Violența: anatomia unei limite

Violența este adeseori descrisă ca o „experiență-limită”. Desigur, există numeroase forme ale violenței, precum și nenumărate situații particulare în care ea se manifestă. Dar pentru a înțelege ce înseamnă violența ca experiență-limită, trebuie să coborîm la cel mai concret nivel: cel al trăirii nemijlocite, individuale. Numai de acolo putem înțelege ce înseamnă că, în violență, ne confruntăm cu limitele propriei experiențe. Oricîte tipuri de violență am inventaria, în spatele fiecăreia se află o subiectivitate implicată, un eu ce se confruntă cu celălalt. În joc este, de fiecare dată, o tensiune adversativă între două subiectivități ireductibile, un conflict între identitate și alteritate.

Tocmai de aceea, violența trebuie surprinsă pornind de la experiența persoanei întîi. Dar și atunci cînd ne ancorăm în trăirea sinelui propriu, violența se poate manifesta în moduri diferite. Vorbim de violență simetrică atunci cînd două subiectivități – a mea și a celuilalt – sînt deopotrivă de angajate în evenimentul înfruntării reciproce. Aici, fiecare pol trăiește violența în funcție de această simetrie a încleștării. În schimb, violența devine asimetrică atunci cînd agresiunea pornește exclusiv dintr-unul dintre poli, iar celălalt nu face decît să o suporte. În acest caz, experiența sinelui propriu are două posibilități divergente: ea este trăită fie ca experiență a exercitării violenței, fie ca experiență a suportării ei. Dar și în cazul unui terț putem vorbi despre o experiență a violenței: cel ce doar asistă, ca martor mai mult sau mai puțin voluntar, la confruntarea (simetrică sau asimetrică) dintre alte două subiectivități resimte la rîndul său violența cu o reverberație specifică. Așadar, sensul pe care îl capătă experiența violenței depinde dintru început de felul în care eul participă în dinamica încleștării. Desigur, violența își dezvăluie sensul de „experiență-limită” mai ales în trăirea copleșitoare a celui care o îndură într-o ecuație asimetrică, dar nu este exclus ca limitele experienței să iasă în evidență și în celelalte modalități ale fenomenului.

Să zăbovim puțin asupra acestei sintagme, care are o rezonanță ușor aridă: „limitele experienței”. Ea pare să sugereze că experiența noastră uzuală se desfășoară de fiecare dată în interiorul unor limite. Ele circumscriu „normalitatea” experienței, adică modul în care aceasta se derulează coerent și concordant, sedimentat și repetabil, recognoscibil și comunicabil. Pe diverse paliere ale existenței noastre, trăim o multitudine de experiențe pe care le recunoaștem ca fiind „normale”. Or, normalitatea unei experiențe este dată de faptul că acea experiență nu doar că se derulează în interiorul unor limite, dar nici nu se apropie de acestea. Căci, pe măsură ce ne-am apropia de aceste limite, pe măsură ce le-am „tenta”, experiența însăși s-ar transforma, devenind nu atît „uzuală”, „normală” sau „tipică”, ci mai degrabă „liminală”. Doar prin tentarea limitelor, prin forțarea lor, pot lua naștere așa-numitele „experiențe-limită”, trăite în „situații-limită”. Ele sînt trăite așadar într-o apropiere directă de limitele experienței, vizînd tocmai aceste limite, confruntîndu-se cu ele.

Or, violența este o „experiență-limită” tocmai pentru că, atunci cînd ne cuprinde cu urgia sa copleșitoare, limitele faptului nostru de a fi în lume ies mai puternic la lumină. Există însă și o a treia posibilitate, încă și mai radicală, căci ea pune în joc o efectivă destrămare a acestor limite. Dacă în cele mai multe cazuri violența este o experiență-limită, în sensul că subiectul, deși se confruntă cu limitele sale, își păstrează totuși coerența experiențială a propriului sine, în schimb, în anumite forme de violență extremă, de exemplu în tortura prelungită, experiența în întregul ei se dezintegrează, iar subiectivitatea subiectului se destructurează din temelii.

Totodată, atunci cînd vorbim de „limitele experienței”, mai trebuie să ținem cont de un aspect: experiența noastră se derulează pe multiple paliere, fiecare dintre acestea avînd specificitatea sa distinctă, precum și propriul său set de limite. Pe registrul văzului, avem o experiență specifică, determinată de limite specifice. Tot așa și pe registrul experienței auditive. La rîndul ei, experiența tactilă are setul său propriu de limite, tot așa cum limite specifice apar în aria experienței afective. Și experiența corpului propriu se derulează în interiorul propriilor limite, după cum și experiența alterității celuilalt pune în joc limite specifice. Astfel că sintagma monolitică „limitele experienței” ar trebui cumva „spartă” în raport cu această inerentă pluralitate, lăsînd să se întrevadă nu doar multiplicitatea tipologică, ci și specificul fiecărui mod experiențial în parte, cu particularitatea limitelor sale. Întrebarea subiacentă vizează, evident, modul în care violența pune în lumină aceste limite, pe fiecare palier experiențial în parte. Să ne încercăm să surprindem rapid cîteva aspecte ale acestei chestiuni.

