TEMA SĂPTĂMÎNII

Mai este vreo legătură între paideia și lucrul cu ChatGPT? Dacă nu este, sîntem pierduți. Iar unii dintre noi cam așa ne simțim.

Principiile sînt acestea: omul este în centru, scopul educației este cetăţeanul, iar statul trebuie să finanţeze şi este o garanţie a libertăţii cetăţeanului. Asta însemna educaţia antică.

Facem alfabetizare fără educație. Şi rezultatul alfabetizării fără educaţie se vede în aspectul străzii, pe TikTok, în aspectul canalelor de aşa-zisă muzică, în cultura manelelor, care exprimă perfect rezultatul acestei ghetoizări.

Diplomaţii, aşa cum i-am cunoscut eu, fac tot posibilul ca să menţină în sala maşinilor o stare de normalitate şi o fac cu rezultate.

Dar la ce folosea de fapt această paideia? Cultura la ce folosea? Am spus că nu folosea, dar totuşi folosea, pentru că, pînă la urmă, e un oximoron aici: chiar şi lucrurile care nu folosesc, tot folosesc la ceva.

Momentul în care mi-am dat seama de forţa artei cinematografice, sărind mult peste ideea de divertisment, a fost, totuși, un moment în care reţeaua cinematografică din România a lansat filmele mari ale lui Chaplin.

Maiorescu a practicat o critică fragmentară și ocazională și nu a lucrat sistematic în domeniul criticii și teoriei literare, n-a rămas mare lucru după el, doar articole polemice și nici o carte.

Frica nu mai este doar o emoție, ci un mecanism profitabil: din ea se nasc rețele sociale care trăiesc din inducerea angoaselor, publicitate care te convinge că „nu ești destul”.

Pînă și în cel mai ordonat univers tot există breșe prin care se poate strecura întîmplarea rea, care poate întoarce lumea (definitiv) pe dos.

Un răgaz pînă dincolo, orice ar însemna acesta, pe partea cealaltă a străzii sau ieșirea din lift. Acolo unde viața începe iar.

Ascunderea din fața bolnavilor a adevărurilor nefaste privind suferințele lor a fost norma medicilor pînă de curînd.

Decenii la rînd, oamenii ăștia din centrul Bucureștiului nu au aruncat nimic. Becuri arse, căni fără toarte, ziare, cărți, sticle cu vin de țară.

Grijile sînt, mereu, produsul neîncrederii. Dacă nu ai încredere în Tatăl tău ceresc, nu ai încredere în camarazii și prietenii tăi, nu ai, în cele din urmă, încredere în tine.

Anxietatea este mesajul unei tensiuni vitale, nu un defect de fabricație. Ea ne spune că sîntem vii, că organismul nostru încearcă să se organizeze.

Cum îi mai împrietenim pe copii cu Ion Creangă, Rebreanu și Slavici, scriitori care au trăit cu secole în urmă, iar tinerii, de multe ori, nu înțeleg nici măcar limbajul pe care aceștia îl folosesc.

„Clasicii” noștri au fost miruiți ca atare pentru că au fost mai întîi resimțiți drept posibili candidați la „canonizare”, ca „exemplari” adică, demni de urmat, pilduitori în toate cele.

Actul lecturii reprezintă o muncă, un exercițiu dificil, care presupune un efort suplimentar, asemănător cu acela al traducerii dintr-o limbă străină.

Adevărata problemă rezidă în felul în care să-i gestionăm pe clasici. Și cînd spun asta mă gîndesc la obiceiul de a-i cocoța pe piedestaluri prăfuite, de a le ridica statui și de a-i vîrî cu forța în manuale.

Nu sînt eu cea în măsură să le stabilesc valoarea, dar pot spune ce autori îmi vorbesc mai mult decît alții.

Poate că adulții, în loc să se lanseze în reproșuri, ar trebui să se întrebe dacă felul în care le deschidem drumul către lectură e cel mai potrivit.

