CARTE

Critica şi ironia politică traversează, de altfel, cu o anumită discreţie, întregul volum. Accentele anticomuniste, deşi evidente, sînt însă bine temperate.

Fundament explorează schimbările climatice și acțiunile comunitare, încercînd să facă lumea locuibilă printr-un limbaj poetic și senzorial.

Viața Aloisiei, o hangiță văduvă, se schimbă complet în clipa în care fiicei ei, Krista, i se arată Fecioara Maria într-o pădure. Deși nimeni în afară de Krista nu o văzuse, vestea despre apariție se răspândește rapid.

Invizibili este un roman despre neacceptarea celor diferiți, în care copiii își imaginează propriii părinți. O tînără care a crescut într-un orfelinat încearcă să-şi depășească traumele copilăriei.

Multe dintre romanele migrației stau sub semnul ideii de dezrădăcinare care nu implică însă dobîndirea unei identități complet noi.

Un mănunchi de lumini albe îi explodează în spatele pleoapelor. E moartea țesuturilor. Inima îi bate din ce în ce mai încet, iar sîngele parcurge un drum din ce în ce mai scurt, fiindcă venele se contractă și îi blochează trecerea ca o stîncă.

Păstrează tăcerea se bazează pe ani de cercetare și povești ale unor oameni care au fugit sau au fost deportați, oameni care lucrează în domeniul dreptului la azil, profesori din diverse universități (din Mexic), psihologi specializați în traumă, activișt

Romanul său de debut, Descîntecul șerpilor în serile toride, publicat în 2022, a fost nominalizat la mai multe premii literare naționale, precum și la prestigiosul premiu internațional Grand Continent.

În Micul dejun al campioanelor ne aventurăm, alături de protagonistă, în trei locuri locuri diferite, unde muncesc studenții: un cinematograf, un centru cultural și o librărie.

Claudia Grande, după doi ani petrecuți în cadrul casei internaționale de avocatură Gianni & Origoni, a ales să urmeze masterul de scriere creativă al Școlii Holden din Torino.

Coridoarele reci ale spitalului, pline de gresie și pereți albi, erau în mare parte tăcute. Prin ele curgea o liniște ciudată. Din cînd în cînd era întreruptă de pașii îndepărtați ai saboților.

Radu Stanca e un caz paradigmatic pentru orice scriitor al secolului XX est-european: bolnav de tuberculoză, a murit la numai 42 de ani fără să-și vadă vreo carte tipărită sau vreo piesă jucată și fără să-și poată administra în vreun fel imaginea publică.

La fel ca protectorul său, discipolul se arată extrem de critic faţă de căderile morale ale clericilor, mai ales ale clerului înalt, consimţind că există „cu nemiluita” falşi creştini, „călugări rataţi” ori simpli „purtători de culion şi camilafcă...”.

Avem de-a face cu o poezie dark industrial sau darkwave ce refuză dihotomia clasică dintre interioritate și exterioritate; spațiul interior nu este nici pe departe un liman al purificării spirituale.

Aspectul surprinzător dezvăluit de cercetarea mea este intensitatea nefericirii și a suferinței sociale create de aceste slujbe – o suferință cu atît mai acută cu cît nu există aproape nici un mod acceptabil de a vorbi despre ea.

Un om întins pe pat îl privea cu ochii arzînd. O victimă. Amestecul de frică și resemnare, teamă, groază și așteptare îl fac lipsit de apărare.

Narațiunea înaintează și se retrage asemenea valurilor mării, într-o alternanță de flux evenimențial și reflux interior, lăsînd totodată impresia simultaneității, a unui trecut sedimentat care continuă să pulseze în prezent.

O copilărie, o adolescență sau o primă tinerețe punctată structural de tristețe sînt reevaluate din perspectiva maturității, care, deși caută să închidă răni vechi și adînci, le conservă și le perpetuează prin rememorare.

Nu e doar o carte despre Kafka şi lumile create de acesta sau un obiect cu scopuri pur curatoriale.

Înainte să adoarmă a văzut iar fața uimită de nou‑născut, copacii din mlaștină ca un alcov întunecat deasupra trupului palid și gol și sîngele negru prelingîndu‑se din buric.

