LA FAȚA LOCULUI

Casa de Vidro, sau Casa de sticlă, reprezintă ceea ce editorialiștii prestigioasei reviste italiene Domus numesc „manifestul unui altfel de modernism”.

A doua (celebrul „număr Dunbar”) vizează limita naturală a rețelei sociale la om: 150. Clanul, tribul, satul, departamentul corporatist ori unitatea funcțională din armată.

Nu am găsit nicăieri o afirmație a lui Le Corbusier în care să explice alegerea formei piramidei prin referire la sacrificiul vechii capele.

În ciuda argumentelor și presiunii publice, nici astăzi nu a început clasarea acestor obiective, fapt care ridică semne de întrebare.

Atunci cînd vreau să caut vremea în orașul Călărași, prognoza îmi arată soare în Bărăgan, nu ploaie pe dealurile noastre.

În Albania, din 31 mai 2026 și pînă în prezent, în fiecare zi au loc proteste de stradă după ce Jared Kushner, cumnatul lui Donald Trump, împreună cu Ivanka Trump, soția lui Kushner și fata președintelui Statelor Unite ale Americii, au avansat proiecte im

În luna septembrie a acestui an, Bucureștiul devine centrul mondial al dezbaterilor dedicate studiului academic al religiilor și dialogului interdisciplinar dintre religie, cultură și societate.

Este diferența dintre o societate care se teme că pierde un obicei cultural bine consolidat și una în care lectura nu este o practică suficient de răspîndită pentru ca pierderea ei să constituie o dramă.

Apar doar cele patru orizonturi care definesc amplasamentul situat la înălțime și, într-adevăr, primele schițe de la Ronchamp ale lui Le Corbusier reprezintă peisajul.

Un om, o cafea, un pahar cu apă, o bucățică de ciocolată. Nimic spectaculos, nimic demn de fotografiat, nimic suficient de strident pentru a deveni viral. Și totuși, scena a fost enormă.

Există o idee seducătoare în discursul despre progres: aceea că el poate fi proiectat și predictibil: dacă avem suficientă inteligență, suficientă strategie și suficient control, putem construi deliberat drumul către dezvoltare.

Într-o zi din vara anului 1936, întreaga construcție era cît pe ce să se oprească din cauza cîtorva bare de armătură introduse suplimentar într-o placă de beton.

Caragiale nu a descris doar politica românească. A descris natura umană atunci cînd se întîlnește cu puterea – iar în România pare că această întîlnire este devastatoare.

Foarte puțini oameni se mută într-un oraș pentru că este o capodoperă urbanistică. Se mută pentru că pot construi o viață în el.

Relația are două sensuri, deci, ca să se manifeste, înseamnă că persoana care este „obiect al autorității” trebuie să o accepte, să o recunoască.

A vedea o carte ca pe o casă în care să locuiești mi se pare o idee care merită analizată mai îndeaproape.

Anul ăsta, de exemplu, ne-am entuziasmat că după mulți, mulți ani vom proiecta un film ca pe vremuri, de pe peliculă de 35 mm. Pentru că sînt convins că mulți tineri habar n-au cum se făceau odată filmele.

Diego Rivera și Frida Kahlo au avut una dintre cele mai intense, complexe și mai autodistructive povești de dragoste ale secolului al XX-lea: infidelități, gelozii, politică, separări, reveniri, divorț și recăsătorie.

Paradoxul perfect: România traversează o perioadă în care puterea este dorită febril, însă asumarea ei este evitată aproape instinctiv.

E o corupție îngrozitoare a lor, a lucrurilor, lucruri care nu au valoare, după miezul nopții. Asta-i Olanda. Aici lumea, ca și femeile de lume, sînt prețioase după vîrsta lor.

Moartea unui nou-născut prematur internat la Maternitatea Polizu din București a readus în atenția publică una dintre cele mai grave probleme ale sistemului medical românesc: mortalitatea infantilă.

