CALEIDOSCOPIE

Am văzut expoziția Tracey Emin: A Second Life la Tate Modern și am plîns. A fost prima expoziție în care am plîns. A fost o eliberare, dar și un sentiment de încorsetare.

Expoziția urmărește drumul industriei ceramice locale, creînd punți de comunicare între contemporaneitate și trecut, pentru a ne aminti și a ne îndemna să rămînem „Cu toate țiglele pe casă”.

Da. Sufăr pentru un cîine. Îl chema Gandhi, era brac german, un cîine de aret, adică un animal al cărui meșteșug, scris în mușchi înainte de orice dresură, e să arate nevăzutul.

Valiza, un cufăr de mari dimensiuni, conținea pe lîngă întreaga colecție de cravate din mătase, desene, contracte și un număr important de bancnote, toate îngrămădite la întîmplare într-un adevărat depozit pe care artistul îl considera necesar călătoriilo

Am înțeles că România nu are, în primul rînd, o problemă de inteligență. Are o problemă de sociologie a elitelor: de prea mult timp confundăm notorietatea cu valoarea și centrul cu elita.

Expoziția Renoir dessinateur, dedicată în întregime operelor realizate pe hîrtie, punea în evidență o latură mai puțin cunoscută a coloristului impresionist.

Lecția „Stația Tamarei” din manualul de Citire rămîne emblematică; fetița care îi scrie tovarășului Iosif Visarionovici Stalin, rugîndu-l să oprească trenul și în satul ei, pentru a ajunge mai repede la școală.

Este o carte care își asumă riscul de a se adresa doar acelor minți dispuse să se lase „citite“ de propria lectură.

Cunoscătoare a lucrărilor lui Victor Brauner aflate în colecțiile muzeale din Franța, curatoarea expoziției de la Monaco s-a aflat în fața unui extraordinar ansamblu de lucrări aparținînd unei colecții particulare.

Avem memorie vastă, dar nu infinită, de aceea funcționăm economic, prin asocieri: reținem un sens și-l lărgim cît avem nevoie, prin analogie și metaforă, construind în creier rețele nu atît între cuvinte, cît mai ales între sensuri.

Andreea Borțun a devenit, în timp, regizoare, scenaristă și dramaturg, manager cultural și cadru didactic al Facultății de Film din UNATC, foarte iubită de studenți.

Mai multă educație nu înseamnă automat mai puține erori cognitive. Uneori înseamnă doar erori mai bine formulate.

Așa cum în poezie unii spun că forma în sine poate da sens, specializările oferă niște șabloane din care se poate apoi ieși, iar tocmai ordinea, structura pe care ele o aduc poate conduce spre creativitate.

Bunicul vorbea puțin. Nu invoca ideologii, nu comenta istoria. Spunea doar, uneori, după o lungă tăcere: „A fost greu”.

Cine decide dacă o persoană este nebună sau nu? Cine decide normalitatea unei situații sau a unui comportament? Dacă răspunsul vostru la aceste întrebări a fost „psihiatrii/psihologii”, se pare că ați greșit.

Cred că se vorbește destul de puțin în interviurile cu fotografi despre emoție, context, despre cum ajungi să construiești o imagine, lăsînd partea tehnică deoparte.

Evit discuțiile pe teme religioase, mai ales cele care aprind repede spiritele în toiul unor aparente întîlniri amicale, mai ales cînd conversația alunecă spre concepte tabu.

Într-un fel, gestul din Altamira prevestea plecarea zimbrului într-o călătorie din care nu credeam că se va mai întoarce.

Întrebarea lui merită pusă la cafeaua de dimineață. Pentru că e mai tăioasă decît pare: dacă gîndirea nu e critică, ce mai e?

Cultura creștină, în spiritul și litera ei, a dus la această „catastrofă a identității”, despre care vorbește Julia Kristeva (în celebrul său articol „Stabat Mater” din 1983), atribuindu-i femeii un rol exclusiv matern.

