TEMA SĂPTĂMÎNII

Mă gîndesc adesea cît de multe cifre folosim nu doar pentru a măsura performanțe, dinamici și evoluții, dar chiar și pentru a spune lucruri mărunte.

Matematica nu e – mai bine zis, nu mai e – despre numere, ci despre concepte și despre legăturile mai mult sau mai puțin ascunse dintre ele. Ceea ce o apropie de filosofie.

Arta de a calcula eficient e una dintre cele mai frumoase cuceriri ale umanității, iar dimensiunea umanistă a matematicilor include și povestea algebrei.

Matematica e doar anticamera divinului: nu e Unul, de vreme ce se împărtășește de la multiplu și rezultă din însoțirea Nelimitatului cu Limitatul.

Mitul că statul asigura locuințe pentru toată lumea trebuia susținut prin statistica locuințelor date în folosință.

Nici numerologia, nici astrologia nu sînt științe, ci modalități vechi, adesea abuzate, frecvent supralicitate, care încearcă să pună ordine în ceea ce pare să nu fie niciodată în ordine.

În Biblie, cifrele și numerele sînt folosite cu scopuri didactice. Ele devin, deseori, indiciile marii (re)întîlniri.

Dacă cifrele sînt neutre, reci, notele, în schimb, sînt purtătoare de emoții: bucuria reușitei, teama de eșec, mîndria, dezamăgirea sau speranța.

Analogiile inspirate din literatura SF au la bază o falsă echivalare între AI și conștiință. Această falsă echivalare este facilitată de o anume slăbiciune a gîndirii moderne.

Inițial, cifrele erau un mijloc de înțelegere a lumii și vieții, un mod de a traduce realitatea în ordine, proporție și sens. Apoi, treptat, cifrele au devenit un instrument de control.

Sînt dimineți cînd am senzația că în lumea de azi s-a instituit o nouă religie: cea a sănătății expuse ca o marfă într-o vitrină.

Publicul a început să asocieze orice miros neplăcut cu „moarte sigură” – așa au apărut primele fobii moderne de contaminare, prefigurînd igienismul secolului XX.

Peste noapte parcă, omul s-a trezit plantat într-un scaun ergonomic, apăsînd niște butoane, cu degetele și ochii lipiți de ecrane, cu dejunul și cumpărăturile aduse, în șapte minute, în fața ușii.

Corpul devine un material fragil, pe care se citesc atrocități normalizate. Pielea e locul pe care se scrie suferința lumii din jur. Nimic nu o mai protejează. Nimic nu o mai alină.

Exercițiul fizic în antrenamentul unui dansator de dans contemporan este ceva mai prietenos cu corpul, în sensul că îi urmează mai mult datele naturale.

În oboseală, conexiunile noastre cu lumea slăbesc, se dezactivează, iar eul obosit se repliază pe el însuși.

Genul horror a fost mereu un mijloc de a explora fricile societății. Boala, descompunerea, invazia, toate aceste elemente se regăsesc în poveștile de groază pe care le construim.

În locul tristeții la care m-aș fi putut aștepta, sentimentul care m-a învăluit a fost un amestec ciudat de uimire, curiozitate și înstrăinare.

Nici cea mai îmbelșugată hrană sau beție nu putea echivala focul amorului ca măsură a păcatului.

Scopul artei nu este să reproducă natura, ci s-o exprime; nu creatura, ci creația, nu carnalul, ci duhul frumuseții disimulat de întrupare.

De cîte ori nu ne surprindem gesticulînd într-un apel video, deși mîinile nici măcar nu ne intră în cadru, sau simțim nevoia chiar și în comunicarea prin mesaje să punctăm anumite nuanțe folosind așa-numitele emoji?

Conferințele au ajuns în capitala Maramureșului pentru că un număr mic, dar decisiv de băimăreni au vrut să venim.

Ce înseamnă patrimonializarea? Este acel proces de transformare a artefactelor în bunuri de patrimoniu, conștientizarea și recunoașterea sau asumarea valorii de patrimoniu.

Noi nu avem un concept clar al tradiţiei şi al sensului unui adevăr originar rostit repetat.

Memoria afectivă transmisă în familie a rămas cu această comandă: nu te expune, nu spune tot, nu deranja. Ruşinea aceea difuză, „nu ştiu de ce mi-e ruşine, dar îmi e.”

Stau cu un picior în modernitate şi cu unul în tradiţie, dar niciodată nu arată spre piciorul cu care sînt în tradiţie și întotdeauna arată spre piciorul cu care sînt în modernitate.

Intru într-o expoziţie să văd operele unui pictor şi mă învîrt în jurul tablourilor lui: nici din dreapta, nici din stînga, nici din faţă nu înţeleg nimic.

Noutatea legată, de fapt, de nostalgia totalitară este preluarea discursului nostalgic de către generaţia tînără, ceea ce constituie o mutaţie interesantă.

Credința în „morții vii”, fie ei strigoi, moroi, vîrcolaci sau alte năluci, e explicabilă prin existența percepută a unei breșe în granița dintre cele două lumi.

Vampirii energetici trăiesc din compătimirea altora. Îți povestesc despre toate necazurile, de la cele personale la cele ale lumii, iar tu, ascultîndu-i, simți cum oboseala se insinuează, întîi ca o ceață, apoi ca o mantie grea de plumb.

În cultura arhaică a românilor, strigoiul, vîrcolacul, vampirul desemnau aceeași ființă terifiantă care îi chinuia, în fel și chip, nu doar pe oameni, ci și animalele.

Primele incidente cu vampiri, consemnate oficial, au avut loc în Silezia (1591) și Boemia (1618), iar în 1720 au fost raportate cazuri în nordul Ungariei și în Transilvania, la Brașov și Deva.

Mitul vampirului nu este doar o poveste folclorică „importată” din Transilvania. El este rezultatul unei istorii ambivalente: pe de o parte, trauma recentă a vînătorilor de vrăjitoare și nevoia Occidentului de a expulza propriul imaginar irațional.

Conform credințelor populare, moroii sînt demoni extrem de puternici, datorită statutului lor de ființe liminale – nici oameni, nici diavoli.

Strigoii noștri se pare că sînt doar niște rude mai de la țară ale vampirilor, fără fițe arisocratice și cu apucături destul de grosolane.

Dracul de lîngă noi nu este însă doar parte dintr-un limbaj comun specific norodului de prin mahalale sau de pe ulițe, ci și Domnul, cel de sus, din marea sală a tronului, își amenință supușii cu Satana.

Frumusețea și caracterul seducător sînt principalele arme ale femeii-diavol/vampir/strigoi și, prin urmare, îndrăgostirea victimei este un efect garantat. Fascinează pînă la obsesie.

Cînd apare un mulo în lumea celor vii? Cînd se rostește clar, apăsat, numele celui decedat. Majoritatea studiilor notează această interdicție cvasi-absolută, aproape un tabu.

Care sînt rostul, rolul și semnificația pauzelor, cum dau ele ritm existenței noastre și, mai ales, cît de important este să deprindem arta de a ne lua pauze?

Pauzele socratice ar ilustra, alături de alte întîmplări, atopia socratică – felul nemaivăzut de-a fi, neobișnuitul acestui om.

La finalul unei piese muzicale, pauza acționează versatil și direcționează ascultarea fie spre mister și transcendență, fie spre entuziasm, lumină și plenitudine, fie spre tragic și întuneric.

Dar punctul acesta final are, la rîndu-i, dimensiunile sale: prin el circulă dinspre intenția oratorului spre mințile auditorilor și viceversa claritatea, înțelegerea, timpul reflecției, posibilitatea răspunsului.