SITUAȚIUNEA

Există părerea că România are solide tradiţii de dreapta şi o gravă carenţă la stînga spectrului politic. Se invocă, spre ilustrare, mari figuri interbelice şi se caută explicaţii: mentalitatea agrară, ortodoxia, satul.

Ar fi putut adăuga îndreptățit și că tot convenție e și „chipul”, ori pisica, ori viața, ori spiritul. Adică toate sînt forme „fără chip” pe care numai mintea noastră și intenția noastră de a descoperi pretutindeni chipuri le umanizează, le conferă viață?

Acum cîteva zile, Dennis mi-a făcut o incredibilă surpriză: mi-a trimis o poezie a lui Alexandru Vlahuță, scrisă în 1881 și intitulată „Cîrmacii”.

Înțelegem că președintele ar vrea să elimine marile falii sociale și războaiele culturale din România, dar contradicția despre care vorbeam are toate șansele să facă planul să eșueze.

O adevărată vitamină națională, un bărbat curajos, realist, necomplezent, plin de haz, de relativism mîntuitor și de o sănătoasă melancolie…

Cred că, punînd standardele de selecție prea jos, democrațiile au sfîrșit prin a-i scoate din competiție pe cei buni și că, promițînd să înlăture numai un rău maxim, ele au încurajat o abundență de mediocritate.

În mod misterios, zîmbetul a devenit, de altfel, o „armă” caracteristică împotriva crizei politice.

Nimeni nu se va mai simți justificat de un mit despre care știe sau suspectează că e fals. Poți crede în fals, dar asta fiindcă-l crezi adevăr.

Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană.

Adesea sîntem obișnuiți să lăudăm consecvența unor oameni, Cei care merg temeinic pe o cale anume, pe care n-o schimbă la prima cotitură neașteptată, știind unde vor să ajungă.

Moartea se intersectează cu toate „categoriile” vieții: iubirea, puterea, tristețea, extazul, trădarea, plictiseala, hazardul, credința, disperarea, împlinirea, absurdul.

Recomandarea de a „gîndi cu mintea proprie” are meritul ei. Ea înseamnă să nu te lași sedus de argumentele autorității sau de tendința de a imita curentele la modă.

Multiculturalismul crede că simpla juxtapunere a unor mentalităţi diferite într-un spaţiu comun e producătoare de solidaritate socială şi de extaz frăţesc.

În rolul Marelui Bătăuș mondial nu mai este doar Putin, ci și președintele SUA, Trump. Îi suduie deopotrivă pe inamici și îi ceartă pe aliați, îi ironizează pe cei pe care ar fi trebuit să-i protejeze sau alături de care ar fi trebuit să stea.

La un an după declanşarea războiului din Irak, disputele privind legitimitatea lui continuă cu aceeaşi intensitate, fără să aducă lămuriri sau puncte de vedere noi.

Am ști deci ce este politicul, s-ar zice, și chiar am ști să arătăm cine este și cine nu este un om politic veritabil. Cu condiția să clarificăm cine sînt și cine nu sînt prietenii noștri autentici într-o anumită conjunctură.

În plan exterior, istoric, războiul legitim e cel care readuce ordinea în spațiul în care e disprețuită. Războiul legitim are o funcțiune echilibrantă, justițiară.

O mașină supremă, așa cum o imagina Poe, capabilă să rezolve perfect orice sarcină mentală sau fizică, ar fi fost un zeu. Artificial, dar zeu.

Toți credem că știm ce e „normal” și ce nu, ce e „firesc” omenește și socialmente și ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos.

Oamenii de stat din vechime obișnuiau să consulte oracolele zeilor, pentru a afla dacă și cînd să pornească războaie.

După ce vreme de cincizeci de ani, sub regim comunist, am acceptat o indigenţă crescîndă, fără nici o perspectivă de ameliorare, vom fi oare în stare să ne asumăm doi-trei ani de asceză drastică, cu perspectiva ieşirii la liman?

Relațiile dintre cei doi se rup și Platon riscă chiar să fie ucis de partizanii lui Dionysios, dar, pînă la urmă, regele, care nu-i totuși un monstru, îi dă aprobarea să părăsească Sicilia.

Părintele Scrima era mai curînd volubil. Dar poate că volubilitatea lui era o versiune corelativă a tăcerii Părintelui Benedict. Poate că și una, și cealaltă erau chipuri ale aceleiași neliniști interioare.

Ne împiedicăm însă de ceea ce se numește „paradoxul Fermi”: dacă există nenumărate lumi cu viață inteligentă, unde sînt urmele lor pe Pămînt?

Pe harta lumii, Radu Varia a făcut pentru Brâncuși mai mult decît sumedenia de compatrioți „corecți politic” din țărișoară.

Iată, îi spunem cuiva, „asta a fost înainte, nu te mai preocupa”. Iar altuia îi spunem: „Ai toată viața înainte”.

Refuzul instinctiv al „înrolării” convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de „instrument” universal. E bun şi pe scenă, şi pe ecran, e bun şi în dramă, şi în comedie.

Cred că cea mai rea soluție ar fi să se dea un răspuns ambiguu sau să se evite a se da un răspuns ferm, oricare ar fi el. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi să spunem „nu, mulțumesc”.

A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti,

Una este să critici sau să nu accepți un argument sau o demonstrație, intrînd în dialog cu acestea, și alta este să declari cu suficiență că nu există argumente și demonstrații.

Suport din ce în ce mai greu „dezbaterile” televizate: un grup de invitați multicolori vin în vizită în studioul unei gazde, ziarist sau ziaristă, pentru a arăta că au dreptate.

Simplismul conceptual și reducționismul excesiv sînt periculoase, oricare le-ar fi intențiile. Nici istoria, nici sociologia, nici analiza politică n-ar trebui să recurgă la simplificări epistemice prea mari.

Exact aşa arată „autocritica” magistraţilor. Ei se comportă ca şi cum ar fi în afara comunităţii proprii, capabili să o analizeze clinic, fără menajamente.

Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice – și tulburătoare – ale lumii în care ne e dat să trăim constă în ștergerea limitelor dintre fapt și interpretare.

Mîncam extatici la cantina forestieră, beam, seara, ceai fierbinte, în care ne învățase să adăugăm două-trei picături de țuică și uitam de griurile acre ale „actualității” de-atunci.

Dacă la un capăt avem haosul și incoerența, la celălalt putem avea o structură atît de simplă și de elementară, încît ea nu poate decît trăda – și în modul cel mai grav – realitatea.

E „dezvăluirea” uluitoare a unui cetățean despre misterul istoric, pe care îl explică fără documente pedante, fără cercetări „obiective”, nu ca martor sau „analist”, ci ca participant direct implicat.

Ceva echivalent fac însă azi Trump și ai săi: recuză, nu numai în faptă, dar și în discurs, principiile pe care s-a întemeiat atît statul lor, cît și, odată cu el, lumea modernă.

E o grosolănie să ridiculizezi opțiuni și deprinderi diferite de ale tale (evident, cînd nu e vorba de opțiuni și deprinderi antisociale, autodistructive, extremiste, criminale).

Sîntem, așadar, o civilizație în declin. Nici o noutate, de fapt. Ne-o repetă unii dintre filozofii noștri de peste o sută de ani, cu argumente diverse.

Faptul că, în împestrițarea epocii, un mare artist se simte responsabil și doritor de acțiune e un exemplu de simț civic, pe care aș vrea să-l regăsesc mereu.

Pentru orice regim democratic care prețuiește libertățile și drepturile cetățenești, gradul de tolerare a intoleranților reprezintă o provocare.