TEMA SĂPTĂMÎNII

Aproape o treime dintre bărbaţi consideră că partenerele lor ar trebui să asculte de partenerii lor și că femeile, azi, se bucură de o independență mult prea mare.

Se construiește un inamic comun, un țap ispășitor: feminismul, care ar fi responsabil de toate problemele bărbaților, de la pierderea statutului economic pînă la pierderea controlului asupra partenerei sau dificultatea de a mai intra într-o relație.

Ce s-a întîmplat, de-a lungul istoriei, cu obișnuința bărbaților grozavi de a plînge pe săturate, adesea în văzul tuturor? Ea a devenit una rușinoasă, iar acest lucru i se datorează, într-o anumită măsură, lui Platon.

Dacă, din inerție culturală, bărbatul a rămas capul familiei, înrăutățirea graduală a situației economice culminînd cu criza financiară din 2008 a bătut ultimul cui în coșciugul supremației economice a bărbatului.

Tom Ford e un dandy a cărui operă a crescut organic, în mai multe etape și roluri. Probabil amprenta cea mai memorabilă o reprezintă „era Gucci”.

Criza cu care se confrunta, în epoca modernă, societatea și cultura trebuia înfruntată și soluționată. Masculinitatea, conceptul propus de Papini, vizează atît un cod moral, cît și unul cultural.

„Idealul masculin” tipic literaturii române este proiecția bărbaților. Ei s-au oglindit în propriile personaje vreme de secole, ei și-au mutat în literatură ideile prin care și-au legitimat prestigiul politic, social și cultural.

Mă alătur celor care se întreabă dacă experimentăm cu adevărat o criză a masculinității, dacă e corectă ideea că bărbații din ziua de azi traversează un proces de „vulvoficare” și ce consecințe pot avea aceste procese, îngrijorări sau obsesii.

Nu-mi amintesc să se fi așezat vreodată la catedră. Ne preda în picioare, uneori atîrnînd de un colț de bancă, intimidîndu-ne și fascinîndu-ne, cu mirosul lui de colonie și tutun.

Un fel de mîncare poate declanșa o amintire întreagă, concretă, în care oameni și locuri prind viață ca într-un teatru de umbre, fascinant și misterios.

În efortul susținut de a reconstrui societatea pe baze noi și a o propăși în direcția celor multilateral dezvoltate, gustul și-a pierdut oficial funcția de bază, a fost retrogradat.

Elena ajunge să se supună acestor gusturi, angajînd guvernante şi profesori francezi pentru copii, trimiși mai apoi să-şi continue studiile la Paris, comandînd romane şi toalete franțuzești.

Îmi amintesc cum am făcut primele mele sarmale într-un colț de Japonie, în ajunul Crăciunului. Nu mai gătisem niciodată, iar frunzele de varză, doar pe jumătate murate, nu semănau prea mult cu cele de acasă.

Cărți bune pentru copii răi. Aceasta era deviza Ursulei Nordstrom și ea reflecta un gust editorial aflat în complet răspăr cu gusturile publicului de la acea vreme.

Mai mult decît atît, a afirma că „gusturile nu se discută” anulează fără temeiuri solide domenii întregi, cum ar fi estetica sau critica de artă.

De obicei, memoria simțurilor e irațională: cutare miros sau gust ne proiectează într-o lume în care ne-a fost bine. De regulă, cea a copilăriei. Nu ne e dor propriu zis de o mîncare, cît de cadrul familial.

Erau spații profund personale, excentrice, umane, calde, intime, ludice. Senzația că faci o plimbare printr-un poem construit, care te emoționează la fiecare pas este un lucru care cu greu poate primi o notă pe scara gusturilor.

Povestea umplatei ține de gastronomia locală, chiar foarte specific locală: un fel de mîncare dintr-un cătun locuit încă de cîteva zeci de suflete, ceea ce este deja destul de mult pentru o zonă atît de depopulată, încît pe o rază de șapte-opt kilometri î

Există în București un club de carte la care nu doar se citește și se discută despre o poveste, dar se și invită scriitorii și scriitoarele, se gătește și se aleg băuturile, pornind de la spiritul și descrierile textului.

Puține „organe” sînt capabile să facă atît de mult bine – și tot atîta rău – ca gura. Mari legende și conspirații mărunte, cleveteli, calomnii și elogii, apologii și înfierări, rugăciuni și sudalme, binecuvîntări și blesteme.

