SITUAȚIUNEA

Refuzul instinctiv al „înrolării” convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de „instrument” universal. E bun şi pe scenă, şi pe ecran, e bun şi în dramă, şi în comedie.

Cred că cea mai rea soluție ar fi să se dea un răspuns ambiguu sau să se evite a se da un răspuns ferm, oricare ar fi el. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi să spunem „nu, mulțumesc”.

A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti,

Una este să critici sau să nu accepți un argument sau o demonstrație, intrînd în dialog cu acestea, și alta este să declari cu suficiență că nu există argumente și demonstrații.

Suport din ce în ce mai greu „dezbaterile” televizate: un grup de invitați multicolori vin în vizită în studioul unei gazde, ziarist sau ziaristă, pentru a arăta că au dreptate.

Simplismul conceptual și reducționismul excesiv sînt periculoase, oricare le-ar fi intențiile. Nici istoria, nici sociologia, nici analiza politică n-ar trebui să recurgă la simplificări epistemice prea mari.

Exact aşa arată „autocritica” magistraţilor. Ei se comportă ca şi cum ar fi în afara comunităţii proprii, capabili să o analizeze clinic, fără menajamente.

Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice – și tulburătoare – ale lumii în care ne e dat să trăim constă în ștergerea limitelor dintre fapt și interpretare.

Mîncam extatici la cantina forestieră, beam, seara, ceai fierbinte, în care ne învățase să adăugăm două-trei picături de țuică și uitam de griurile acre ale „actualității” de-atunci.

Dacă la un capăt avem haosul și incoerența, la celălalt putem avea o structură atît de simplă și de elementară, încît ea nu poate decît trăda – și în modul cel mai grav – realitatea.

E „dezvăluirea” uluitoare a unui cetățean despre misterul istoric, pe care îl explică fără documente pedante, fără cercetări „obiective”, nu ca martor sau „analist”, ci ca participant direct implicat.

Ceva echivalent fac însă azi Trump și ai săi: recuză, nu numai în faptă, dar și în discurs, principiile pe care s-a întemeiat atît statul lor, cît și, odată cu el, lumea modernă.

E o grosolănie să ridiculizezi opțiuni și deprinderi diferite de ale tale (evident, cînd nu e vorba de opțiuni și deprinderi antisociale, autodistructive, extremiste, criminale).

Sîntem, așadar, o civilizație în declin. Nici o noutate, de fapt. Ne-o repetă unii dintre filozofii noștri de peste o sută de ani, cu argumente diverse.

Faptul că, în împestrițarea epocii, un mare artist se simte responsabil și doritor de acțiune e un exemplu de simț civic, pe care aș vrea să-l regăsesc mereu.

Pentru orice regim democratic care prețuiește libertățile și drepturile cetățenești, gradul de tolerare a intoleranților reprezintă o provocare.

Încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră și să sper că, dincolo de „obligațiile de serviciu”, au momente de autoevaluare cinstită, cu gîndul la tradiția postului pe care îl ocupă.

Faptul că PSD nu mai reușește în ultimul an și ceva să-și aducă condidații în alegeri importante nici măcar pe locul al doilea e un fapt care ar trebui să dea serios de gîndit conducerii acestui partid.

Documentarul lui Šnore e o evocare a istoriei sovietice din perioada stalinistă a anilor ’20-’30, incluzînd, între altele, strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-al doilea război mondial.

A veni pe lume echivalează cu a începe un proces de îmbătrînire, cu sfîrșitul aferent...

Vechiul principiu românesc al expedientului, al supravieţuirii fără glorie, celebrul „merge şi aşa”, pare să fi fost exportat cu un succes uriaş în întreaga Europă unită.

Am avut și am încă, pe diferite rețele de socializare și printr-unele gazete hiper-vigilente, un portret radical: sînt sorosist, băsist, securist, mîncău, „boier al minții” (elitist), plagiator și alte cîteva bombăneli radicale, utile ca să nu mi-o iau în

A propaga antivaccinismul la orele de biologie sau „pămîntul plat” la orele de geografie nu numai că destramă însuși țesutul educațional, dar îi intoxică pe copii cu teorii care le fac rău.

Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sînt numai şi numai calităţile altor neamuri.

Conservele de gîndire, spre deosebire de cele de hrană, sînt adesea problematice; a ne servi de ele prea des și mai ales mecanic devine riscant. Și nu mă refer neapărat la riscul lipsei de prospețime.

Desigur, există cazuri și cazuri, dar nu sînt rari nici tinerii subminați de o prematură oboseală manieristă, nici bătrînii capabili de o creativitate atemporală.

Cu riscul de a fi suspect de o subiectivitate antipatică, pot da cîteva exemple de invitați eficienți la emisiunile TV de astăzi, pe care îi urmăresc cu profit și plăcere.

Vedem adesea în actuala perioadă nu numai manifestații contra Israelului și pro-palestiniene, dar și scandaluri cu tentă antisemită în campusuri universitare.

Obsesia sau inerţiile naţionalismului blochează construcţia europeană şi pun în pericol, astfel, generoasa utopie pe care au avut-o în minte cîţiva „părinţi fondatori”.

Ca întotdeauna în timpurile grele și confuze, înregistrăm și în zilele noastre – atît la noi, cît și în Europa – o recrudescență a antisemitismului.

Vor da, poate, unora dintre teologii trimişi să predea ore de religie, o idee consistentă despre sensibilitatea religioasă a copiilor şi despre limbajul în care ea alege să se exprime.

Neștiind (și neputînd în nici un chip ghici) dacă vor muri peste o oră, peste un an sau peste douăzeci de ani, de acum înainte oamenii urmau să considere că-și vor putea amîna mereu sfîrșitul.

Cea mai simplă situaţie de viaţă este, întotdeauna, mai nuanţată şi mai provocatoare decît un aforism ţanţoş.

„Argumentul reacției naturale” e folosit mai ales cînd este vorba de a justifica extremismul politic de orice tip, cu formula amăgitoare: „o extremă o generează (o produce) pe cealaltă”.

Nu cred în binefacerile comunismului și nu cred că eșecul capitalismului românesc se poate justifica prin „excesele” anticomunismului militant.

Există și unii – ce-i drept, mai puțin numeroși – care tind să-l laude pe Trump, deși recunosc că se întîmplă lucruri „bizare” în politica americană, mai ales cea externă.

Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gură, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine.

Un microfon uitat deschis de un reporter a transmis publicului cu indiscreție neintenționată o conversație dintre cei doi puternici autocrați ai timpului nostru.

Meseria de politician e mai primejdioasă – cum a observat de curînd un fost ministru, fost liberal, fost intelectual fin – decît aceea a unui războinic din linia întîi!

Ignoranța, să-i spunem, de ordinul I, aceea care se ignoră pe sine, care se crede și se pretinde cunoaștere, fără a fi, e nu doar incompetență într-un domeniu, ci și un viciu moral.

Cu astfel de discursuri și-au legitimat dreptul la crimă toți dictatorii lumii. Astfel de discursuri au înmuiat inimile mulțimilor năuce și fudule.

Așa-zisa „mediere” este, de altfel, și un gest inutil ca eficiență: nu cred că „suveraniștii” îl vor aprecia mai mult pe Nicușor Dan pentru că vizitează mănăstirea Sîmbăta cu familia de 15 august.