TEMA SĂPTĂMÎNII

Orașul meu ideal ar trebui să fie neapărat la marginea mării, cu un port funcțional din care să plece vapoare și unde să se odihnească yachturi, cu o faleză lungă pe care să te plimbi seara.

Orașul nu este altceva decît o prelungire a oamenilor care îl locuiesc, o configurație colectivă care face vizibil felul în care gîndim și simțim, felul în care trăim.

Dacă lăsăm la o parte distopiile, majoritatea orașelor din filme SF au o mare trăsătură în comun: sînt mai întotdeauna perfect noi.

Abia cînd am terminat de scris cartea mi-am dat seama că transformasem, inconștient, spațiul acela asociat cu o spaimă timpurie, în locul unde se întîmplă, iată, ficțional, acel eveniment tragic în legătură cu care fusesem avertizată toată copilăria.

Definiția confortabilului era să poți să ajungi din centru pînă la cel mai îndepărtat punct al periferiei în numai o oră de mers pe jos.

Tot în acest colț de Paris cît un degetar poți coborî prin cea mai originală gură de intrare la metrou din cîte există în rețeaua de peste o sută de ani de transport subteran.

Dacă pe axa est-vest, cea circulată, orașul avea aceste granițe mai puțin obișnuite, pe direcția nord-sud, limitele erau reprezentate de păduri și dealuri mai puțin accesibile și de două mînăstiri din secolul al XVII-lea.

În Barcelona, am mers pe urmele primelor două volume din Cimitirul cărților uitate, în care Carlos Ruiz Zafón ridică orașul la rang de citadelă mitologică.

A mai stat cîteva momente să-și tragă sufletul, apoi s-a uitat la mine, părînd că vrea să-mi spună ceva, să mi se adreseze. Din nou însă, n-a putut să îngaime nimic, din cauza grelei respirații.

Trăim, de fapt, o mutație istorică. Și după cum deja vedem, pe lîngă avantajele incredibile, ea generează și destule neajunsuri, situații curioase sau enervante.

Digitalizarea presupune nu doar simpla manipulare a mediului digital, adică faptul că acum citesc cărți pe tabletă și nu le mai citesc fizic nu înseamnă că m-am digitalizat, ci doar m-am digitizat.

Fierbem încet, ca broasca, în supa digitală și vom ști că sîntem morți doar cînd un app ne va spune: Check-in în Lumea de Apoi.

Am intrat deci ȋn ceața digitală. Am accesat link-ul cu pricina de mai multe ori. Nu s-a întîmplat nimic. Dar a apărut un mesaj, jumătate de eroare, jumătate de atenționare.

Acolo unde cetățeanul se întîlnește cu serviciul public ar fi abia nivelul al treilea al arhitecturii sistemului. În spate este această identitate digitală, deasupra ei se află toate registrele în care statul păstrează informații despre noi.

Întrebarea nu este dacă gestul fetei e moral sau nu, ci ce spune el despre accesul la carte într-o țară în care salariul minim e încă umilitor de mic, acoperind cu greu nevoile de bază.

Dacă atunci credeam că e doar o cîrcoteală a unor generații mai vechi, neobișnuite cu calculatoarele, acum, după toți acești ani, mă gîndesc că exprimarea a fost mai mult decît blîndă.

Trăim cu impresia că problema arhivelor este una de acces. Că dacă am pune totul online, am rezolvat-o. Că digitalizarea este soluția. Este o confuzie des întîlnită.

Am deschis aici în Estonia o companie, dar nu am fost la vreun birou de înregistrări sau la primărie sau la administrația fiscală.

Dacă admitem că dincolo de haos nu mai e decît hăul sau absolutul, știm și că haosul este un fapt al vieții, ea naște ordinea care se descompune la infinit în dezordine.

Enigma haosului ca haos este că pare de neîntîlnit în lumea vieții noastre cotidiene. Aceasta în măsura în care înțelegem haosul ca totală lipsă de ordine.

Realist vorbind, era dificil de presupus că nu știu ce grupare tainică, oricît ar fi fost de minuțios organizată, ar fi reușit să oculteze în totalitate pungile.