Dar abuzurile continuă, atît în 2024, cît și în 2025 autoritățile daneze au preluat cu forța nou-născuți inuiți din brațele mamelor lor, după ce părinții nu ar fi trecut un test controversat de „competență parentală”.

Localnicii nu au apreciat deloc noua estetică, unii sugerînd că tînărului absolvent i-ar fi trebuit retrasă diploma. Dar tocmai îndrăzneala vizuală a micuței reședințe îi atrage atenția și îl fascinează pe Diego Rivera.

Biblioteca nu doar însoțește viața celor care o construiesc, ci, odată cu acumularea volumelor, ajunge să o conțină, prin oglindire.

Artemis II nu a aselenizat pentru că efectiv nu avea cu ce să facă acest lucru. Iar pe lîngă un lander lunar, echipajul mai are nevoie și de costume de astronauți adecvate condițiilor de pe Lună, costume care sînt și ele în dezvoltare.

Capacitatea spațiului de a fi memorabil, de a genera atașament, de a oferi repere clare și diferențieri perceptibile devine fundamentală.

Trăim într-o epocă în care aproape nimic nu mai cere efort real, dar aproape totul cere dependență.

Cînd tradiția nu este interiorizată ca responsabilitate morală și sursă de sens, modernitatea rămîne fără un fundament stabil: nu se poate ancora nici într-o etică asumată, nici într-o direcție clară de acțiune.

Declinul orașului Manaus nu a dus la dispariția acestuia, urbea nefiind niciodată complet abandonată.

Manaus trăia La Belle Époque amazônica, iar baronii cauciucului nu au ezitat să cheltuiască sume importante pentru a aduce la tropice arhitecți, pictori, sculptori și decoratori europeni capabili să le transforme visurile în realitate.

După aproape patru decenii, aveam să descopăr faptul că Sevilla nu este un punct mitic pe o hartă imaginară, ci chiar un oraș. Unul mare și fascinant. Există.

Percepția nu ar fi, așadar, realitate brută, ci o „halucinație controlată”, cum o numesc unii cercetători, fapt care duce la ideea că omul trăiește într-o simulare gestionată de propriul creier.

Peter Kägi devine proprietarul casei de pe țărmul mării, pe care o transformă într-o destinație clandestină pentru consumul de droguri și orgii.

Îi apropia pasiunea pentru modernitate și experiment. Deși Eileen era mai mare cu 15 ani, prietenia lor, la început intelectuală, s-a transformat în dragoste.

Madagascar are una dintre cele mai mari rate de sărăcie și malnutriție din lume – la un nivel „alarmant” de 41 pe Indicele Global al Foametei, corespunzător unui procent de 40% malnutriție.

Prin țările pe care am avut ocazia să le vizitez – turist sau delegat cu treburi de firmă –, salutul mi s-a părut adesea dacă nu un anacronism, cel puțin o bizarerie.

O tăcere selectivă care nu este un simplu detaliu de context, ci deschide o fisură mai profundă în discursul public românesc despre moralitate, ipocrizie și responsabilitate instituțională.

Pentru unele state apa este o sursă vitală, la fel ca petrolul sau gazele. Însă nu țin minte să fi existat în istorie un (mini)război civil al apei.

Această dorință de a exprima imposibilul nu e doar personală, e fundamental umană. Toți oamenii încearcă să-și facă simțită prezența, să transmită ceea ce simt și gîndesc.

Știu că libertatea este esența demnității umane și motorul inovației. Ea nu e doar lipsa constrîngerilor, ci spațiul vast în care omul își zidește sensul.

Refuzam cu îndîrjire să-i dau drumul ca nu cumva să-i pierd căldura îmbrățișării.

Totuşi, nu ce simți este cel mai rău, ci ironia cînd realizezi că îți faci asta singur. Toate frămîntările sînt interioare, un joc de tenis pe care mintea și hormonii îl joacă cu sufletul tău.