Bacteriile își dau seama cînd, într-un mediu dat, sînt singure sau puține, după cum își dau seama și de momentul în care, prin diviziuni succesive, devin o comunitate.

A trebuit să concep un repertoriu comun, în care să-i țin și pe ei interesați în proiect, dar să propunem și o muzică pe gustul publicului mai larg.

Sîntem buni pentru lume, chiar și pentru cei apropiați, doar atîta timp cît sîntem funcționali, cît timp le sîntem utili.

Am putea crede că în sămînța țăranului olandez sau a pescarului de la început, Erasmus a introdus această primă modificare. Pînă și specia care i-a îmbogățit, negustorul, își are o primă justificare în scrierile lui.

Faptul că zero este perceput de creier ca avînd o valoare ar putea deschide noi căi de a-i ajuta să înțeleagă concepte numerice prin accentuarea tangibilității acestui număr aparent abstract.

Cu un ochi la tradiția autentică bizantină, cu altul la Brâncuși și la alte acumulări artistice ale omului contemporan, trebuie să reînvățăm duhul simplității, al chenozei simbolice prin esențializare.

Iubirea nu poate fi doar visată, ci trebuie trăită, chiar și atunci cînd realitatea contrazice idealul.

Următorul trebuie de a cărui existență Ilici devine conștient în ultimul moment este tocmai relația cu de neuitatul, cu misterul propriei existențe și cu focul pierdut.

Conceptul de „ciupercă cu aripi” nu devine doar un joc al absurdului, ci o lentilă prin care se vede felul în care AI caută sens chiar și acolo unde nu există.

Pe parcursul călătoriei mele în căutarea demenței mecanice m-a însoțit ChatGPT 5.0, dar rezultatele cercetării mele au fost confirmate și de alte modele de AI.

În psihoterapie, un verdict de tip Pasărea Dodo susține că psihoterapiile, indiferent de componentele specifice, conduc către rezultate echivalente.

Din moment ce fiecare epocă își proiectează tehnologia dominantă asupra minții, reinterpretînd creierul „după chipul și asemănarea noastră” în funcție de progresul științific, înseamnă că știința creierului a depins mereu de metafore istorice.

Debutul lui Victor Brauner pe scena avangardei românești are loc în anul 1923 prin realizarea unui afiș pentru teatrul Insula înființat de poetul Barbu Fundoianu.

Trăim într-o societate care nu prea se pricepe să vadă femeia din spatele rolului – dacă devii mamă, de exemplu, înglobezi totul în asta.

Poetul Ion Pop, cunoscut profesor al universității clujene, academician, este unul dintre scriitorii luați azi ca reper de mai toate generațiile literare.

Agresiunea verbală în virtual, despre care se pretinde uneori că n-ar reflecta realitatea concetățenilor de treabă din viața de zi cu zi, nu se datorează doar întărîtării oamenilor din diverse interese, ci și falsei intimități născute în virtual.

Ea devine cea de-a treizeci și una artistă care expune la Art of This Century în 1943, „una prea mult“, avea să spună Peggy Guggenheim cînd Max Ernst, îndrăgostit de Dorothea Tanning, o părăsește.

În sufletul scriitorului care a apucat să guste puțin din glorie, fie ea locală și în doze mici, nu va întîrzia să apară cea mai neîndurabilă dintre tribulații. Frica de irelevanță.

Maimuța, pe care o suspectez că ar putea fi o purtătoare a unor mesaje rasiste subversive, are și funcția de a susține fie un trabuc, fie un instrument de scris.

Expoziția vorbește despre muzică ca forță vitală, despre cum emoțiile se imprimă în corp și cum arta poate face vizibil ceea ce, de obicei, doar se simte, aude.

Psihologic vorbind, trăitul deliberat fără capacitatea de a sta cu întrebările devine rigiditate. Iar trăitul întrebărilor fără act devine paralizie.

În cultura noastră, loialitatea a fost mitizată pînă la deformare, am fost învățați să rămînem, să îndurăm, însă loialitatea fără respect reciproc e toxică și e un lanț invizibil, care ne ține prizonieri în relație.