Tocmai literatura contemporană – cea care poate crea rețeaua – lipsește aproape complet din programele școlare și, implicit, din manuale.

Mai citiți ceva? întreb iar. Și regret imediat, cînd aud ce căutare au cărțile cu coperte sclipicioase, bombonelele, și cele, la fel de siropoase, de dezvoltare personală.

Parlamentul nu a putut să prevadă că 2025 va fi un an în care românii vor fi încercați tocmai în direcția marilor virtuți ale lui Iuliu Hossu.

Iuliu Hossu a rămas aici, în România, pentru că a rămas cu „turma” lui. Spune de nenumărate ori în memoriile lui că, pentru el, Biserica Greco-Catolică era turma pe care o avea în sarcina păstoririi și niciodată nu a vrut să o abandoneze.

Iuliu Hossu a decis atunci să rămînă, să nu ia calea exilului. A hotărît să nu se retragă de pe cîmpul de bătălie, așa bătrîn și măcinat de boli cum era.

Cardinalul Iuliu Hossu nu face parte, prin urmare, din tagma acelora care suferă de deprimare fiindcă lumea nu le e pe plac și nici la înălțimea așteptărilor lor.

Pe 28 aprilie 1969, cînd Paul al VI-lea l-a creat cardinal in pectore, Iuliu Hossu era sub domiciliu forțat la mănăstirea Căldărușani.

Dorinţa mi s-a îndeplinit pentru că din ţinţirimul mănăstirii l-am văzut pe Iuliu Hossu la geamul unei chilii de la etaj. L-am privit ţintă şi cu foarte mult interes, lucru pe care episcopul l-a observat.

Anul curent este unul special dedicat Cardinalului Iuliu Hossu, un simbol al fraternității dincolo de orice granițe etnice sau religioase.

Aici, dacă bagi bine de seamă, vezi bine haina de lumină în care sînt îmbrăcate lucrurile mărunte, de toate zilele, haina de lumină a Celui de Sus.

Nu rareori am auzit poeți ironizînd limitările inginerilor și, tot așa, am auzit și specialiști în științe exacte rîzînd de fanteziile artiștilor.

Disputa nu se naște prin înseși energiile distincte ale umanioarelor și ale cercetărilor științifice. Nu se ivește din însuși potențialul lor creativ sau cognitiv.

Datorită redescoperirii unor texte filozofice antice, polimații vor fi modelul intelectual dominant în Renaștere, ilustrînd profilul gînditorului „complet”.

Lumea cercetării trăiește cu o mică dramă domestică: științele exacte și științele umane locuiesc în aceeași casă a cunoașterii, dar rareori gătesc în aceeași bucătărie.

Imaginea clasică a unui astronom care stă noaptea lîngă lunetă, cocoșat, privind prin lentile și notînd ceea ce vede, este una pur romantică, adică ruptă de realitate.

Matematica este absolut necesară oricărui muzician. Îți ordonează gîndirea într-un anume fel și, la rîndul ei, muzica pentru un compozitor are tangențe cu matematica.

Nu e mare matematică, dar nici „uman” nu e. Încerc să cuprind lucrurile cu simțurile și să le îmbunătățesc cu mintea. Pentru asta am nevoie de cifre.

Una dintre marile tendințe care au modificat fundamental modul economic de înțelegere a acțiunii umane o reprezintă folosința matematicii.

Mă gîndesc adesea cît de multe cifre folosim nu doar pentru a măsura performanțe, dinamici și evoluții, dar chiar și pentru a spune lucruri mărunte.

Matematica nu e – mai bine zis, nu mai e – despre numere, ci despre concepte și despre legăturile mai mult sau mai puțin ascunse dintre ele. Ceea ce o apropie de filosofie.

Arta de a calcula eficient e una dintre cele mai frumoase cuceriri ale umanității, iar dimensiunea umanistă a matematicilor include și povestea algebrei.

Matematica e doar anticamera divinului: nu e Unul, de vreme ce se împărtășește de la multiplu și rezultă din însoțirea Nelimitatului cu Limitatul.