Nehotărîrea este îndeobște văzută ca un simplu revers al calității de a fi hotărît, ca un pandant negativ al acesteia. Căci, se spune, a fi hotărît este neîndoios o calitate, o virtute, o trăsătură distinctivă a sinelui, marca unei subiectivități pe deplin asumate. Nu întîmplător, și Heidegger avea să determine autenticitatea drept „stare de hotărîre”. În schimb, nehotărîrea pare a fi doar o slăbiciune de caracter, marca precarității unui eu care nu izbutește să se afirme în lume și să își decidă propriul viitor. Este pur și simplu lipsa unei calități care, se subînțelege, este pe deplin dezirabilă.
Se presupune astfel că afirmarea eului în lume, ca proiectare de sine, nu se poate împlini decît prin decizii clare și ferme, printr-o voință inflexibilă și, de ce nu, printr-o voință de voință. Cu alte cuvinte, prin hotărîre. Doar astfel se poate proiecta eul pe sine spre un viitor determinat, constituindu-l ca viitor propriu. În schimb, nehotărîrea face ca traiectoria sinelui să rămînă la voia întîmplării, să fie lăsată la cheremul altora: fiind nehotărît, alții decid pentru mine, iar lumea – chiar și cea așa-zis proprie – își urmează de la sine cursul, fără ca eu să am un cuvînt de spus în privința traiectoriei acestui curs. Ceea ce va să fie nu e un viitor constituit din perspectiva sinelui, nu este o împlinire a proiectivității eului, ci e un amalgam de întîmplări care vin – sau mai degrabă cad – peste prezentul acestuia.
Prin urmare, putem pune în oglindă două modalități ale subiectivității, care se diferențiază tocmai prin tensiunea dintre hotărîre și nehotărîre, prin capacitatea sau incapacitatea eului de a se proiecta asupra viitorului, prin putința sau neputința de a alege. Avem, pe de o parte, o modalitate ofensivă a sinelui, eminamente activă, una care se manifestă ca un triumfalism hotărît, încordat, proiectat ferm asupra lumii, într-o decizie de sine care preia în viitorul propriu și lumea asupra căreia se proiectează, constituind acest viitor de-a lungul deciziilor succesive ale unei vieți. Lumea îi oferă oportunități, peste tot îi sînt deschise posibilități: nu trebuie decît să te hotărăști, să întinzi mîna și să le apuci, trăind frenetic pulsația alegerilor între multiplele oferte. Ești pe deplin angajat în lume, absorbit în nervurile alegerilor, prins deja, definitiv, în rețeaua acestor hotărîri care se cheamă una pe alta. Pe de altă parte, avem o modalitate defensivă, una repliată, dominant pasivă. Ea pare retrasă din fața lumii, dar poate să fie și o formă de fragilitate sau timiditate existențială, sau o radicală reticență în fața acestui caracter definitiv al absorbției noastre în lume. Avem deci de a face cu un contrast cît se poate de clar între două maniere de a fi: una este plasată sub semnul deciziei, alta e bîntuită de indecizie; una e caracterizată prin putere și putință, alta ar fi marcată de slăbiciune, neputință și vulnerabilitate; una este determinată de hotărîre, afirmare de sine și voință puternică, alta e marcată de nehotărîre, expresie a slăbiciunii voinței.
Este limpede că acest mod de a vedea lucrurile explicitează nehotărîrea ca simplu caz negativ al hotărîrii, ca mod privativ, ca lipsă. În această perspectivă, sensul nehotărîrii depinde de sensul hotărîrii. Căci, ne întrebăm, cînd și în ce context poți fi nehotărît? Doar atunci cînd situația existențială în care te afli îți cere efectiv, pornind de la ea însăși, să fii hotărît. Într-adevăr, doar cînd această exigență de a decide, născută din situația însăși, nu este împlinită, doar atunci putem vorbi de nehotărîre. Doar atunci cînd ești realmente pus în situația de a alege, te poți trezi, dintr-un motiv sau altul, că nu poți alege și ești, prin urmare, nehotărît. Dacă situația concretă în care te afli nu îți pune în față această exigență a alegerii, dacă nu te plasezi din capul locului într-o bifurcație existențială, atunci diferența dintre „a fi hotărît” și „a fi nehotărît” nu are cum să apară.
Desigur, ne putem întreba care sînt aceste motive care împiedică îndeobște alegerea. Ce ne face ca – uneori, adeseori sau constant – să nu putem alege în mod spontan, să ne trezim că oscilăm între mai multe opțiuni, că pendulăm în spațiul difuz al nehotărîrii? Ce ne face să ezităm în fața mai multor opțiuni? Ce anume ne determină să nu fim capabili să hotărîm rapid care configurație a posibilului este privilegiată, cea pe care o vom vedea efectiv realizată, concretizată ca prezent?
Poate că nici o variantă a posibilului, din puzderia de posibilități care se lasă întrevăzute dinspre viitor, nu ni se pare întru totul convingătoare. În acest caz, nehotărîrea se poate manifesta ca o deliberare continuă, o hiper-reflexivitate, ca atunci cînd gîndești continuu posibilitățile – și le gîndești atît de mult încît nu mai ajungi să actualizezi pe nici una dintre ele. Sau e vorba oare de faptul că, odată cu hotărîrea care actualizează o anumită posibilitate, toate celelalte se volatilizează? Ne e teamă, poate, că alegerea unei anumite posibilități face ca întreaga plenitudine a posibilului să sărăcească? Oare ideea de a ne limita la un anumit posibil – cel pe care, prin decizie, am fi pe cale să îl actualizăm – naște în noi acel frison irepresibil că vom ajunge, în fond, prizonieri ai propriei alegeri? Poate tocmai ireversibilitatea oricărei hotărîri, și mai ales povara acestei ireversibilități, ne face să zăbovim cît mai mult în spațiul intermediar al nehotărîrii.