Poezia sa e departe de a fi un șir de regrete sau neîmpliniri. Dezvoltă o narațiune a acelor momente de grație căreia îi opune unele scenarii alternative.

Mă pregătesc sufletește pentru un întuneric absolut, pentru tunelurile Hamas pe care le-am văzut la televizor și de care a auzit toată lumea. Iar acum eu sînt acela – eu! – care coboară în tunele.

Volumul adună formulări memorabile despre opera și personalitatea lui Mircea Cărtărescu și creionează un portret viu.

Avem de-a face cu o poveste dramatică despre copilărie și pierderea inocenței, despre confruntarea dintre lumea „celor mari” și lumea „celor mici”.

Reliefate în modul cel mai nepatetic cu putinţă, foamea şi sărăcia rămîn temele centrale ale textelor. Despre personaje ştim destul de puţine lucruri.

Am ales să scriu în articolul de față despre două cărți de poezie care își propun și reușesc, fiecare prin mijloacele sale, o anumită declișeizare a imaginii femeii.

El aduce în atenție o umanitate căreia îi lipsesc „senzația de siguranță și de cald paradis”, cum ni se spune într-un loc, și e un fericit adaos la palmaresul ei prozastic de pînă acum.

Nu faptul că unele organizaţii feministe funcţionează sub denumiri „incomprehensibile” contează, ci combaterea autentică a unei viziuni sexiste şi patriarhale asupra lumii.

Conștientizarea brutală a singurătății este starea care leagă toate poemele din Sufletul te face om. „Freeze-frame mood” este un text puternic, de departe cel mai bun din carte.

Nu-mi amintesc să fi citit, în ultimii ani, o carte de istorie pe care să nu-mi vină s-o las din mînă, așa cum mi s-a întîmplat cu Istoria orbilor. România în război, 1940-1945.

Sensurile scapă, rezolvările sînt multiple, iar răspunsurile par a fi în cu totul altă parte decît în formulările sărace ale naratorilor.

Ideea apropierii, a descoperirii reciproce și a transformării vecinătății geografice și istorice într-un dialog cultural autentic este susținută și de cel mai cunoscut scriitor bulgar al momentului, Gheorghi Gospodinov.

Prozatorul ştie să construiască o feerie a sentimentelor primare, augmentate mitologic şi veterotestamentar, fără farafastîcuri şi fără solemnităţi inutile.

Gabriel Rusu remarca în cuvîntul introductiv al primului volum al proiectului Marfă că pe cei cinci îi aseamănă „zîmbetul sfidător pe care-l aruncă realității” și îi diferențiază „nuanțele din subtextul zîmbetului, de la ironia feerică la sarcasmul tragic

Cartea este o declarație de dragoste înaintată profesiunii de jurnalist și un tribut adus lui Radu Cosașu.

S-au ivit o multitudine (ofertantă) de posibilități în a reveni la subiect, în a descoperi și a spune lucruri care să contribuie la schița unei perioade culturale atît de complexe, cum a fost interbelicul românesc.

Cînd eşti „adus” în toate şi, în acelaşi timp, refractar la tot, scurtcircuitul inevitabil nu are cum să nu afecteze întreg „mecanismul”. De aceea, aparenta „bună-cuviinţă” a mediului lezează spiritul celei care tinde spre o anumită normalitate.

Exemplul este o dovadă că, atunci cînd umanitatea este subminată în chiar formația sa interioară, oamenii găsesc în poezie o salvare spirituală.

Lumile se multiplică în jurul personajelor din povestirile volumului, ele se-mpart în trecute și prezente, reale și virtuale, adevărate și imaginare, intense și banale, copilărești și adulte, calme și violente.

Textul dobîndeşte o viaţă nouă, şansa unui nou strat al receptării, a unei noi generaţii de cititori, oscilînd între reiterare şi decantare, transformare şi proiectare de noi sensuri.

(Auto)biograficul de care sînt interesat acum ține de acea reactivare a memoriei reziduale, a acelor amintiri ce devin altceva prin simplul fapt al organizării lor în texte poetice.

Antamat de portretul interior al bărbatului compus din reflexia femeii în privirea lui și invers, „romanul” Ioanei Pârvulescu nu ocultează perechea feminină, ci, ca să-și facă „eroul” funcțional, se raportează constant la ea.