Iluzia prieteniei

La cafeneaua de la parterul blocului unde locuiesc sînt mereu întîmpinată cu un „Hei!” voios și cu întrebarea amicală: „Ce-ți dau?”. Inițial, tutuiala veselă a vînzătorilor m-a blocat și-mi bîlbîiam cerințele, răspunzînd cu pluralul de politețe. Era ca și cum vorbeam două limbi diferite, însă vinovată mă simțeam eu. Ca și cum nu voiam să accept codul social. Căci pluralul de politețe cu care răspundeam tutuielii îmi suna în urechi ca ceva neadecvat, scorțos și arogant. Ca să mă adaptez, am inventat formulări scurte, care să evite atît pluralul de politețe, cît și tutuiala. Mă limitam la un „Aș vrea...” și un „Mersi”.

Sună desuet, dar pur și simplu nu pot vorbi la per tu cu un necunoscut sau cu cineva cu care nu am o relație de prietenie, cu o persoană mai în vîrstă sau cu cineva situat ierarhic deasupra mea. O pot face doar cu acordul interlocutorului. Totuși, azi, pluralul de politețe este o chestiune demodată, învechită și cu iz de mucegai.

Încerc să accept tutuiala ca pe o tendință socială, fără a face morală unui interlocutor. Însă uneori o găsesc nu doar de prost gust, dar și o prostie. De exemplu, cînd sînt sunată de angajați ai diverselor companii, care nici una, nici două, mă iau din start cu „tu” sau, oroarea ororilor, cu un „Doamna Stela”. Mi s-a mai întîmplat ca, după un refuz politicos, să fiu chestionată: „Dar de ce nu vrei oferta pe care ți-o fac?”. Am închis telefonul, provocată astfel să fac un gest grosolan.

Tutuiala nu este o chestiune care ține doar de România. Este un fenomen în creștere, peste tot în Europa este o inflație de tutuială, de la firul ierbii la șefi de state.

„În Germania, bătălia culturală este marcată de tutuială”, a titrat recent un articol din Le Point, fără a-și ascunde prea mult satisfacția, căci rivalitatea franceză cu Republica Federală este binecunoscută. Articolul amintește că, în urmă cu doar cîțiva ani, era de neconceput ca o chelneriță să vorbească informal cu un client, mai ales dacă acesta era mai în vîrstă. Germanii subliniau aproape ostentativ și titulatura interlocutorului. Dacă, de exemplu, vorbeau cu un doctor sau un profesor, aveau grijă, în conversație, să puncteze funcția sau gradul academic, folosind, pe lîngă pluralul de politețe, și „doctor” sau „profesor”. Pînă și în această țară, „îndrăgostită de atîta timp de expresii, titluri și etichete politicoase”, pronumele „du” (tu) începe să cîștige teren, scriu jurnaliștii francezi.

Nuanța de familiaritate a depășit cu mult conversațiile în restaurante, magazine sau la coafor. Politicienii folosesc frecvent adresarea la per tu, precum ministrul Economiei, Robert Habeck. Tutuiala cu care acesta își tratează de mult partenerii politici a șocat și a iritat inițial pe multă lume. Într-un articol din 2018, Zeit comentează, în termeni duri, tutuiala la care recurgea Habeck, etichetînd-o drept joc politic. „Politicienii care vorbesc între ei cu «dumneavoastră», de obicei trec la prenume, cînd sînt la televizor. (...) Vor să se prezinte ca prieteni sau să intimideze interlocutorul.” În 2018, în seara alegerilor din Hesse, Robert Habeck și Christian Lindner (de la FPO) s-au tutuit ostentativ. „Spectatorii au fost atît de iritați, încît nici nu s-au mai putut concentra pe discuția dintre cei doi”, scria. la acea vreme, Zeit, care conchidea: „Tutuiala în politică îi face pe cei mari mici și pe cei mici mari”.

De-a lungul timpului, presa germană s-a obișnuit și, fără să mai critice, nota doar schimbările de adresare ale ministrului Habeck: dacă brusc, într-o discuție oficială, renunța la tutuială și revenea la pluralul de politețe, însemna că „ceva s-a întîmplat”.

Le Point amintește și de șeful Deutsche Bank, Christian Sewing, care a cultivat tutuiala „la toate nivelurile”. „Christian Sewing, marele șef al prestigioasei Deutsche Bank, le cere angajaților săi, la toate nivelurile, să-i vorbească informal, ceea ce face și el, la rîndul lui. Sewing mizează pe o chestiune de psihologie: familiaritatea stabilește o relație mai colegială, chiar prietenoasă, între angajați și șefi de la toate nivelurile ierarhiei. Acest lucru permite ca problemele să fie abordate mai deschis, fără teama de sancțiuni.”

