Cristian Ciocan

În oboseală, conexiunile noastre cu lumea slăbesc, se dezactivează, iar eul obosit se repliază pe el însuși.

Pentru a înțelege ce înseamnă violența ca experiență-limită, trebuie să coborîm la cel mai concret nivel: cel al trăirii nemijlocite, individuale.

Ce anume ne determină să nu fim capabili să hotărîm rapid care configurație a posibilului este privilegiată, cea pe care o vom vedea efectiv realizată, concretizată ca prezent?

Bunăoară, cum se diferențiază planificarea de simpla așteptare?

Vizibilul angajează dintru început un subiect care vede, un subiect determinat esențial prin putința de a vedea.

Cum putem scoate în evidență specificul experienței suspansului pornind de la această rețea de comportamente viitoriale?