TEMA SĂPTĂMÎNII

Chiar în timp ce scriam acest argument al Dosarului, a apărut știrea conform căreia povestirea cîștigătoare a Premiului Caine este bănuită de a fi fost scrisă cu ajutorul AI.

Trump s-a întîlnit cu Dario Amodei, Sam Altman și toți marii industriei tech pentru a rebrandui ceva ce obișnuiam să numim „Inteligență Artificială” prin „superinteligență”.

Mă întreb adesea cum s-ar fi raportat astăzi Aurel Stroe – muzician cu o minte strălucită, educată temeinic în domeniul matematicii și al informaticii, și cu o cultură enormă – la evoluția Inteligenței Artificiale.

AI-ul îi promite regizorului ceva ce pînă acum îi aparținea mai ales scriitorului: posibilitatea de a construi singur o lume, fără să negocieze fiecare detaliu cu o echipă și cu realitatea unei producții.

Evenimentele epocale „curg” prin feed-urile noastre laolaltă cu tot balastul cotidian, contaminîndu-se astfel de banalitate.

Napoléon Sarony nu era un artist, iar camera de fotografiat nu era o pensulă. Imaginea cu Oscar Wilde era pur și simplu rezultatul unui proces mecanic.

Istoria vieţii nu e teleologică (doar cea a supraviețuirii poate fi), aşa că înlocuirea omului de către neom prin anticamera mortuară a confortului e înlocuirea unei forme de supraviețuire cu o alta, mai apropiată de moarte.

Intelectualii umaniști pot fi cumpărați ușor, au o slăbiciune gravă, nu au utilitatea clară a instalatorilor. Industria culturală se susține pe o schelărie simbolică.

În această existență fără spectatori se petrece ceva esențial: avem răgazul de a redeveni noi, fără obligația socială de a demonstra că sîntem cineva.

Chestiunea controlului de intimitate pe care oamenii îl cer sau sînt îndreptățiți să îl aibă asupra colecțiilor de date și a expunerii lor publice este legitimă și merită investigată.

Atunci cînd platformele oferă beneficii imediate și personalizate (recompense algoritmice), creierul suferă de o „lipsă de resurse cognitive”, subiecții fiind dispuși să renunțe la detaliile vieții private pentru recompensă.

Manipularea compromite libertatea celui manipulat, reducîndu-i capacitatea de a gîndi și acționa autonom. Iar manipularea AI pare că afectează autonomia deciziilor umane.

De cîteva săptămîni, blocul în care locuiesc a intrat în proces de reabilitare termică. Forțată, aș fi tentat să spun după niște mici bătălii digitale purtate cu asociația, antreprenorul general, primăria și niște tentative de bullying instituțional.

Cu greu ne-am putea imagina astăzi o locuinţă în care oamenii să trăiască într-un spaţiu nediferențiat, în care să doarmă toți, părinți, copii, bunici, în aceeași încăpere comună, ba chiar în același pat, fără să aibă un colțișor numai pentru sine.

Viața privată nu poate fi un bun public. Familia nu e de pus în vitrina digitală. Căsnicia proprie nu e per se obiect de studiu, nici pentru sociologi, nici pentru făcătorii de tabloide.

Auzim în jurul nostru că în România nu se citește sau că nu se mai citește. O afirmație atît de des întîlnită că poate fi chiar suspectată că a devenit un clișeu. În ce măsură e însă adevărată?

Cînd spunem „vreau să citesc”, vorbim și despre voință. Iar cînd vorbim despre voință, ajungem inevitabil la disciplină.

Atunci cînd ai în față o carte, citești în ritmul tău, internalizezi conținutul, te poți opri să meditezi asupra lui, îl reiei dacă simți nevoia, eventual dai paginile înapoi pentru a-ți reîmprospăta memoria și a face o nouă conexiune...

În istoricul confruntării mele cu întrebarea „De ce (să) citim?” am trecut prin trei etape. Cea dintîi, eruptivă, a fost „Să mă ia naiba dacă știu”. Cea de a doua, sibilinică, s-a pus sub umbrela lui „Depinde”.

La început de septembrie, vine prima oră de literatură cu setul clasic de întrebări destinate acomodării: cartea citită recent, ce se citește în jurul vostru, care este editura preferată și de ce, dacă ai face un dar, ce carte ai alege și pentru cine?

Ce anume îi mai determină, azi, cînd atenția ne este fragmentată şi sabotată permanent, să cumpere cărți și să se așeze cuminți ca să le citească?