Ne interesează momentele cînd istoria pare să-și piardă mințile cu speranța că am putea prevedea noi eventualele recurențe viitoare ale unor fenomene ale trecutului, deși se întîmplă ca unele catastrofe să aibă un caracter de unicitate care le fac greu de

Oricît de împlinită a fost viața unui om, spre final senzația naufragiului, a descompunerii ultime și a înfrîngerii se instalează pentru a pregăti saltul în haosul ultim.

Kafka din această fotografie e un tînăr atletic în șort, așezat pe plajă, cu trupul strîns într-o postură ușor stingheră, ca și cînd n-ar ști ce să facă, înconjurat de picioarele cu mușchi și oase lungi, căutînd să-și ascundă pieptul gol.

Haosul în care pare plonjată lumea contemporană vine însă de sus în jos, dinspre elite înspre societăți.

Ordinea politică nu este niciodată eternă, iar şocurile pe care istoria le generează pot fi uneori imposibil de absorbit.

Pe acest fond încep să apară semnele viitoarei dictaturi. Hitler a fost copilul adoptiv al inflației și haosului despre care vorbim.

O altă modalitate de a căuta ordinea, structura, înțelesul din lumea din jur și, implicit, de a ne proteja de haos este o eroare cognitivă care poartă numele de apofenie.

Un creator de haos este cu adevărat eficient numai dacă este pus la treabă de un manager care știe să construiască ordinea.

La maturitate, am devenit din ce în ce mai interesată de lucrurile care nu ieșeau din prima, de ratările care deschideau un nou drum, complet neașteptat.

Abia la capătul acestor încercări vine șansa lucidă și asumată, ca rezultat al educației emoționale în cei doi care s-au șlefuit unul pe altul o viață întreagă.

Pentru educație e nevoie nu doar de a doua șansă, ci de n și n plus una șanse, de multiple posibilități de continuare, schimbare de traseu, reconfigurare, amînare, întoarcere și completare.

Mi-am trăit boala ca pe o experiență-limită, fără puterea de a o privi zîmbind. Ce înseamnă „a doua șansă” cînd viața este amenințată repetat?

Terapia nu ne șterge trecutul și nici nu îl rescrie, mai degrabă ne oferă, privind din perspectiva de „a doua șansă”, să înțelegem ce ni s-a întîmplat și să îndreptăm comportamente nesănătoase.

Mi-a fost greu să plec pentru că am întrebat în stînga și în dreapta cum e cînd pleci. Și dacă merită. Nu știu dacă am întrebat ca să îmi fac curaj să stau sau să plec.

Surpriza e însǎ cǎ drumul parcurs te-a preschimbat: ai preluat ceva din mediul în care te-ai inserat anterior şi devii uşor strǎin şi printre „ai tăi”.

Cu banii făcuți de mama din croitorie, cu banii cîștigați de mine din gazetărie, cu banii obținuți de tata din ce mai vindea de prin casă și din garaj, am continuat să fac meditații.

„Cîte limbi străine știi?” Asta a fost întrebarea la aproape fiecare interviu de job, de cînd m-am reîntors în țară.

Dimineața este cu adevărat glorioasă în ordine omenească, este cu adevărat hrănitoare și importantă nu pentru că e un nou început, ci pentru că lumina dimineții face ca tot ce e vulgar și respingător să pară tolerabil.

Cînd divorțul în spațiul românesc ajunsese un subiect chiar și în rîndul călătorilor străini surprinși de atitudinea „relaxată” a societății vizavi de separare, acest lucru trebuie văzut în toate nuanțele sale.

Gravitația e modul în care materia își face simțită prezența. Departe de a fi mută, pasivă, inertă, materia se exprimă pe calea gravitației.

Mai trebuie să spun că omul era îndrăgostit de alcool. Și acum parcă îl văd cum se clătina prin șanțuri și văioage, agățîndu-și hainele în toate tufișurile și alunecînd uneori prin noroaie, dar fără să atingă vreodată gravimetrul.