Nehotărîrea poate deci avea și acest chip al zăbovirii în fața posibilului, al dorinței de a mai rămîne, încă un pic măcar, suspendați în orizontul deschis al posibilităților. Alegerea ni se pare că instituie o închidere într-un anumit prezent, pe cînd zăbăvirea nehotărîtă păstrează încă – deschisă, proaspătă, bogată – întreaga constelație a posibilului. Prezentul este constrîngător, are această greutate ontologică a unei închideri ce poate deveni sufocantă. Existența brută a prezentului poate fi resimțită ca povară, pe cînd ușurătatea instabilă a viitorului deschis păstrează aerul promițător al unei libertăți încă neîngrădite.
Nehotărîrea poate căpăta astfel și chipul amînării. Există în nehotărîre și un joc cu timpul, ca atunci cînd tragi de timp, ca și cum am vrea ca timpul să ne mai acorde încă un mic spațiu de joc, un interval în care nu este musai să decidem, acum și aici. Și mai ales să nu decidem o dată pentru totdeauna. Nehotărîrea poate fi deci înțeleasă și ca modalitate ludică, aceea în care încă ne mai jucăm cu posibilul, în care nu îl luăm în serios, nu pe deplin, cel puțin nu într-atît încît să îl transformăm în real. Prezentul pare rigid, împietrit în seriozitatea lui inflexibilă, în timp ce doar viitorul – varietatea lui deschisă – mai păstrează prospețimea jocului. Iar aceasta, cu condiția ca acest viitor să fie ținut – încă puțin măcar – la distanță. Prin nehotărîre, acest viitor este menținut departe de prezent, păstrat în simpla și firava sa posibilitate, nefiind deci lăsat să invadeze prezentul sau să se înstăpînească asupra acestuia. Încă un pic, vă rog, mai acordați-mi un răgaz.
Întrebarea este dacă nu cumva nehotărîrea poate trimite și la altceva decît la o simplă privațiune. Nehotărîrea se poate manifesta nu atît ca o absență a hotărîrii, ca o simplă lipsă a acesteia, ci mai degrabă ca o punere sub semnul întrebării a ideii de hotărîre înseși. În acest sens, ne-hotărîrea este mai degrabă o non-hotărîre, o respingere a deciziei, o abținere deliberată de la orice hotărîre. Sinele propriu se retrage în sine, dincoace de spațiul mundan al deciziilor. E un refuz al subiectului de a se lăsa prins în mundan. E ca și cum orice hotărîre ți se pare profund problematică. Sau ca și cum ai presimți că orice hotărîre ai lua, consecințele sînt pe deplin indezirabile, dacă nu chiar nefaste. Întregul evantai al posibilului ți se pare că nu oferă nimic bun, sau nimic suficient de bun pentru a fi adus în prezent. Nehotărîrea poate ascunde deci și o frică de viitor: te împotmolești în prezentul nehotărîrii, de teama a ceea ce poate decurge din decizia ta. Alegerile te limitează, în timp ce retragerea din spațiul alunecos al alegerilor îți permite să privești totul mai de departe, mai din larg. Dar poate că și asta este tot o hotărîre: aceea de a rămîne nehotărît. În locul voinței (și al voinței de voință) avem mai degrabă voința de a ne suspenda voința, sau măcar de a o neutraliza.
Nehotărîrea poate fi deci o formă de contestare a decizionismului. A te abține de la a mai lua decizii, într-o atitudine de scepticism radical în spațiul acțiunii, poate însemna a atenua tendința voluntaristă a eului propriu. Aici, a renunța să decizi nu e totuna cu a nu putea să decizi. Nehotărîrea nu mai este o formă de pasivitate, ci un act care respinge hotărîrile sau care se sustrage hotărîrilor. E ca și cum ai vrea să eviți absorbția în tumultul existențial care te presează să te decizi, dar nu o faci din frică de viitor, din necunoașterea acestui viitor, ci din conștiința faptului că acest viitor nu anunță nimic bun. Nehotărîrea poate fi o respingere a viitorului, dar poate fi și o epuizare tăcută în fața presiunii continue de a decide. O oboseală care se transformă, uneori, în lehamite, ca și cum ai întrezări deodată deșertăciunea tuturor opțiunilor. Dacă hotărîrea, ca act al sinelui, caracterizează un mod de a fi în care eul propriu este vioara întîi a propriei existențe, nehotărîrea (sau non-hotărîrea) poate apărea în schimb ca o contracarare a acestei ascendențe egologice, ca o diminuare deliberată a egocentrismului, o estompare voită a eului.
Cristian Ciocan este cercetător la Universitatea din București (ICUB), președinte al Societății Central și Est Europene de Fenomenologie (CEESP) și redactor‑șef al revistei Studia Phaenomenologica. Cea mai recentă carte publicată: Violență și animalitate (Editura Spandugino, 2022).