Pe registrul văzului, limitele experienței pot fi determinate, în primă instanță, în raport cu „cîmpul vizibilului”: pînă unde bate privirea. Dar chestiunea poate fi explorată și în relația dintre centrul asupra căruia se focalizează efectiv văzul și periferia de vag pe fundalul căreia se precizează ceea ce este efectiv văzut. Pornind de aici, poate fi schițată și limita ce separă diversele straturi ale vizibilului, sau limita dintre simplul vizibil și fenomenul vizual care se dă în apariția imagistică. Problema limitelor se poate pune deci în raportul dintre vizibil și invizibil, dar și în raport cu ceea ce este, să zicem, „orbitor”, cu ceea ce depășește puterea privirii de a cuprinde vizibilul. Avem o limită a vizibilului pe registrul imperceptibilului, tot așa cum tot o limită a vizibilului este dată de ceea ce copleșește văzul. Or, excesul de vizibil poate fi înțeles drept o violentare a privirii, o formă de violență exercitată asupra văzului. În varii contexte, privirea poate fi de-a dreptul bombardată sau asediată de acest exces de vizibil pe care nu îl poate domina sau controla. Privirea este copleșită, cu totul debordată. Desigur, violența asupra văzului poate căpăta multiple concretizări pe care nu le putem detalia aici. Este relevant însă să amintim că, în anumite forme de tortură, victima este adeseori agresată prin expunerea prelungită la o lumină excesivă. În această experiență-limită, victimei îi este suprimată pînă și acea ultimă posibilitate de „închide ochii” și de „a nu mai vedea”, fiindu-i sustrasă așadar pînă și putința de a se retrage în întunericul non-vizibilității. Lumina, condiție a văzului și a vizibilului, este folosită ea însăși ca armă împotriva subiectului văzător. Această situație-limită este marcată de faptul că victima nici nu poate vedea (datorită excesului perceptiv), dar nici nu poate să nu vadă, fiindu-i interzis reculul din fața acestui exces. Violentarea victimei survine așadar tocmai în constrîngerea acesteia de a rămîne, suportînd, în limita dintre aceste două imposibilități: nici nu poate să vadă, dar nici nu poate să nu vadă. Trăirea la limită (sau în limită) pe care o pune în joc violența pe registrul văzului este astfel în logica lui nici/nici.

În mod similar, limitele experienței auditive se pot defini între audibil și inaudibil, dar și în raport cu „liniștea” ce face cu putință orice audibilitate. Desigur, și în acest context putem vorbi de un cîmp perceptiv auditiv și putem încerca să circumscriem limitele sale (pînă unde bate auzul), după cum putem marca și limitele ce separă elementele ce se manifestă în fluxul auditiv al experienței noastre. În schimb, pe registrul excesului, limitele experienței auditive pot fi definite și în raport cu „ceea ce este asurzitor”, cu ceea ce depășește capacitățile auzului de a le capta, de a le cuprinde, de a le asimila. Într-adevăr, și auzul poate fi agresat, și audibilitatea poate fi supusă unei violențe acustice. Sunetul, la rîndul său, poate fi așadar instrumentalizat ca armă. Este desigur de la sine înțeles că a fi expus la „urletul celuilalt” este o formă incontestabilă de violență, dar se știe că există și forme de tortură care se exercită tocmai prin sunet excesiv, prin zgomot asurzitor și în anumite cazuri chiar prin muzică extremă, care la rîndul ei este încărcată violent. Tot o violență în logica limitei lui nici/nici se manifestă și aici, căci subiectul care îi cade victimă nici nu poate auzi în sens propriu, datorită excesului acustic, dar nici nu poate să nu audă acest îngrozitor vacarm, acest zgomot asurzitor. Eul este asediat de ororile sonore, fără a avea putința reculului, fiindu-i deci interzisă retragerea în spațiul privat al unei liniști proprii, în care să se poată replia și pornind de la care să își poată reconstitui o coeziune a experienței proprii.

În sfîrșit, dacă trecem la experiența tactilă, este de la sine înțeles că limitele tangibilului sînt coextensive cu limitele corpului propriu. Aici, limitele survin în relația dintre tangibil și intangibil, iar intangibilul poate fi înțeles în sensul a ceea ce nu poate fi atins, dar și în sensul a ceea ce nu trebuie atins. Or, dacă dimensiunea activă a tactilității se poate manifesta pe registrul explorării, al tatonării și al descoperirii lumii, al apucării și prinderii lucrurilor, iar apoi al stăpînirii și dominării lor, registrul pasivității face ca experiența încarnată să se confrunte cu limita pornind de la vulnerabilitatea proprie. Faptul de „a putea fi atins” pune așadar în joc această vulnerabilitate originară a ființei întrupate: ești vulnerabil prin aceea că ești tangibil. Or, ești tangibil în primul rînd în raport cu propria piele, această limită totală a trupului propriu, care e totodată limita dintre „interior” și „exterior”, dintre sinele încarnat și lume. Pielea este deopotrivă înveliș protector, dar și superficie prin care sîntem expuși rănirii și agresiunii, limită ce poate fi astfel străpunsă. Or, această expunere este potențată în chip radical în evenimentul violenței, unde problema limitei se joacă constant în tensiunea dintre vulnerabilitate și o ideală invulnerabilitate. Orice aspirație la invulnerabilitate este în fond o dorință de a deveni intangibil, o încercare de a deveni impenetrabil, acoperind fragilitatea pielii cu materialitatea inertă a unei armuri.

Cristian Ciocan este cercetător la Universitatea din București (ICUB), președinte al Societății Central și Est Europene de Fenomenologie (CEESP) și redactor‑șef al revistei Studia Phaenomenologica. Cea mai recentă carte publicată: Violență și animalitate (Editura Spandugino, 2022).