Realmente, dacă ceva a rămas constant și în vînzări, și în aprecieri, atunci putem vorbi de literatura pentru copii. Familiile care au avut copii după 1990 au văzut în carte un semn de bucurie.

Cred că este necesar să găsim echilibrul între lista canonică obligatorie, la care eu nu aș renunța, și lecturile de plăcere. Fiindcă ne place ciocolata, dar o mîncăm cu măsură, orientîndu-ne și către alimentele recomandate de medic.

Nu numai cărțile pentru adulți au fost disecate pentru copii, ci chiar și cărțile pentru copii: există în librării povestiri după poveștile pentru copii. În cuvinte puține și desene multe.

Așa cum nu există „copii” în general (fiecare copil este o personalitate unică și irepetabilă), nu există nici „părinți” în general: fiecare mămică și fiecare tătic și-a expus propria strategie.

Aproape o treime dintre bărbaţi consideră că partenerele lor ar trebui să asculte de partenerii lor și că femeile, azi, se bucură de o independență mult prea mare.

Se construiește un inamic comun, un țap ispășitor: feminismul, care ar fi responsabil de toate problemele bărbaților, de la pierderea statutului economic pînă la pierderea controlului asupra partenerei sau dificultatea de a mai intra într-o relație.

Ce s-a întîmplat, de-a lungul istoriei, cu obișnuința bărbaților grozavi de a plînge pe săturate, adesea în văzul tuturor? Ea a devenit una rușinoasă, iar acest lucru i se datorează, într-o anumită măsură, lui Platon.

Dacă, din inerție culturală, bărbatul a rămas capul familiei, înrăutățirea graduală a situației economice culminînd cu criza financiară din 2008 a bătut ultimul cui în coșciugul supremației economice a bărbatului.

Tom Ford e un dandy a cărui operă a crescut organic, în mai multe etape și roluri. Probabil amprenta cea mai memorabilă o reprezintă „era Gucci”.

Criza cu care se confrunta, în epoca modernă, societatea și cultura trebuia înfruntată și soluționată. Masculinitatea, conceptul propus de Papini, vizează atît un cod moral, cît și unul cultural.

„Idealul masculin” tipic literaturii române este proiecția bărbaților. Ei s-au oglindit în propriile personaje vreme de secole, ei și-au mutat în literatură ideile prin care și-au legitimat prestigiul politic, social și cultural.

Mă alătur celor care se întreabă dacă experimentăm cu adevărat o criză a masculinității, dacă e corectă ideea că bărbații din ziua de azi traversează un proces de „vulvoficare” și ce consecințe pot avea aceste procese, îngrijorări sau obsesii.

Nu-mi amintesc să se fi așezat vreodată la catedră. Ne preda în picioare, uneori atîrnînd de un colț de bancă, intimidîndu-ne și fascinîndu-ne, cu mirosul lui de colonie și tutun.

Un fel de mîncare poate declanșa o amintire întreagă, concretă, în care oameni și locuri prind viață ca într-un teatru de umbre, fascinant și misterios.

În efortul susținut de a reconstrui societatea pe baze noi și a o propăși în direcția celor multilateral dezvoltate, gustul și-a pierdut oficial funcția de bază, a fost retrogradat.

Elena ajunge să se supună acestor gusturi, angajînd guvernante şi profesori francezi pentru copii, trimiși mai apoi să-şi continue studiile la Paris, comandînd romane şi toalete franțuzești.

Îmi amintesc cum am făcut primele mele sarmale într-un colț de Japonie, în ajunul Crăciunului. Nu mai gătisem niciodată, iar frunzele de varză, doar pe jumătate murate, nu semănau prea mult cu cele de acasă.

Cărți bune pentru copii răi. Aceasta era deviza Ursulei Nordstrom și ea reflecta un gust editorial aflat în complet răspăr cu gusturile publicului de la acea vreme.

Mai mult decît atît, a afirma că „gusturile nu se discută” anulează fără temeiuri solide domenii întregi, cum ar fi estetica sau critica de artă.

De obicei, memoria simțurilor e irațională: cutare miros sau gust ne proiectează într-o lume în care ne-a fost bine. De regulă, cea a copilăriei. Nu ne e dor propriu zis de o mîncare, cît de cadrul familial.

Erau spații profund personale, excentrice, umane, calde, intime, ludice. Senzația că faci o plimbare printr-un poem construit, care te emoționează la fiecare pas este un lucru care cu greu poate primi o notă pe scara gusturilor.