SITUAȚIUNEA

„...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut [...], iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit.”

Privind la „peisajul” politic național și internațional, cred că orice om, dotat fie și cu un mărunt bun-simț și un pic de spirit de observație, nu poate să nu se mire de faptul că se mai găsesc candidați la „profesia” de om politic.

Cînd am scris o carte despre îngeri, m-am gîndit adesea că îngerii, ca întruchipări ale medierii între Dumnezeu și om, construiesc și medieri formative între oameni și propriul lor destin.

De aproape doi ani ne întrebăm cum a fost posibil Călin Georgescu. Vreau să spun, ne întrebăm cum s-a putut ca un candidat gen „guru geto-dacic”, altfel lipsit de orice calități de om politic, fără susținerea explicită cel puțin a unor partide.

A fi parlamentar sau ministru, prefect sau şef de partid e altceva decît a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor. Încet-încet, politicianul devine cineva care nu mai ştie să facă nimic în afară de politică.

Este impresionant să vezi cît de reticente au fost aceste civilizații atunci cînd a fost vorba despre valori: egalitatea juridică – inclusiv a femeilor cu bărbații –, secularizarea, parlamentarismul, drepturile și libertățile individului.

Cei mai mulţi se lăfăie impudic în propriile panglici verbale, dinaintea unui public tot mai nerăbdător, exasperat, gata să fugă sau să se refugieze într-o igienică picoteală.

Dacă o ordine superioară poate proveni spontan și evolutiv dintr-o ordine inferioară, nimic nu oprește ca o operă să ajungă superioară, eventual mai perfecționată, mai inteligentă decît cel care a creat-o sau decît ordinea din care a derivat.

Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant. O experienţă de neuitat, ceva între paranormal şi metafizică. Trabantul era un paradox mecanic, o dovadă că posibilul e mai tare decît realul.

Ceea ce doresc ei, mult înaintea cunoașterii adevărului, este confirmarea – unor așteptări, unor speranțe, unor credințe, unor prejudecăți personale sau colective mai ales.

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal.

Există o mare dispută care străbate de-a lungul și de-a latul lumea de azi și care se activează cu orice ocazie și cu orice temă: cea dintre experți și publicul larg.

Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alții de alt fel. (Dacă mă întrebați, la noi predomină cei de un... anumit fel).

Dacă e simplu cetățean, conspiraționistul va comenta totul la o bere cu superioritatea gnosticului care știe. Iar dacă chiar știe ceva într-un caz particular, atunci va tăcea.

Ca orice organism sănătos, organismul politic nu se va face simţit în permanenţă. Cînd se face simţit în mod acut e semn de boală.

Dacă ne-ar despărți în mod fundamental faptul că noi ducem războaiele cu drone și rachete, n-am avea cu adevărat nimic important de aflat în nesfîrșitele peripeții ale unor Odiseu, Ahile, Hector.

A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu formația sa, dar a continuat să ”filosofeze” ”clandestin”, pentru sine.

Pe timpuri, în jurul oricărui Mesia vaticina cîte un profet. Acum, aceștia se numesc analiști și sociologi.

Sînt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale, a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii. Cer doar să privim cu aceeași rigoare spre toate extremele.

Adesea heruvimii, certați, stăteau spate în spate și atunci fie Legea se aplica mecanic, uitînd de Compasiune, fie aceasta intervenea împotriva Legii, iar lumea mergea rău.

În spațiul românesc, războiul nu e chiar război, după cum nici pacea nu e chiar pace. Ceea ce „combatanții” caută e un profil dur, dar cu fițe acomodante, sau o alianță falsă, dar profitabilă.

În cea de-a treia călătorie a sa (din patru), Gulliver, eroul lui Jonathan Swift, ajunge într-o țară bizară, Laputa, ai cărei conducători trăiesc pe o insulă artificială, care zboară pe deasupra pămîntului.

Dacă mă întrebați, așadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu și parcă din ce în ce mai nefericit. Creștinește, omenește nefericit.

Dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut. Dar ce diversitate, ce policromii, ce nuanţe! Cine ar îndrăzni să sistematizeze acest zburdalnic zgomot de fond al vieţii noastre zilnice?

S-ar părea că omenirea nu merge înainte, ci aleargă, ba chiar sprintează cu o viteză care tot mai mult îi taie răsuflarea. Cînd credeam că am devenit moderni, ne-a provocat postmodernitatea.

Sînt și zile de care n-aș pomeni nimic, dacă n-aș fi avut surpriza și șansa de a fi dăruit cu cîteva întîlniri modelatoare.

Românul universal se face nu orator, ci comentator – pe rețele, bineînțeles. Nu cred că e nevoie să desfășurăm multe argumente pentru a arăta că oficiul de comentator pe Facebook este pentru român precum oratoria pentru roman, apa pentru pește și pămîntul

Există în melancolie o structurală ambiguitate. Ea este simultan stăruinţă optică şi dezafectare, interes pentru lucruri şi distanţare de ele.

E un fapt că pînă acum nici o dronă rusească intrată din Ucraina pe teritoriul nostru n-a fost dată jos timp de doi ani. Incompetență? Sau prudență rezonabilă?

Ori de cîte ori asist la dezbaterile organizate de televiziunile autohtone, îmi amintesc de lecția despre partenerii „nedialogabili”, pe care, cu ani în urmă, a oferit-o cîtorva prieteni mai tineri un mare gînditor ignorat pe piața noastră de idei: Alexan

Oamenilor le place să creadă în mituri – fie ele și politice. Este ca și cînd ai avea un frumos vis-de-zi sau cu ochii deschiși.

Există părerea că România are solide tradiţii de dreapta şi o gravă carenţă la stînga spectrului politic. Se invocă, spre ilustrare, mari figuri interbelice şi se caută explicaţii: mentalitatea agrară, ortodoxia, satul.

Ar fi putut adăuga îndreptățit și că tot convenție e și „chipul”, ori pisica, ori viața, ori spiritul. Adică toate sînt forme „fără chip” pe care numai mintea noastră și intenția noastră de a descoperi pretutindeni chipuri le umanizează, le conferă viață?

Acum cîteva zile, Dennis mi-a făcut o incredibilă surpriză: mi-a trimis o poezie a lui Alexandru Vlahuță, scrisă în 1881 și intitulată „Cîrmacii”.

Înțelegem că președintele ar vrea să elimine marile falii sociale și războaiele culturale din România, dar contradicția despre care vorbeam are toate șansele să facă planul să eșueze.

O adevărată vitamină națională, un bărbat curajos, realist, necomplezent, plin de haz, de relativism mîntuitor și de o sănătoasă melancolie…

Cred că, punînd standardele de selecție prea jos, democrațiile au sfîrșit prin a-i scoate din competiție pe cei buni și că, promițînd să înlăture numai un rău maxim, ele au încurajat o abundență de mediocritate.

În mod misterios, zîmbetul a devenit, de altfel, o „armă” caracteristică împotriva crizei politice.

Nimeni nu se va mai simți justificat de un mit despre care știe sau suspectează că e fals. Poți crede în fals, dar asta fiindcă-l crezi adevăr.

Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană.

Adesea sîntem obișnuiți să lăudăm consecvența unor oameni, Cei care merg temeinic pe o cale anume, pe care n-o schimbă la prima cotitură neașteptată, știind unde vor să ajungă.

Moartea se intersectează cu toate „categoriile” vieții: iubirea, puterea, tristețea, extazul, trădarea, plictiseala, hazardul, credința, disperarea, împlinirea, absurdul.