TEMA SĂPTĂMÎNII

Sînt dimineți cînd am senzația că în lumea de azi s-a instituit o nouă religie: cea a sănătății expuse ca o marfă într-o vitrină.

Publicul a început să asocieze orice miros neplăcut cu „moarte sigură” – așa au apărut primele fobii moderne de contaminare, prefigurînd igienismul secolului XX.

Peste noapte parcă, omul s-a trezit plantat într-un scaun ergonomic, apăsînd niște butoane, cu degetele și ochii lipiți de ecrane, cu dejunul și cumpărăturile aduse, în șapte minute, în fața ușii.

Corpul devine un material fragil, pe care se citesc atrocități normalizate. Pielea e locul pe care se scrie suferința lumii din jur. Nimic nu o mai protejează. Nimic nu o mai alină.

Exercițiul fizic în antrenamentul unui dansator de dans contemporan este ceva mai prietenos cu corpul, în sensul că îi urmează mai mult datele naturale.

În oboseală, conexiunile noastre cu lumea slăbesc, se dezactivează, iar eul obosit se repliază pe el însuși.

Genul horror a fost mereu un mijloc de a explora fricile societății. Boala, descompunerea, invazia, toate aceste elemente se regăsesc în poveștile de groază pe care le construim.

În locul tristeții la care m-aș fi putut aștepta, sentimentul care m-a învăluit a fost un amestec ciudat de uimire, curiozitate și înstrăinare.

Nici cea mai îmbelșugată hrană sau beție nu putea echivala focul amorului ca măsură a păcatului.

Scopul artei nu este să reproducă natura, ci s-o exprime; nu creatura, ci creația, nu carnalul, ci duhul frumuseții disimulat de întrupare.

De cîte ori nu ne surprindem gesticulînd într-un apel video, deși mîinile nici măcar nu ne intră în cadru, sau simțim nevoia chiar și în comunicarea prin mesaje să punctăm anumite nuanțe folosind așa-numitele emoji?

Conferințele au ajuns în capitala Maramureșului pentru că un număr mic, dar decisiv de băimăreni au vrut să venim.

Ce înseamnă patrimonializarea? Este acel proces de transformare a artefactelor în bunuri de patrimoniu, conștientizarea și recunoașterea sau asumarea valorii de patrimoniu.

Noi nu avem un concept clar al tradiţiei şi al sensului unui adevăr originar rostit repetat.

Memoria afectivă transmisă în familie a rămas cu această comandă: nu te expune, nu spune tot, nu deranja. Ruşinea aceea difuză, „nu ştiu de ce mi-e ruşine, dar îmi e.”

Stau cu un picior în modernitate şi cu unul în tradiţie, dar niciodată nu arată spre piciorul cu care sînt în tradiţie și întotdeauna arată spre piciorul cu care sînt în modernitate.

Intru într-o expoziţie să văd operele unui pictor şi mă învîrt în jurul tablourilor lui: nici din dreapta, nici din stînga, nici din faţă nu înţeleg nimic.

Noutatea legată, de fapt, de nostalgia totalitară este preluarea discursului nostalgic de către generaţia tînără, ceea ce constituie o mutaţie interesantă.

Credința în „morții vii”, fie ei strigoi, moroi, vîrcolaci sau alte năluci, e explicabilă prin existența percepută a unei breșe în granița dintre cele două lumi.

Vampirii energetici trăiesc din compătimirea altora. Îți povestesc despre toate necazurile, de la cele personale la cele ale lumii, iar tu, ascultîndu-i, simți cum oboseala se insinuează, întîi ca o ceață, apoi ca o mantie grea de plumb.

În cultura arhaică a românilor, strigoiul, vîrcolacul, vampirul desemnau aceeași ființă terifiantă care îi chinuia, în fel și chip, nu doar pe oameni, ci și animalele.

