SITUAȚIUNEA

E uluitor să constaţi ce poate face, dintr-un om pînă mai ieri „normal”, instalarea într-un fotoliu, într-o demnitate publică.

Toți candidații importanți se pretind „conservatori”: chiar cei care au sau au avut în spate vreun partid zis „progresist”, precum USR.

Paul Gherasim a pornit, zilele acestea, spre locul pe care l-a contemplat, îndrăgostit, toată viața: locul de obîrșie al lumii create.

Neghiobia lui Musk și a altora de teapa lui e că se cred și se vor peste condiția umană și speră că pot ocoli bătrînețea, boala și moartea.

Cîndva, Patericul, o culegere de „apoftegme“, adică de sentinţe, trăiri şi pilde duhovniceşti, era o lectură foarte răspîndită printre dreptcredincioşi.

Întîlnim fenomenul „sabatianismului” și printre noi, în zilele noastre, printre adepții unor „religii politice”: exaltați, entuziaști, își urmează oriunde profetul și zeul muritor.

Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să-şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală.

Asemenea marxismului sau fascismului, MAGA nu este o simplă politică sau o economie ceva mai radicală.

Nu mi-am făcut iluzia că apariția lui va avea un necesar efect inhibitor asupra „regizorilor” care vor să ajute publicul cu sugestii picante de urări pascale.

Aveau oare chiar și cei mai vechi decît ei, oamenii de Neanderthal, de pildă, un fel de MAGA al lor?

Patriotismul înseamnă să bagi dificultăţile sub preş, să lupţi împotriva „calomniilor” duşmănoase prin minciună triumfalistă.

Dacă n-ar mai exista schimbul între generații care se contestă reciproc, omenirea ar încremeni într-o stază continuă, echivalentă morții.

Nu poți risca să alegi un președinte de țară care declară că romanii au învățat latina de la daci.

Nu ne-am fi închipuit că „cel mai mare băiat bun” al lumii va începe să semene al naibii de bine cu „băiatul rău” consacrat.

Rusofobia conviețuiește constant cu rusofilia, admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv.

Avem imaginea aproape neverosimilă a unui „imperiu” care se autodistruge, nimicindu-și sistematic propria fundație.

Pe acest fundal, a apărut pe scenă Ilie Bolojan. Nu știam despre el decît ce prestație exemplară a avut ca primar al Oradiei.

Ignoranță, proastă-creștere, suficiență monumentală – iată premisele succesului public.

Lipsa de etică elementară, brutalitatea cu care președintele și vicepreședintele Americii l-au provocat nu poate să nu trezească revoltă morală.

Dintotdeauna, au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice.

Eu, unul, recunosc și chiar sînt mîndru: sînt „otrăvit” de „sorosism”.

Ca toate lucrurile omenești, și solidaritatea își are capcanele ei, latența ei de caricatură.

Între adevăr și autenticitate există aici o distanță pe care numai implicarea personală o poate acoperi.

Dacă Ponta e un soi de Cațavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic.

Prin Thanatos nu distrugi spre a crea ceva în loc, ci distrugi din pura satisfacție a nimicirii.

Înrăirea generală este şi efectul unor conjuncturi exterioare. Scăderea nivelului de trai nu e de natură să binedispună.

Explicațiile extremistului au două caracteristici principale: mai întîi, ele sînt simple.

Uneori poftești la bere, alteori la vin.

Dar, se va spune, dictonul nu se referă la științele naturii, ci la adevărurile istorice, sociale, politice, etice etc.

Or, ei, fanaticii, sînt atotștiutori.

O altă meteahnă: naționalismul declarativ.

Fiindcă Socrate s-a plimbat printre zarafi, Iisus a trebuit să se lase crucificat de ei.

Oricum, sistemul putea fi îmbunătățit, nu desființat, focalizat mai bine asupra faptelor, nu opiniilor.

Au fost unele arestări, apoi, la scurtă vreme, respectivii au fost eliberați fără restricții.

Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit sau prin opţiune.

Cu cîteva luni în urmă, am dat, pe YouTube, peste o serie de emisiuni susținute de Valeriu Nicolae

În epocile premoderne, oamenii priveau resemnați acest aparent declin și așteptau împăcați „finalul reprezentației” ca pe ceva firesc.

Problemele astea trebuie să ți le pui cînd ești matur, cînd ai instrumentarul necesar să intervii.

Dar evenimentele ultime arată cît de departe sîntem de a ne înscrie pe calea minimei raționalități.

Dacă Nikita Mihalkov ar face un film despre asta, și-ar salva, poate, sufletul…

Semnele timpului sînt destul de clare: oamenii preferă să asculte vocea unui guru improvizat, care se pretinde Mesia, fără să chibzuiască asupra consecințelor, fără măcar să încerce să afle cîteva lucruri serioase despre el.

Europeniști și atlantiști la fel ca noi nu mai era nimeni. Desigur, din plin și pînă la capăt.