LA FAȚA TIMPULUI

Bărbații și femeile nu sînt identici, iar negarea acestor diferențe nu conduce la egalitate, ci la resentiment.

În teorie, legea promite un control parental real. În practică, însă, oferă un control simbolic, imposibil de verificat și ușor de eludat de către cei pe care ar trebui să-i protejeze.

Întrebarea care rămîne nu este dacă lumea liberă va muri. Întrebarea este dacă noi vom avea curajul să o apărăm chiar și atunci cînd pare deja pierdută.

Riscul abandonului școlar este mai mare ca oricînd acum fiindcă prăpastia dintre generații n-a fost nicicînd mai adîncă, în învățămînt mai ales.

Subiectul relației dintre revelația lui Dumnezeu și timp s-a bucurat de atenția teologilor relativ rar și destul de inegal în cuprinsul teologiilor confesionale.

Vorbind de protecția victimei, dreptul la siguranță nu e un moft, ci un drept fundamental, care nu trebuie negociat.

Pisica și Oblomov sînt frați de spirit: ființe care înțeleg că viața e mai bună în poziția culcat covrig la soare, fără agende, diagrame Gantt și grafice de drum critic.

Trei sferturi dintre copii continuă să creadă în educație, chiar și atunci cînd realitatea materială sau organizatorică nu le oferă toate condițiile.

Oricît de revoltătoare ne-ar putea părea această realitate în peisajul juridic autohton, instanțele constituționale sînt compuse politic.

Deși România nu este o destinație majoră pentru refugiați, tema migrației a fost intens speculată politic.

A fi în intimitate cu o altă persoană este un act de curaj, care presupune asumarea riscului pierderii de sine, al trădării, al respingerii, al posibilității de a fi rănit.

De la depresie și probleme de somn pînă la izolarea socială, tabletele și smartphone-urile sînt adesea acuzate că afectează grav creierul tinerilor.

Enervarea îți poate aduce capital de imagine. Furiosul cîștigă atenție, solidaritate și vizibilitate. Nici nu mai contează motivele, contează doar să fii într-o perpetuă stare de mînie.

Siluetele subțiri au devenit noul reper estetic, culminînd cu modelul 90-60-90 și, mai tîrziu, cu stilul „Heroin chic” din anii ’90 – trupuri fără forme, fețe palide, priviri absente.

În ochii cetățenilor, statul a fost considerat întotdeauna capabil să prevină dificultățile de orice fel, să le protejeze drepturile, să întărească instituțiile, să mențină un echilibru între păturile sociale.

Ca și comunismul, ideologia woke s-a răspîndit pe fundalul unei crize de sens și încredere. Oamenii și-au pierdut reperele în agitația digitală, în polarizarea politică, în injustițiile reale sau imaginare.

Primarul Sectorului 3 din București, Robert Negoiță, a anunțat că în sectorul pe care îl păstorește nu vor mai exista chioșcuri de ziare, motivînd că „Nu mai e nevoie de presă scrisă”.

S-a stabilit cu certitudine că „indigenii americani provin, de fapt, din popoare care au traversat oceanul venind dinspre nordul Asiei.

Ceaușescu nu a fost un lider bun. A fost un dictator care și-a înfometat poporul și și-a construit un cult al personalității în timp ce România se prăbușea.

Kant a aprins lumina rațiunii și a deschis epoca gîndirii și acțiunii umane de azi. Prin Kant, gîndirea umană se desăvîrșește și ajunge la o strălucire nemaiatinsă.

De-a lungul decadelor postcomuniste, prin dezinteresul față de educația istorică, a fost permisă răspîndirea unei nostalgii periculoase față de un regim considerat criminal și ilegitim.

Românii se tem de Inteligența Artificială, sau cel puțin aceasta este concluzia unui studiu recent realizat.

Stil indirect liber – reproducerea cuvintelor sau gîndurilor unui personaj fără ca naratorul să se folosească de verbe de declarație.

Nu am crezut niciodată într-o îndepărtată epocă de aur, ci mai degrabă înclin să cred într-o mișcare progresivă dinspre o epocă foarte crudă și barbară spre ceva mai bun.

Îndoiala poate avea și efecte benefice, și efecte negative asupra vieții lăuntrice a omului, în funcție de cantitatea și de calitatea ei.

Opoziția dintre supranatural și natural, dintre convertirea ca deschidere către spiritual și închiderea în monada materială definește statutul omului modern și dilemele cu care acesta se confruntă.

Din ce în ce mai mulți adolescenți ajung în terapie nu pentru că le lipsește ceva concret, ci pentru că nu mai știu pentru ce trăiesc.

Virgil Nemoianu a aparținut unei generații de literați cu adevărat excepțională (șaizeciștii), care a marcat puternic cultura noastră.

Familia trăia ca într-o cetate asediată, adică aveam încredere unii în ceilalți și într-un număr foarte mic de prieteni apropiați, era atmosfera asta de asediu.

Lumea naturală pare să fie un loc mai potrivit pentru ea decît pentru bărbat, și asta fiindcă cele două împărtășesc același interes, al reproducerii.

Într-un mediu saturat de stimuli afectivi, de narațiuni preambalate și de imperativul expunerii emoționale, se mai face distincția dintre sentimentul autentic și sentimentalism fabricat?

Pictura a fost „declarată moartă” de mai multe ori în istorie. Prima dată, în secolul al XIX-lea, odată cu apariția fotografiei.

Anii ’80 trăiți de pionieri, șoimi ai patriei sau uteciști – într-un cuvînt, de decreței – nu pot fi evocați fără a aduce în discuție noțiunea de tabără.

Pericolul unei teocrații izvorăște din profilul adesea fundamentalist al adepților ideologiei care se opune principiilor liberale.

Educația nu mai reușește să transmită nici măcar cele opt competențe-cheie de bază, recunoscute la nivel european.

Influencer-ii sînt în plină ascensiune – investiție mică, acces facil, profit mare. Jurnaliștii sînt în aparent declin și deprofesionalizare.

Nicușor Dan intră în parc și, de la tribună, își continuă mesajul de conciliere și de apreciere a numărului mare de votanți, indiferent de candidatul susținut.

Ura se insinuează în limbaj, în gesturi, în alegerile noastre de fiecare zi. Iar atunci cînd îi dăm voie să devină normă, ura devine un sistem.

Abuzul psihologic nu lasă vînătăi vizibile, dar produce răni adînci, greu de vindecat.

În timp, parfumul a devenit parte a arsenalului pentru seducție. Apoi, un manifest.

Aproape concomitent cu decizia Papei Benedict al XVI-lea de a renunța la funcția pontificală, Giorgio Agamben a căutat o explicație.

În prefața cărții sale, Thompson scria că întreaga carte (care în edițiile curente are peste o mie de pagini) era de fapt o „prefață”.