Motivele pentru care imaginile au fost mîncate sau băute încă din cele mai vechi timpuri sînt diverse: terapeutice, protectoare, magice sau religioase, scopul ingerării fiind însușirea unei puteri supranaturale.

Cînd în casa bunicilor, la vremea copilăriei, am auzit pentru prima dată proverbul „Gura bate curul” mi s-a explicat că asumarea răspunderii pentru cele spuse sau făcute nu era deloc un semn de pedanterie mic-burgheză.

Am putea spune că gura este chiar organul lașității. Desigur, cel mai adesea cînd tace. Dar tăcerea nu înseamnă neapărat consimțămînt, ci doar reținere, sustragere de moment.

Arheologii au decis: Bocca della Verità nu era altceva decît o gură de scurgere a Romei antice. Este drept, una din vremea lui Hadrian.

După ce a stat unsprezece luni în burta maică-sii și după ce i-a ieșit prin ureche, cîrmind spre stînga, Gargantua e ținta ironiilor lui Rabelais, ca autor iubitor ce se află.

Poveștile circulă cu atîta ușurință din gură în gură fiindcă omul pare incapabil să nu povestească. Uneori îi sînt suficiente trei figuri geometrice care se mișcă pe un ecran.

În imaginarul masculin occidental, tăcerea a fost mult timp transformată în dovadă de stăpînire de sine.

Gura, ajunsă într-un punct de vizibilitate maximă, cu feluritele ei forme imaginate de noii esteticieni, începe să ne privească din ce în ce mai insistent. Mă înfior!

În timp ce maturizarea este versiunea optimistă, în care știi cît valorezi și nu mai simți nevoia să demonstrezi foarte multe, îmbătrînirea sună a pierdere.

Nu mi-am dat seama cînd am devenit adult (uneori nici dacă) și mă întreb dacă îmi voi da seama cînd voi deveni bătrîn.

Maturizarea nu e definită de limbajul pe care îl folosim, ci de structura noastră internă care susține sau nu acel limbaj. O persoană matură își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii, tolerează frustrarea.

Pentru fiecare vîrstă este prescris un anumit comportament: există lucruri care se cad pentru cineva de 10, 20, 60 de ani și lucruri care nu se cad. La orice vîrstă, individul este ghidat din afară să adopte un anumit fel de-a fi și să se îndepărteze de a

Oricît de ciudat ar părea, omul și gustul său alimentar îmbătrînesc împreună: gustul urmează vîrsta, iar omul învață la școala gustului.

Aș spune că astăzi trăim mai degrabă în orizontul unei nostalgii a maturizării decît în cel al unei căutări reale de a o repune în drepturi.

Scriitoarea americană Sylvia Plath are una dintre cele mai captivante mitologii literare din cultura modernă: ea a devenit ceea ce este acum de-a lungul a două vieți.

În Europa și nu numai, de cîteva decenii, a luat amploare ecoturismul. Așa a apărut ecoturistul. Nu este doar o sincronizare cu dezvoltarea ecologiei, este o nouă vîrstă a omului civilizat.

Un domn mai curios s-a prins că nu prea știam exact încotro s-o luăm și ne-a spus: „La noi aici, și dacă te rătăcești, tot ajungi unde trebuie!”.

Nu vorbim despre un singur monument sau un decor muzeal, ci despre un teritoriu întreg, cu sate săsești, biserici fortificate, livezi, fînețe, pășuni cu arbori seculari și păduri.

Banii vor deveni irelevanți, după ce vor fi depășite limitele energiei și ale cipurilor. Dar un burete de pe un copac dintr-o pădure seculară nu este o sumă fixă de informație și de atomi, ci rezultatul unor milenii de relații între sol, apă, specii și cl

În România vorbim despre turism aproape întotdeauna în aceiași termeni: avem munți, Delta Dunării, sate autentice, cetăți, gastronomie și una dintre cele mai bogate biodiversități din Europa.

Cînd vorbim despre ecoturism și România, un ochi rîde, altul plînge. De la bun început, trebuie să fim conștienți că ne raportăm la un segment de nișă al pieței turistice românești.

Practic, prietenii mei nu mai aveau timp și energie, poate nici motivație să mai întrețină prietenia și în privat. Trebuia să devenim prieteni în mod public prin interfața rețelelor.