CARTE

Am ales să scriu în articolul de față despre două cărți de poezie care își propun și reușesc, fiecare prin mijloacele sale, o anumită declișeizare a imaginii femeii.

El aduce în atenție o umanitate căreia îi lipsesc „senzația de siguranță și de cald paradis”, cum ni se spune într-un loc, și e un fericit adaos la palmaresul ei prozastic de pînă acum.

Nu faptul că unele organizaţii feministe funcţionează sub denumiri „incomprehensibile” contează, ci combaterea autentică a unei viziuni sexiste şi patriarhale asupra lumii.

Conștientizarea brutală a singurătății este starea care leagă toate poemele din Sufletul te face om. „Freeze-frame mood” este un text puternic, de departe cel mai bun din carte.

Nu-mi amintesc să fi citit, în ultimii ani, o carte de istorie pe care să nu-mi vină s-o las din mînă, așa cum mi s-a întîmplat cu Istoria orbilor. România în război, 1940-1945.

Sensurile scapă, rezolvările sînt multiple, iar răspunsurile par a fi în cu totul altă parte decît în formulările sărace ale naratorilor.

Ideea apropierii, a descoperirii reciproce și a transformării vecinătății geografice și istorice într-un dialog cultural autentic este susținută și de cel mai cunoscut scriitor bulgar al momentului, Gheorghi Gospodinov.

Prozatorul ştie să construiască o feerie a sentimentelor primare, augmentate mitologic şi veterotestamentar, fără farafastîcuri şi fără solemnităţi inutile.

Gabriel Rusu remarca în cuvîntul introductiv al primului volum al proiectului Marfă că pe cei cinci îi aseamănă „zîmbetul sfidător pe care-l aruncă realității” și îi diferențiază „nuanțele din subtextul zîmbetului, de la ironia feerică la sarcasmul tragic

Cartea este o declarație de dragoste înaintată profesiunii de jurnalist și un tribut adus lui Radu Cosașu.

S-au ivit o multitudine (ofertantă) de posibilități în a reveni la subiect, în a descoperi și a spune lucruri care să contribuie la schița unei perioade culturale atît de complexe, cum a fost interbelicul românesc.

Cînd eşti „adus” în toate şi, în acelaşi timp, refractar la tot, scurtcircuitul inevitabil nu are cum să nu afecteze întreg „mecanismul”. De aceea, aparenta „bună-cuviinţă” a mediului lezează spiritul celei care tinde spre o anumită normalitate.

Exemplul este o dovadă că, atunci cînd umanitatea este subminată în chiar formația sa interioară, oamenii găsesc în poezie o salvare spirituală.

Lumile se multiplică în jurul personajelor din povestirile volumului, ele se-mpart în trecute și prezente, reale și virtuale, adevărate și imaginare, intense și banale, copilărești și adulte, calme și violente.

Textul dobîndeşte o viaţă nouă, şansa unui nou strat al receptării, a unei noi generaţii de cititori, oscilînd între reiterare şi decantare, transformare şi proiectare de noi sensuri.

(Auto)biograficul de care sînt interesat acum ține de acea reactivare a memoriei reziduale, a acelor amintiri ce devin altceva prin simplul fapt al organizării lor în texte poetice.

Antamat de portretul interior al bărbatului compus din reflexia femeii în privirea lui și invers, „romanul” Ioanei Pârvulescu nu ocultează perechea feminină, ci, ca să-și facă „eroul” funcțional, se raportează constant la ea.

Nu știu cum să trăiesc fără să scriu. Viața mea a fost scrisul, iar acum m-am oprit și nu știu cum să trăiesc.

Xibalba e plină de primejdii și capcane, rîuri de sînge și scorpioni o străbat în legendele lor, ea este regatul ascuns al Stăpînilor Morții.

Ceaușescu voia să umple satele de doctori și, odată cu asta, să împrăștie intelectualii, nu ca să lumineze poporul, ca să nu lase șomeri să conspire împotriva ordinii socialiste.

Există persoane pe care nu le-ar fi putut cunoaște vreodată dacă n-ar fi fost la mijloc sexul. Persoane cu care n-ar fi schimbat niciodată o vorbă, poate nici măcar o privire.

Dilema vă prezintă în premieră un fragment din Intermezzo, cel mai recent roman al autoarei Sally Rooney și cea mai bună carte a anului 2024.

Oana Maria Doboși și Raluca Selejan au creat nu doar un loc în care literatura își găsise o casă binevoitoare și generoasă, ci o comunitate de oameni pentru care cititul și scrisul contau.

Romanul Băiatul cu cap de pește este o scufundare lirică într-un orășel ceh fără nume, cenușiu, ucigător prin ideologiile sale învechite.

În 2022, romanul Pe şine a primit Premiul Național „Peroto” pentru ficțiune bulgară contemporană și a fost nominalizat la Premiul Național „Helikon” al Cititorilor.

Personajul central al romanului Vulturul pleșuv este un adevărat „erou al timpului nostru”, un tînăr aflat la trecerea de la douăzeci de ani (cînd totul este iertat și nimic nu este definitiv) la treizeci de ani (cînd totul devine obligatoriu și serios).

În Orașul de cioburi, Nadine și fratele ei geamăn, Isaac, sînt despărțiți unul de celălalt la vîrsta de 14 ani în urma căsniciei eșuate ale părinților.

Povestirile din volumul Oameni zburători au în comun contactul lor cu vieți străine, încă netrăite.

Membrii Familiei Miralles, o familie atipică din Valencia, sînt convinși că mărul care crește în curtea fermei lor e de origine divină.

În Mîncătorul de miere, trei personaje trăiesc ilegal pe aeroportul din Istanbul, cu propriile poveri și probleme de comunicare.

Garduri vii reprezintă povestea unui om a cărui identitate se construiește prin intermediul narațiunii – el există doar în măsura în care povestește, motiv pentru care istoria lui devine istoria lumii.

Un roman despre Crimeea este o încercare de a readuce Crimeea în Ucraina și Ucraina în Crimeea.

O poveste despre dragoste, intimitate şi moarte, despre misterul lumii şi curgerea catifelată şi indiferentă a timpului.

În Acest sînge mestecat, Francesco Aloia se confruntă cu trecutul și cu familia sa, ținînd cont de învățăturile bunicii Ada.

Ștefan Manasia rămîne prin Sursele obscure (Casa de editură Max Blecher) la aceeași strategie de poetizare.

Cu siguranță, geamănul Muzicilor și fazelor, atît de asemănător și totuși atît de diferit, este scris de către Ovidiu Verdeș la o altă vîrstă.

Noua generație de cercetători, în viziunea lui Thales, formulează enunțuri clare

Gheorghe Erizanu se autodefinește undeva în volum drept un optimist moderat.

Sigur, relaxarea asta despre care vorbește Andrei Zbîrnea în prefață ne face pe noi, cititorii, să intuim că aceasta presupune și încrîncenarea, și agitația de dinainte.

Nu puteam să scriu această carte fără să pomenesc de COVID‑19. (…)

De ce relațiile sale cu facțiunile militare au rămas limitate sau fără nici un rol sub aspect operațional?

Astfel, destinul ideilor lui Steinhardt în postcomunism/postdouămiism ar putea face obiectul unui studiu incitant.