme, vindea niște „adidași“ la fel de patriotici? Ei bine, aproape jumătate dintre americani, mulți dintre ei credincioși declarați, o fac în continuare. De partea astălaltă a Atlanticului, cine-i poate crede pe alde Piedone, liderii AUR sau madam Șoșoacă? Ei bine, conform sondajelor de opinie, vreo 30-40% din români. Pare-se că, în materie de preferințe electorale, tinerii și pensionarii își dau mîna peste generații și peste țară. 

Noii Iluminiști își dau și ei mîna, dar peste ocean. Cu toții încearcă metode care mai de care mai sofisticate pentru a ne explica de ce atît de mulți votanți au preferințe electorale de-a dreptul aberante. Ați ghicit! Nu e vina lor, pentru că vina e întotdeauna în altă parte, iar noi trebuie să ne străduim să-i înțelegem. Noi, nu ei. Ei sînt doar victime nevinovate. Trumpiștii sînt trumpiști pentru că oamenii muncii și micii fermieri nu sînt înțeleși de către elite, pentru că America profundă e ignorată de către America „Coastelor“, atît de Est, cît și de Vest, pentru că nimeni nu mai îndrăznește să spună ce crede, clasa politică e coruptă și atee ș.a.m.d. La noi, auriștii și șoșociștii, că altfel nu știu cum să le zic, fac și ei parte din majoritatea tăcută, furată și batjocorită, tineretul nu e băgat în seamă și este frustrat pentru că e neînțeles, Piedone sau Simion vorbesc „pe limba poporului“ etc. Cică elitele nu mai înțeleg electoratul. Dar cine-s elitele? Ciolacu? Bode? Ciucă?

Noii Iluminiști români rîd de politicienii care încearcă să cumpere voturile cu lăutari, mititei sau palmieri – uitînd că și ei încearcă să-și cîștige simpatia publicului intelectual cu explicații meșteșugite care să nu jignească pe nimeni în afara clasei politice, în ultima vreme țapul ispășitor de serviciu al democrațiilor liberale. Sînt primul care să admită că-n fiecare dintre cauzele prezentate mai sus există și un sîmbure de adevăr, ba chiar că uneori m-am făcut vinovat de aceleași „păcate“ iluministe. Dar de aici pînă la a ignora pădurea din cauza copacilor e, totuși, o cale destul de lungă. Or, evidența este că, de cele mai multe ori, „o pipă e doar o pipă“ și prostia e pur și simplu prostie. Să nu ne mai temem de cuvinte.

Cîtă vreme dansăm politicos în jurul realității, de teamă de a nu-i jigni pe alții, ne este nouă jignită inteligența. Mai mult, ne-o jignim singuri și nici măcar nu le facem vreun serviciu celor pe care, cu bune intenții poate, încercăm să-i menajăm cu delicatețe. Pentru că prostia nu se vindecă decît prin rușinare. Să-ți fie rușine că ești prost! De unde și înțelepciunea zicalei „prostu’ dacă nu-i fudul, parcă nici nu-i prost destul“. Prostul care se rușinează că e prost și-a depășit condiția. Nu mai e prost. Alde Trump și alde Șoșoacă diferă în mai toate amănuntele, dar împărtășesc aceeași „calitate“ mult apreciată în ziua de astăzi – sînt nerușinați fuduli. N-au dileme.

Nici intelectualii artizani ai Revoluției Franceze n-aveau. Și au sfîrșit tot la ghilotină, trimiși acolo de proștii cărora le ridicaseră în slăvi nerușinarea. Iar proștii să nu înțeleagă.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).