Nici francezii nu au fost feriți de contaminarea, la cel mai înalt nivel, de tutuială. Pe 3 martie 2022, la o săptămînă după ce Rusia invadase Ucraina, Emmanuel Macron l-a contactat telefonic, din biroul său de la Élysée, pe șeful Kremlinului. „Te amăgești singur. Sau, în orice caz, cauți un pretext. (...)  Ceea ce îmi spui nu este în concordanță cu realitatea. (...)” Tutuiala dintre Macron și Putin a fost larg comentată. Presa a punctat imediat această familiaritate, iar adversarii politici au folosit-o ca strategie politică: „Macron este prieten cu Putin”, a afirmat Yannick Jadot, pe atunci oponent în campania candidatului la președinție. „El vorbește cu Putin informal, deși acesta este un dictator.”

Tutuiala politică, un joc de putere

Într-o emisiune a televiziunii austriece ORF, mai mulți experți – lingviști, dar și din domeniul afacerilor – au fost de acord: „Tutuiala este un mijloc de a dobîndi putere”. Potrivit acestora, atunci cînd politicienii încep să folosească prenumele în loc de nume, în timpul discuțiilor televizate, este vorba de mai mult decît de un gest prietenesc. Cuvîntul „tu” ascunde adesea o semnificație care depășește cu mult forma informală de adresare.

Christine Bauer-Jelinek, coach în afaceri, a susținut că tutuiala poate ascunde mai multe interese: „Pe de o parte este un semn de apartenență la un partid sau la un grup, pe de alta, poate fi expresia unei relații personale strînse. Alteori însă este folosită ca strategie de luptă, pentru a devaloriza sau a te impune în fața celeilalte persoane”. Lingvistul Ruth Wodak confirmă: „În sociolingvistică, tutuiala este văzută ca o încercare de a crea o anumită apropiere și un nivel egal – indiferent de vîrstă și autoritate”.

Fostul cancelar al Austriei Franz Vranitzky a fost întrebat odată de ce folosea atît de mult adresarea la per tu. El a declarat, pentru Kurier: „Fiindcă e mai rapid să spui «Ești un idiot» decît «Dumneavoastră sînteți un idiot»”.

Somnul politeții naște confuzii

În Franța, pentru a îmbina adresarea de politețe cu o oarecare familiaritate, se folosește prenumele persoanei împreună cu verbul la persoana a doua, plural, ca de exemplu: „Dumneavoastră, Jacques, ați aflat că...”.

În Germania, mai ales în Hamburg, există un hibrid al acestei formulări: se folosește titulatura de „domn” sau „doamnă”, urmată de verbul la persoana a doua singular. În magazine, vînzătoarele care poartă ecusonul cu numele lor sînt întrebate de clienți: „Doamnă Schmidt, știi unde sînt șosetele?”. În trecut, în Germania trecerea de la „dumneavoastră” la „tu” era marcată de un întreg ritual. Cînd un anumit nivel de prietenie sau de intimitate era atins, unul dintre interlocutori, în general cel mai în vîrstă, putea „oferi” celui mai tînăr „tutuiala”: „Îți permit să-mi spui tu”. Această „ofertă” se lăsa cu strîngeri de mînă și cu o nouă prezentare: „Klaus, mă bucur să te cunosc” / „Brigitte, plăcerea este a mea”.

Le Point amintește de o anecdotă: în timpul unei întîlniri oficiale între Helmut Kohl și François Mitterrand, cancelarul german, brusc și fără nici un avertisment, i-a „oferit” președintelui francez permisiunea tutuielii. Mitterrand a înmărmurit și s-a uitat perplex la cancelar, căci nu știa codul. După ce a fost informat de acest ritual, François a acceptat oferta lui Helmut.

Familiaritate falsă?

Într-un interviu pentru Le Figaro, scriitorul Étienne Kern, autor al eseului Le tu et le vous, susține că tutuiala a devenit o normă în majoritatea statelor europene. „Familiaritatea cîștigă din ce în ce mai mult teren, fie în franceză, italiană, germană sau suedeză. Putem vorbi despre o reformă a pronumelui tu, care a început în anii 1960. Putem vorbi despre «informalitatea» în adresările către Dumnezeu, în traducerile «Tatălui nostru» din 1966, despre apariția informalității în anii 1980 în publicitate, cînd companiile au mizat pe un soi de «apropiere» amicală de clienți, apoi despre boom-ul rețelelor sociale, începînd cu anii 2000.”

Însă, susține Étienne Kern, în ce privește familiaritatea excesivă, aceasta riscă să creeze „false apropieri”, mai ales cînd vorbim de sfera profesională. Faptul că un șef își invită angajații să-i vorbească informal nu înseamnă că relația ierarhică dispare. Dispare însă noțiunea de respect și apare pericolul unui „șantaj emoțional”. „Ne putem întreba dacă această familiaritate, care creează iluzia camaraderiei sau a prieteniei, nu slăbește poziția angajaților: estomparea graniței dintre sfera prieteniei și sfera profesională poate fi punctul de plecare pentru o formă de emoție, pentru şantaj”. Fiindcă, dacă ești prieten cu Șefu’, nu te poți supăra pe el, ba mai mult, te dai peste cap să îndeplinești orice sarcină ți-ar cere. Pentru că asta fac prietenii.