TEMA SĂPTĂMÎNII

Boieria e percepută ca bogăție, grandoare, noblețe, dar și ca exces, risipă, hedonism; iar boierul e generos, cucernic, filantrop, dar și viclean, cupid, ticălos.

De-a lungul timpului, boierii din Țările Române s-au definit drept blagorodnici, evgheniți, ighemonicoși și simandicoși. Împrumutate din slavă și greacă, aceste cuvinte spun, în esență, cam același lucru.

În ce privește contextul implicat de un termen precum rom. boier, merită evidențiată legătura – sau chiar continuitatea – dintre „proto-boierii” timpuriu-medievali din Europa central-sud-estică și unii hospites germanici.

Acum îmi dau seama, odată cu trecerea timpului, că regimul comunist nu a eliminat total figura și „memoria” boierului din imaginarul colectiv, ci a rescris-o pedagogic.

Am scris acum mai bine de douăzeci de ani volumul Boierii minții cu un simplu scop: acela de a arăta că lumea intelectuală românească nu era nici măcar premodernă, ci paramodernă.

Încă de la finele anilor ’80, profesorul nostru de estetică, semioticianul Cezar Radu, ne explica la curs mecanismele de producere a kitsch-ului în relație cu arta și cu arhitectura, neștiind că, nici zece ani mai tîrziu, le vom vedea la lucru în arhitect

Mama a fost dată afară din liceu pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Era fiică de chiabur. Visul ei era să se facă avocat. S-a terminat.

Boierii conservatori, boierii recenți precum Catargiu, opunîndu-se împroprietăririi țăranilor, erau adevăratul partid anti-ordine, mult mai răi decît adevărații revoluționari.

Boierul nostru e mereu zîmbitor, tolerant, nu se grăbește prea tare. Asta place unora, dar îi îngrijorează pe alții, care ar prefera un patron mașină de făcut bani.

Danezu și Sorina Ceugea cîntă o manea intitulată „Boier cu acte“, iar boierii continuă să populeze cîntecele românești cu o vitalitate pe care nici o reformă agrară nu a reușit s-o domolească.

Bunica maternă avea cam vîrsta mea de azi, atunci cînd, într-o zi, mi-a dat pe farfurioară o portocală tăiată în rondele transversale, tăvălite prin zahăr tos, și mi-a spus că e „portocală boierească”.

Dacă cercetăm istoria, zîmbetul nu a fost întotdeauna privit ca expresie a bucuriei.

E acel ceva care ne face să recunoaștem binele atunci cînd îl întîlnim și să nu renunțăm la bucurie doar pentru că avem suficiente motive de îngrijorare.

Zîmbetul nu e acolo nici ca să ne seducă, nici ca să ne disprețuiască. Nu-i nici promisiune, nici ipocrizie.

Dacă făceai abstracție de partea de jos a feței, cea cu zîmbetul, spuneau ei, descopereai o privire de fier, care putea să denote ceva rău.

Ce altceva este acest zîmbet ce se strecoară, discret și tandru, în intimitatea vieții noastre decît însăși umbra fericirii?

Pentru a învăța engleza, trebuie să începi prin a-ți împinge înainte maxilarul, aproape încleștînd dinții și practic paralizîndu-ți buzele. Astfel englezii emit o serie de mici mieunături neplăcute, din care este făcută limba lor.

Cum crești un copil dacă abia te poți întreține pe tine? Cum vei munci, dacă muncești deja atît doar ca să supraviețuiești? Cine te va ajuta?

Dacă există un moment în care Pămîntul se oprește din rotit și totul încremenește în loc, atunci acela a fost pentru mine. Am dispărut undeva în spatele acelui link care îmi descria în amănunt moartea celei care mi-a fost pentru zece ani cea mai apropiată

Simbolul cel mai evident al acestei neputințe sînt, pentru mine, recifurile de corali: peisaje subacvatice de o frumusețe aproape ireală, care se albesc și dispar chiar sub ochii noștri.

Chiar în timp ce scriam acest argument al Dosarului, a apărut știrea conform căreia povestirea cîștigătoare a Premiului Caine este bănuită de a fi fost scrisă cu ajutorul AI.

Trump s-a întîlnit cu Dario Amodei, Sam Altman și toți marii industriei tech pentru a rebrandui ceva ce obișnuiam să numim „Inteligență Artificială” prin „superinteligență”.

