TEMA SĂPTĂMÎNII

În lumea modernă pare că timpul devine tot mai dens, dar în multe țări dezvoltate timpul de lucru s-a tot scurtat, iar timpul personal a tot crescut.

Timpul pe care îl deținem și ni-l putem apropria ca ființe este una dintre marile cuceriri ale noastre. Pentru asta am inventat concediile de odihnă și zilele libere.

„Sînt foarte ocupat”, „E o perioadă aglomerată”, „E nebunie”, „Simt că nu mai fac față”, „N-am avut timp nici să respir” etc. au devenit formule care aproape au înlocuit saluturile sociale.

Unde se așază, de mii de ani, melancoliile, nașterile, așteptările, tristețile, bucuriile, speranțele, vrăjirea și dezvrăjirea, singurătățile, furiile, încrîncenările, tăcerea și mărturisirile, răsărituri și apusuri care au legat și dezlegat gînduri ori v

Expații evită să-și aducă familiile în Singapore și preferă să locuiască și să trăiască singuri, pe perioada în care au contract.

Nu se jenează însă să te țină de braț un sfert de oră, povestindu-ți ultimele isprăvi ale fetiței. Și, de data asta, nu e împrumut, căci timpul luat cu japca nu poate fi dat înapoi.

În ceasornicăria lui nu poți să spui că timpul s-a oprit. Nu te lasă ceasurile care ticăie, fiecare pe limba lui.

Timpul nu poate fi separat complet de experimentarea lui. Sîntem, deci, frecvent invitați să observăm mai multe forme de timp.

Medicina duce o luptă acum cu credința oamenilor în energii bune, care vindecă corpul ca întreg.

Totuși, să nu ne iluzionăm: de la physis-ul înțeles ca energeia la natura înțeleasă ca energie distanța este colosală.

Creierul nostru economisește energie prin atașament. Cînd sîntem iubiți, avem mai multă energie pentru orice, cu alte cuvinte.

Nu putem vorbi despre energie psihică ignorînd absența ei. Indiferent de ceea ce încearcă să promoveze apostolii gîndirii pozitive toxice, depresia nu este o alegere, o atitudine, o consecință a unei mentalități.

Paradoxal, tocmai acum, cînd bătălii importante au fost cîștigate, medicina se confruntă cu îndoieli și dezavuări sociale.

Primitivul animist și contemporanul îmbătat de energia pozitivă a Universului sînt una și aceeași persoană. Ne-am grăbi însă dacă am remarca eșecul evoluției.

Eliade a primit cu stoicism toate aceste reproșuri mai mult sau mai puțin întemeiate, fiind convins în permanență atît de caracterul novator al metodei sale de a face istoria religiilor într-un stil interdisciplinar, cît și de limitările pieței ideilor di

În timp ce unele guverne și comentatori îl folosesc pentru a descrie anumite forme de activism climatic radical, numeroși cercetători avertizează că eticheta poate fi utilizată abuziv pentru a delegitima protestele de mediu.

Pentru noi, piața Primăriei e Grădina Cișmigiu. O grădină urbană de aproape două sute de ani, prin care trec regulat mult mai mulți oameni decît ne-am închipui.

Este dificil să scrii despre Complexul Energetic Oltenia, ca om al Gorjului care trăiește aici și care, fără să vrea, a fost martorul mut al creșterii și prăbușirii sale.

E un fel de melancolie, care te scoate din realitate, te lasă singur cu tine și te izolează de zgomotul de fond al lumii.

Nu mai știu ce înseamnă privitul în gol și suspendarea timpului, pierderea oricărei măsuri, oricărui ritm, pînă la neantizare.

Numai cine n-a fost niciodată cățel nu știe ce înseamnă să te plictisești în așa hal, încît să destrami toate preșurile, să latri de sub fereastră la un pițigoi care pițigoiește ascuns într-un copac.