Primele incidente cu vampiri, consemnate oficial, au avut loc în Silezia (1591) și Boemia (1618), iar în 1720 au fost raportate cazuri în nordul Ungariei și în Transilvania, la Brașov și Deva.

Mitul vampirului nu este doar o poveste folclorică „importată” din Transilvania. El este rezultatul unei istorii ambivalente: pe de o parte, trauma recentă a vînătorilor de vrăjitoare și nevoia Occidentului de a expulza propriul imaginar irațional.

Conform credințelor populare, moroii sînt demoni extrem de puternici, datorită statutului lor de ființe liminale – nici oameni, nici diavoli.

Strigoii noștri se pare că sînt doar niște rude mai de la țară ale vampirilor, fără fițe arisocratice și cu apucături destul de grosolane.

Dracul de lîngă noi nu este însă doar parte dintr-un limbaj comun specific norodului de prin mahalale sau de pe ulițe, ci și Domnul, cel de sus, din marea sală a tronului, își amenință supușii cu Satana.

Frumusețea și caracterul seducător sînt principalele arme ale femeii-diavol/vampir/strigoi și, prin urmare, îndrăgostirea victimei este un efect garantat. Fascinează pînă la obsesie.

Cînd apare un mulo în lumea celor vii? Cînd se rostește clar, apăsat, numele celui decedat. Majoritatea studiilor notează această interdicție cvasi-absolută, aproape un tabu.

Care sînt rostul, rolul și semnificația pauzelor, cum dau ele ritm existenței noastre și, mai ales, cît de important este să deprindem arta de a ne lua pauze?

Pauzele socratice ar ilustra, alături de alte întîmplări, atopia socratică – felul nemaivăzut de-a fi, neobișnuitul acestui om.

La finalul unei piese muzicale, pauza acționează versatil și direcționează ascultarea fie spre mister și transcendență, fie spre entuziasm, lumină și plenitudine, fie spre tragic și întuneric.

Dar punctul acesta final are, la rîndu-i, dimensiunile sale: prin el circulă dinspre intenția oratorului spre mințile auditorilor și viceversa claritatea, înțelegerea, timpul reflecției, posibilitatea răspunsului.

Pentru a menține o greutate optimă și o stare bună de sănătate fizică și mentală, lucrurile sînt mai simple decît par, e vorba, pur și simplu, de felul în care mîncăm.

Poate constatăm că și atunci cînd ne permitem o pauză apar vinovăția și sentimentul inutilității, gîndurile critice și teama că pierdem un timp pe care putem să îl investim mai înțelept.

E greu să nu-ți fie frică de o pauză care poate a) conține lumea-ntreagă; b) strica frumoasa replică ce îi urmează.

Poate că pauza este, de fapt, secretul performanței. Cu cît reușești să o integrezi mai bine într-o activitate, cu atît poți, de fapt, să realizezi activitatea într-un mod mai eficient.

Ordinea, stabilitatea, predictibilitatea, nivelul ridicat de anticipare, siguranța și încrederea sociale, economice, profesionale etc., toate acestea depind, în cea mai mare măsură, de reguli și norme.

Cînd îl văd pe Nerval plimbînd un homar în lesă prin grădinile de la Palais-Royal, unii cred că au de-a face cu un tip original care vrea să atragă, cu orice preț, atenția asupra lui.

„Excepția confirmă regula” este una dintre cele mai greșit utilizate expresii din limba română.

Obiceiurile proaste ale asumării oficiale a unor norme, pe care organizația și liderii ei obișnuiesc, de fapt, să le fenteze nu este un atribut exclusiv autohton.

Ai grijă să nu ucizi civili cu bombe, dar mai departe ei pot să moară de extenuare, foame și sete. Și uite așa, ce începe corect în situație de război se termină foarte rău.

Starea de excepție permanentă păstrează aparența unei democrații, întrucît sînt organizate alegeri, are loc alternanța la guvernare, însă toate aceste proceduri sînt formalizate și nu mai produc schimbări fundamentale.