Mă întreb adesea cum s-ar fi raportat astăzi Aurel Stroe – muzician cu o minte strălucită, educată temeinic în domeniul matematicii și al informaticii, și cu o cultură enormă – la evoluția Inteligenței Artificiale.

AI-ul îi promite regizorului ceva ce pînă acum îi aparținea mai ales scriitorului: posibilitatea de a construi singur o lume, fără să negocieze fiecare detaliu cu o echipă și cu realitatea unei producții.

Evenimentele epocale „curg” prin feed-urile noastre laolaltă cu tot balastul cotidian, contaminîndu-se astfel de banalitate.

Napoléon Sarony nu era un artist, iar camera de fotografiat nu era o pensulă. Imaginea cu Oscar Wilde era pur și simplu rezultatul unui proces mecanic.

Istoria vieţii nu e teleologică (doar cea a supraviețuirii poate fi), aşa că înlocuirea omului de către neom prin anticamera mortuară a confortului e înlocuirea unei forme de supraviețuire cu o alta, mai apropiată de moarte.

Intelectualii umaniști pot fi cumpărați ușor, au o slăbiciune gravă, nu au utilitatea clară a instalatorilor. Industria culturală se susține pe o schelărie simbolică.

În această existență fără spectatori se petrece ceva esențial: avem răgazul de a redeveni noi, fără obligația socială de a demonstra că sîntem cineva.

Chestiunea controlului de intimitate pe care oamenii îl cer sau sînt îndreptățiți să îl aibă asupra colecțiilor de date și a expunerii lor publice este legitimă și merită investigată.

Atunci cînd platformele oferă beneficii imediate și personalizate (recompense algoritmice), creierul suferă de o „lipsă de resurse cognitive”, subiecții fiind dispuși să renunțe la detaliile vieții private pentru recompensă.

Manipularea compromite libertatea celui manipulat, reducîndu-i capacitatea de a gîndi și acționa autonom. Iar manipularea AI pare că afectează autonomia deciziilor umane.

De cîteva săptămîni, blocul în care locuiesc a intrat în proces de reabilitare termică. Forțată, aș fi tentat să spun după niște mici bătălii digitale purtate cu asociația, antreprenorul general, primăria și niște tentative de bullying instituțional.

Cu greu ne-am putea imagina astăzi o locuinţă în care oamenii să trăiască într-un spaţiu nediferențiat, în care să doarmă toți, părinți, copii, bunici, în aceeași încăpere comună, ba chiar în același pat, fără să aibă un colțișor numai pentru sine.

Viața privată nu poate fi un bun public. Familia nu e de pus în vitrina digitală. Căsnicia proprie nu e per se obiect de studiu, nici pentru sociologi, nici pentru făcătorii de tabloide.

Auzim în jurul nostru că în România nu se citește sau că nu se mai citește. O afirmație atît de des întîlnită că poate fi chiar suspectată că a devenit un clișeu. În ce măsură e însă adevărată?

Cînd spunem „vreau să citesc”, vorbim și despre voință. Iar cînd vorbim despre voință, ajungem inevitabil la disciplină.

Atunci cînd ai în față o carte, citești în ritmul tău, internalizezi conținutul, te poți opri să meditezi asupra lui, îl reiei dacă simți nevoia, eventual dai paginile înapoi pentru a-ți reîmprospăta memoria și a face o nouă conexiune...

În istoricul confruntării mele cu întrebarea „De ce (să) citim?” am trecut prin trei etape. Cea dintîi, eruptivă, a fost „Să mă ia naiba dacă știu”. Cea de a doua, sibilinică, s-a pus sub umbrela lui „Depinde”.

La început de septembrie, vine prima oră de literatură cu setul clasic de întrebări destinate acomodării: cartea citită recent, ce se citește în jurul vostru, care este editura preferată și de ce, dacă ai face un dar, ce carte ai alege și pentru cine?

Ce anume îi mai determină, azi, cînd atenția ne este fragmentată şi sabotată permanent, să cumpere cărți și să se așeze cuminți ca să le citească?

Realmente, dacă ceva a rămas constant și în vînzări, și în aprecieri, atunci putem vorbi de literatura pentru copii. Familiile care au avut copii după 1990 au văzut în carte un semn de bucurie.