TEMA SĂPTĂMÎNII

Credința în „morții vii”, fie ei strigoi, moroi, vîrcolaci sau alte năluci, e explicabilă prin existența percepută a unei breșe în granița dintre cele două lumi.

Vampirii energetici trăiesc din compătimirea altora. Îți povestesc despre toate necazurile, de la cele personale la cele ale lumii, iar tu, ascultîndu-i, simți cum oboseala se insinuează, întîi ca o ceață, apoi ca o mantie grea de plumb.

În cultura arhaică a românilor, strigoiul, vîrcolacul, vampirul desemnau aceeași ființă terifiantă care îi chinuia, în fel și chip, nu doar pe oameni, ci și animalele.

Primele incidente cu vampiri, consemnate oficial, au avut loc în Silezia (1591) și Boemia (1618), iar în 1720 au fost raportate cazuri în nordul Ungariei și în Transilvania, la Brașov și Deva.

Mitul vampirului nu este doar o poveste folclorică „importată” din Transilvania. El este rezultatul unei istorii ambivalente: pe de o parte, trauma recentă a vînătorilor de vrăjitoare și nevoia Occidentului de a expulza propriul imaginar irațional.

Conform credințelor populare, moroii sînt demoni extrem de puternici, datorită statutului lor de ființe liminale – nici oameni, nici diavoli.

Strigoii noștri se pare că sînt doar niște rude mai de la țară ale vampirilor, fără fițe arisocratice și cu apucături destul de grosolane.

Dracul de lîngă noi nu este însă doar parte dintr-un limbaj comun specific norodului de prin mahalale sau de pe ulițe, ci și Domnul, cel de sus, din marea sală a tronului, își amenință supușii cu Satana.

Frumusețea și caracterul seducător sînt principalele arme ale femeii-diavol/vampir/strigoi și, prin urmare, îndrăgostirea victimei este un efect garantat. Fascinează pînă la obsesie.

Cînd apare un mulo în lumea celor vii? Cînd se rostește clar, apăsat, numele celui decedat. Majoritatea studiilor notează această interdicție cvasi-absolută, aproape un tabu.

Care sînt rostul, rolul și semnificația pauzelor, cum dau ele ritm existenței noastre și, mai ales, cît de important este să deprindem arta de a ne lua pauze?

Pauzele socratice ar ilustra, alături de alte întîmplări, atopia socratică – felul nemaivăzut de-a fi, neobișnuitul acestui om.

La finalul unei piese muzicale, pauza acționează versatil și direcționează ascultarea fie spre mister și transcendență, fie spre entuziasm, lumină și plenitudine, fie spre tragic și întuneric.

Dar punctul acesta final are, la rîndu-i, dimensiunile sale: prin el circulă dinspre intenția oratorului spre mințile auditorilor și viceversa claritatea, înțelegerea, timpul reflecției, posibilitatea răspunsului.

Pentru a menține o greutate optimă și o stare bună de sănătate fizică și mentală, lucrurile sînt mai simple decît par, e vorba, pur și simplu, de felul în care mîncăm.

Poate constatăm că și atunci cînd ne permitem o pauză apar vinovăția și sentimentul inutilității, gîndurile critice și teama că pierdem un timp pe care putem să îl investim mai înțelept.

E greu să nu-ți fie frică de o pauză care poate a) conține lumea-ntreagă; b) strica frumoasa replică ce îi urmează.

Poate că pauza este, de fapt, secretul performanței. Cu cît reușești să o integrezi mai bine într-o activitate, cu atît poți, de fapt, să realizezi activitatea într-un mod mai eficient.

Ordinea, stabilitatea, predictibilitatea, nivelul ridicat de anticipare, siguranța și încrederea sociale, economice, profesionale etc., toate acestea depind, în cea mai mare măsură, de reguli și norme.

Cînd îl văd pe Nerval plimbînd un homar în lesă prin grădinile de la Palais-Royal, unii cred că au de-a face cu un tip original care vrea să atragă, cu orice preț, atenția asupra lui.

„Excepția confirmă regula” este una dintre cele mai greșit utilizate expresii din limba română.

Obiceiurile proaste ale asumării oficiale a unor norme, pe care organizația și liderii ei obișnuiesc, de fapt, să le fenteze nu este un atribut exclusiv autohton.

Ai grijă să nu ucizi civili cu bombe, dar mai departe ei pot să moară de extenuare, foame și sete. Și uite așa, ce începe corect în situație de război se termină foarte rău.

Starea de excepție permanentă păstrează aparența unei democrații, întrucît sînt organizate alegeri, are loc alternanța la guvernare, însă toate aceste proceduri sînt formalizate și nu mai produc schimbări fundamentale.

De la mîndria ca păcat capital la aroganța digitală, observăm că esența fenomenului a rămas aceeași: o încercare de a domina prin aparență.

Aroganțele astea nu se nasc musai din ideologie, sînt ele însele degrabă născătoare de ideologii și legătura dintre ele e mult mai încîlcită decît bietul „scopul scuză mijloacele”.

ChatGPT însă nu are conștiință de sine, nu simte orgoliu, nu are ego și nu poate să «se creadă mai bun» decît cineva.

Aproape 70% din participanți au considerat glumele generate de ChatGPT mai amuzante decît cele umane, în timp ce doar 30% au preferat umorul tradițional.

Un cercetător care dorește să își împărtășească experiența și rezultatele sale este atacat arogant și agresiv de reprezentanți ai Homo Tiktokensis.

Cîți dintre economiștii care vorbeau acum cîțiva ani despre viitorul economiei României au anticipat războiul dintre Ucraina și Rusia și impactul său asupra economiilor europene?

Orgoliosul vrea să fie văzut și înălțat pe un piedestal, iar atunci cînd, din varii motive, lucrul acesta nu se întîmplă, poate chiar să devină agresiv.

Aroganța nu e doar o trăsătură de caracter, este un fenomen complex, aflat la intersecția dintre vulnerabilitate și putere.

De multe ori uităm că cel mai important „element” din sistem este, de fapt, copilul, elevul, un viitor (bun) cetățean în formare.

Nu știam că pentru aproape orice ține de educație este nevoie de dezbatere publică, că oricine are un cont pe o rețea socială devine automat expert în didactică, în curriculum.

Eu sînt printre norocoșii care au o profă alături, care spune că învățăm unii de la alții, poate că, în fond, despre asta este vorba.

Ca ministru, mă preocupă întregul sistem și avem mult de lucru. Ca părinte sînt însă, în general, mulțumit de școala unde studiază fetița mea.

Educația e o investiție consistentă și cu bătaie foarte lungă, nu se poate mișca ceva în ea prin măsuri radicale de azi pe mîine, la fel de dăunătoare ca și cele inerțiale.

Se mai spusese că, deşi se agită tot timpul, ministerul lasă neatinse exact viciile structurale ale sistemului de educaţie.

La școală, învățătorii și profesorii ne-au dus la bibliotecă, unde am primit cărți potrivite vîrstei noastre, așa cum erau ele, în anii ’80.

Şcoala ar trebui să-i învețe pe copii să transforme ceea ce știu în instrument, nu doar într-un spectacol sau într-o poartă de acces către un liceu mai bun.

Le scriu copiilor, proaspăt liceeni, un ultim mesaj: ar fi ideal să citească toată viața, fiindcă prin carte vor reuși multe, vor reuși să traverseze deșertul.

Oamenii nu vor să mai aibă parte de nici un fel de dificultăți. Viața trebuie să fie ușoară și cît mai plăcută, începînd cu școala, continuînd cu serviciul.