Experiența oboselii pune în joc o problemă fundamentală pentru orice filozofie a corporalității, căci aici puterea întrupată a eului se răstoarnă treptat în neputință. Subiectul obosește pe măsură ce începe să nu mai poată să se exercite – cu aceeași vitalitate și energie – în raport cu lumea și cu lucrurile din jur. Indicația formală a oboselii ar fi deci această conversie a lui „eu pot” în „nu mai pot”. Însă acest „eu pot” al trupului propriu stă la temelia tuturor posibilităților pe care sinele le proiectează asupra lumii. Cu alte cuvinte, în orice experiență a lumii și a lucrurilor, deci în orice experiență așa-zis externă, este activată o putere a eului de a se exercita asupra lumii, un „eu pot” determinat. În schimb, neputința (acest „nu mai pot”) obligă sinele să se replieze asupra sinelui, operîndu-se așadar un fel de reducție spontană la sfera propriului. Astfel că, în oboseală, conexiunile noastre cu lumea slăbesc, se dezactivează, iar eul obosit se repliază pe el însuși: nu se mai poate lansa asupra lumii, nu se mai poate exercita proiectiv, energic și viguros asupra ființărilor pe care le întîlnește în prejma sa.
Cînd sînt obosit, nu mai sînt disponibil nici pentru ceilalți. În oboseală, revin la singurătatea sinelui, la eul care are nevoie să fie singur, să „revină la sine” pentru a-și putea reveni. Oboseala trimite așadar la solitudinea eului care se îndreaptă spre sine (spre odihnă sau spre somn), ieșind din lumea împărtășită cu ceilalți și intrînd în lumea cea mai proprie, aceea din care toți ceilalți sînt ținuți la distanță, dacă nu chiar excluși. Fiecare cu oboseala lui. Într-adevăr, oboseala ne înstrăinează de ceilalți. Ea încapsulează eul, trage obloanele de la ferestrele acestei monade. Trebuie să ai încă o anumită putere pentru a fi capabil să ridici obloanele de la ferestrele monadei proprii, pentru a-l putea întîmpina pe celălalt, deschizîndu-i-te acestuia.
Pierderea treptată a acestei puteri a eului conduce deci la dezactivarea treptată a relației cu lumea, la o repliere asupra unui sine privat de activitate, asupra unui sine pasiv. În oboseală survine așadar o reducere progresivă a activității la pasivitate, o tendință constantă de a ne sustrage actului. Dar cum survine conversia care ne conduce de la „a putea” la „a nu mai putea”? Această tranziție este treptată, căci există mai multe trepte ale obosirii. Sînt rare situațiile în care obosim brusc, subit, definitiv și „fără preaviz”. De cele mai multe ori, începem prin „a da semne de oboseală”, iar oboseala se accentuează apoi și simțim disconfortul neputinței cum crește. Desigur, ne putem încă lupta cu propria oboseală, putem încerca să îi facem încă față, să rezistăm cu ultimul strop de putere care ne-a mai rămas. Îndurînd, răbdînd, purtăm astfel mai departe, cu greu, povara pe care oboseala progresivă o adaugă ființei noastre, din ce în ce mai mult, surmontînd pragurile sale din ce în ce mai dificile. Însă în cele din urmă cedăm, atunci cînd simțim că am atins pragul ultim al puterii noastre de a rezista.
Dar oboseala nu se naște doar pentru că eforturile mele sînt copleșite de greutatea sarcinii, cînd înfrunt cu dificultate lucrurile lumii, cînd acestea îmi opun o rezistență mai mare decît pot eu duce. Ea ascunde o tensiune și mai adîncă: aceea dintre „a fi trup” și „a avea corp”. Diferența dintre trup (trăit din interior, la persoana întîi, dat așadar în experiența internă, înzestrat cu un „eu pot” originar) și corp (așa cum ne este dat în experiența externă, în masivitatea sa inerțială) este esențială pentru a înțelege geneza structurală a oboselii. Cînd spun „eu sînt trupul meu”, am în vedere în primul rînd dinamica acestui „eu pot” al trupului propriu; în schimb, cînd spun „eu am corpul meu”, vizez mai degrabă materialitatea intrinsecă a propriului corp. Or, în experiența obosirii se manifestă tensiunea dintre limitele acelui „eu pot” al propriului trup și povara pe care o aduce cu sine materialitatea greoaie a propriului corp. Într-adevăr, ființa noastră poartă mereu cu sine această masivitate, această greutate a materiei proprii, astfel că ajungem să resimțim apăsarea acestei greutăți, îngreunarea acestei apăsări. Iar oboseala se naște pornind de la dimensiunea acestei îngreunări ființiale care ne este mereu proprie.
Însă dimensiunea apăsătorului pe care oboseala o aduce în viața noastră, ca o povară ce trebuie purtată, trebuie înțeleasă pornind de la un nivel și mai fundamental: povara care eu însumi sînt pentru mine însumi. Căci înainte să ne obosească greutatea vreunui lucru din lume, înainte să ne obosească greutatea propriului corp (pe care propriul trup abia îl mai poate ține), poate că ceea ce ne obosește este mai ales greutatea propriei existențe. Heidegger spune de altfel că, uneori, existența proprie se manifestă ca „povară”: sînt împovărat cu faptul propriu de a fi, iar ființa proprie îmi este dată ca sarcină pe care trebuie să o port. Ființa proprie devine o povară, chiar dacă cotidianitatea aduce cu sine tendința facilă către o despovărare a ființei. Așadar, oboseala corporală, cea care se naște în tensiunea dintre dinamismul trupului și inerția corpului, în presiunea efortului și în înfruntarea rezistenței pe care ne-o opune lumea, trebuie poate recondusă la temeiul ei ultim: acea oboseală existențială ce se manifestă în situațiile în care omului „ajunge să-i fie silă de el însuși”.
Cristian Ciocan este cercetător la Universitatea din București (ICUB), președinte al Societății Central și Est Europene de Fenomenologie (CEESP) și redactor‑șef al revistei Studia Phaenomenologica. Cea mai recentă carte publicată: Violență și animalitate (Editura Spandugino, 2022).
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