Omul modern, moștenitor al romantismului, nu mai primește sensul din exterior, el trebuie să-l creeze.

Nu e vorba aici despre o simplă maturare conceptuală, ci mai degrabă de o schimbare de paradigmă care eliberează plictiseala ca posibilitate majoră a omului modern.

Plictiseala poate avea și efecte benefice, poate duce la „o foame de a face lucruri, de a crea”, pe care nu am fi avut-o altfel.

Mi se pare că în ultimii ani n-am mai avut parte de plictiseală adevărată. Mai degrabă aș numi-o lehamite sau sastisire, cuvinte pe care nu le consider chiar sinonime perfecte.

Cred că se plictisesc la fel, indiferent de vremuri, copiii mai mici (care încă nu ajung la telefoane și jocuri pe computer) și bătrînii.

Plictiseala e un spațiu, poate cel mai personal. E un loc în care plutești aparent fără ancore. Înainte să capete sinonimie cu „urîtul”, a însemnat contemplație.

Un client de-ai mei, născut în fosta Iugoslavie, trage dintr-o țigară electronică cu vapori și-mi răspunde că, atunci cînd îl lovește plictiseala, se duce să se roage.

Plictiseala este, poate, cel mai nerecunoscut dintre dușmani: nu îi știm numele, nu îi recunoaștem fața, dar fugim de ea în fiecare clipă.

Practicată „acrobatic”, pe un teren arid, potrivnic generozității, risipa poate deveni o virtute.

Ne-am dorit să trăim mai bine și, într-adevăr, trăim mai bine și pentru că am consumat din ce în ce mai mult și am risipit pe măsură.

Din element de distincție, rezervat elitelor, risipa devine normă, parolă de recunoaștere, vehicul de validare socială, expresia reușitei.

Noi, românii, am putea spune că am descoperit perpetuum mobile al economiei. Adică să trăiești bine fără a produce nimic, fără a munci. Să tot primești bani de la alții pentru a-i cheltui.

La predică, părintele a subliniat că și noi ne asemănăm cu fiul risipitor, pentru că ne cheltuim darul vieții, averea dată de Dumnezeu, în răvășirea în păcate.

Generația „circul foamei” nu prea aruncă mare lucru. Așa au fost obișnuiți, iar la bătrînețe îți schimbi încă și mai greu atitudinile și opiniile.

Realitatea este că timpul a trecut, iar Vama s-a schimbat, la fel ca noi. Ne place iluzia, iar lucrurile pe care nu le mai găsim unde și cum le-am lăsat în anul precedent ne-o cam zguduie.

Îmi scriu lucrarea de licență pentru Studii Culturale și mi-am ales tema Vama Veche; mi-aș dori să răspund la întrebarea „Ce este un vamaiot?”, care sînt trăsăturile identitare ale acestei culturi, în cazul în care ea există.

Erau vremuri în care în Vamă era ca în bula mea de Facebook: numai prieteni și oameni cu care aveai mereu ceva de discutat, de reglat, de stabilit, de cafelit, de despicat firul în patru sau de tăcut.

Mai păstrez de atunci o pereche de blugi sfîșiați, un jurnal, cîteva tricouri cu formații, plus convingerea romantică și optimistă că aș putea schimba oricînd o parte din lume.

Un turist din Vama anilor 2020 ar recunoaște imediat playlist-ul din 2000, chiar dacă nu și locul. Rock-ul a funcționat ca o mantră identitară care s-a tot repetat.

În Vamă am simțit intens, am greșit mai liber și am învățat direct. Și tot acolo m-am simțit invincibilă, dar și pierdută.

Casa de la 2 Mai a încetat rapid să mai fie o simplă chirie de vară; ea a devenit un „cămin departe de casă”, o a doua identitate. Această evadare nu era doar despre petrecerea timpului liber, ci reprezenta un gest filosofic: un pas „înapoi spre natură”.