SITUAȚIUNEA

Multiculturalismul crede că simpla juxtapunere a unor mentalităţi diferite într-un spaţiu comun e producătoare de solidaritate socială şi de extaz frăţesc.

În rolul Marelui Bătăuș mondial nu mai este doar Putin, ci și președintele SUA, Trump. Îi suduie deopotrivă pe inamici și îi ceartă pe aliați, îi ironizează pe cei pe care ar fi trebuit să-i protejeze sau alături de care ar fi trebuit să stea.

La un an după declanşarea războiului din Irak, disputele privind legitimitatea lui continuă cu aceeaşi intensitate, fără să aducă lămuriri sau puncte de vedere noi.

Am ști deci ce este politicul, s-ar zice, și chiar am ști să arătăm cine este și cine nu este un om politic veritabil. Cu condiția să clarificăm cine sînt și cine nu sînt prietenii noștri autentici într-o anumită conjunctură.

În plan exterior, istoric, războiul legitim e cel care readuce ordinea în spațiul în care e disprețuită. Războiul legitim are o funcțiune echilibrantă, justițiară.

O mașină supremă, așa cum o imagina Poe, capabilă să rezolve perfect orice sarcină mentală sau fizică, ar fi fost un zeu. Artificial, dar zeu.

Toți credem că știm ce e „normal” și ce nu, ce e „firesc” omenește și socialmente și ce e derapant, alături cu drumul, eventual scandalos.

Oamenii de stat din vechime obișnuiau să consulte oracolele zeilor, pentru a afla dacă și cînd să pornească războaie.

După ce vreme de cincizeci de ani, sub regim comunist, am acceptat o indigenţă crescîndă, fără nici o perspectivă de ameliorare, vom fi oare în stare să ne asumăm doi-trei ani de asceză drastică, cu perspectiva ieşirii la liman?

Relațiile dintre cei doi se rup și Platon riscă chiar să fie ucis de partizanii lui Dionysios, dar, pînă la urmă, regele, care nu-i totuși un monstru, îi dă aprobarea să părăsească Sicilia.

Părintele Scrima era mai curînd volubil. Dar poate că volubilitatea lui era o versiune corelativă a tăcerii Părintelui Benedict. Poate că și una, și cealaltă erau chipuri ale aceleiași neliniști interioare.

Ne împiedicăm însă de ceea ce se numește „paradoxul Fermi”: dacă există nenumărate lumi cu viață inteligentă, unde sînt urmele lor pe Pămînt?

Pe harta lumii, Radu Varia a făcut pentru Brâncuși mai mult decît sumedenia de compatrioți „corecți politic” din țărișoară.

Iată, îi spunem cuiva, „asta a fost înainte, nu te mai preocupa”. Iar altuia îi spunem: „Ai toată viața înainte”.

Refuzul instinctiv al „înrolării” convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de „instrument” universal. E bun şi pe scenă, şi pe ecran, e bun şi în dramă, şi în comedie.

Cred că cea mai rea soluție ar fi să se dea un răspuns ambiguu sau să se evite a se da un răspuns ferm, oricare ar fi el. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi să spunem „nu, mulțumesc”.

A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti,

Una este să critici sau să nu accepți un argument sau o demonstrație, intrînd în dialog cu acestea, și alta este să declari cu suficiență că nu există argumente și demonstrații.

Suport din ce în ce mai greu „dezbaterile” televizate: un grup de invitați multicolori vin în vizită în studioul unei gazde, ziarist sau ziaristă, pentru a arăta că au dreptate.

Simplismul conceptual și reducționismul excesiv sînt periculoase, oricare le-ar fi intențiile. Nici istoria, nici sociologia, nici analiza politică n-ar trebui să recurgă la simplificări epistemice prea mari.

Exact aşa arată „autocritica” magistraţilor. Ei se comportă ca şi cum ar fi în afara comunităţii proprii, capabili să o analizeze clinic, fără menajamente.

Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice – și tulburătoare – ale lumii în care ne e dat să trăim constă în ștergerea limitelor dintre fapt și interpretare.

Mîncam extatici la cantina forestieră, beam, seara, ceai fierbinte, în care ne învățase să adăugăm două-trei picături de țuică și uitam de griurile acre ale „actualității” de-atunci.

Dacă la un capăt avem haosul și incoerența, la celălalt putem avea o structură atît de simplă și de elementară, încît ea nu poate decît trăda – și în modul cel mai grav – realitatea.

E „dezvăluirea” uluitoare a unui cetățean despre misterul istoric, pe care îl explică fără documente pedante, fără cercetări „obiective”, nu ca martor sau „analist”, ci ca participant direct implicat.

Ceva echivalent fac însă azi Trump și ai săi: recuză, nu numai în faptă, dar și în discurs, principiile pe care s-a întemeiat atît statul lor, cît și, odată cu el, lumea modernă.

E o grosolănie să ridiculizezi opțiuni și deprinderi diferite de ale tale (evident, cînd nu e vorba de opțiuni și deprinderi antisociale, autodistructive, extremiste, criminale).

Sîntem, așadar, o civilizație în declin. Nici o noutate, de fapt. Ne-o repetă unii dintre filozofii noștri de peste o sută de ani, cu argumente diverse.

Faptul că, în împestrițarea epocii, un mare artist se simte responsabil și doritor de acțiune e un exemplu de simț civic, pe care aș vrea să-l regăsesc mereu.

Pentru orice regim democratic care prețuiește libertățile și drepturile cetățenești, gradul de tolerare a intoleranților reprezintă o provocare.

Încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră și să sper că, dincolo de „obligațiile de serviciu”, au momente de autoevaluare cinstită, cu gîndul la tradiția postului pe care îl ocupă.

Faptul că PSD nu mai reușește în ultimul an și ceva să-și aducă condidații în alegeri importante nici măcar pe locul al doilea e un fapt care ar trebui să dea serios de gîndit conducerii acestui partid.

Documentarul lui Šnore e o evocare a istoriei sovietice din perioada stalinistă a anilor ’20-’30, incluzînd, între altele, strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-al doilea război mondial.

A veni pe lume echivalează cu a începe un proces de îmbătrînire, cu sfîrșitul aferent...

Vechiul principiu românesc al expedientului, al supravieţuirii fără glorie, celebrul „merge şi aşa”, pare să fi fost exportat cu un succes uriaş în întreaga Europă unită.

Am avut și am încă, pe diferite rețele de socializare și printr-unele gazete hiper-vigilente, un portret radical: sînt sorosist, băsist, securist, mîncău, „boier al minții” (elitist), plagiator și alte cîteva bombăneli radicale, utile ca să nu mi-o iau în

A propaga antivaccinismul la orele de biologie sau „pămîntul plat” la orele de geografie nu numai că destramă însuși țesutul educațional, dar îi intoxică pe copii cu teorii care le fac rău.

Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sînt numai şi numai calităţile altor neamuri.

Conservele de gîndire, spre deosebire de cele de hrană, sînt adesea problematice; a ne servi de ele prea des și mai ales mecanic devine riscant. Și nu mă refer neapărat la riscul lipsei de prospețime.

Desigur, există cazuri și cazuri, dar nu sînt rari nici tinerii subminați de o prematură oboseală manieristă, nici bătrînii capabili de o creativitate atemporală.

Cu riscul de a fi suspect de o subiectivitate antipatică, pot da cîteva exemple de invitați eficienți la emisiunile TV de astăzi, pe care îi urmăresc cu profit și plăcere.

Vedem adesea în actuala perioadă nu numai manifestații contra Israelului și pro-palestiniene, dar și scandaluri cu tentă antisemită în campusuri universitare.