TEMA SĂPTĂMÎNII

Parlamentul nu a putut să prevadă că 2025 va fi un an în care românii vor fi încercați tocmai în direcția marilor virtuți ale lui Iuliu Hossu.

Iuliu Hossu a rămas aici, în România, pentru că a rămas cu „turma” lui. Spune de nenumărate ori în memoriile lui că, pentru el, Biserica Greco-Catolică era turma pe care o avea în sarcina păstoririi și niciodată nu a vrut să o abandoneze.

Iuliu Hossu a decis atunci să rămînă, să nu ia calea exilului. A hotărît să nu se retragă de pe cîmpul de bătălie, așa bătrîn și măcinat de boli cum era.

Cardinalul Iuliu Hossu nu face parte, prin urmare, din tagma acelora care suferă de deprimare fiindcă lumea nu le e pe plac și nici la înălțimea așteptărilor lor.

Pe 28 aprilie 1969, cînd Paul al VI-lea l-a creat cardinal in pectore, Iuliu Hossu era sub domiciliu forțat la mănăstirea Căldărușani.

Dorinţa mi s-a îndeplinit pentru că din ţinţirimul mănăstirii l-am văzut pe Iuliu Hossu la geamul unei chilii de la etaj. L-am privit ţintă şi cu foarte mult interes, lucru pe care episcopul l-a observat.

Anul curent este unul special dedicat Cardinalului Iuliu Hossu, un simbol al fraternității dincolo de orice granițe etnice sau religioase.

Aici, dacă bagi bine de seamă, vezi bine haina de lumină în care sînt îmbrăcate lucrurile mărunte, de toate zilele, haina de lumină a Celui de Sus.

Nu rareori am auzit poeți ironizînd limitările inginerilor și, tot așa, am auzit și specialiști în științe exacte rîzînd de fanteziile artiștilor.

Disputa nu se naște prin înseși energiile distincte ale umanioarelor și ale cercetărilor științifice. Nu se ivește din însuși potențialul lor creativ sau cognitiv.

Datorită redescoperirii unor texte filozofice antice, polimații vor fi modelul intelectual dominant în Renaștere, ilustrînd profilul gînditorului „complet”.

Lumea cercetării trăiește cu o mică dramă domestică: științele exacte și științele umane locuiesc în aceeași casă a cunoașterii, dar rareori gătesc în aceeași bucătărie.

Imaginea clasică a unui astronom care stă noaptea lîngă lunetă, cocoșat, privind prin lentile și notînd ceea ce vede, este una pur romantică, adică ruptă de realitate.

Matematica este absolut necesară oricărui muzician. Îți ordonează gîndirea într-un anume fel și, la rîndul ei, muzica pentru un compozitor are tangențe cu matematica.

Nu e mare matematică, dar nici „uman” nu e. Încerc să cuprind lucrurile cu simțurile și să le îmbunătățesc cu mintea. Pentru asta am nevoie de cifre.

Una dintre marile tendințe care au modificat fundamental modul economic de înțelegere a acțiunii umane o reprezintă folosința matematicii.

Mă gîndesc adesea cît de multe cifre folosim nu doar pentru a măsura performanțe, dinamici și evoluții, dar chiar și pentru a spune lucruri mărunte.

Matematica nu e – mai bine zis, nu mai e – despre numere, ci despre concepte și despre legăturile mai mult sau mai puțin ascunse dintre ele. Ceea ce o apropie de filosofie.

Arta de a calcula eficient e una dintre cele mai frumoase cuceriri ale umanității, iar dimensiunea umanistă a matematicilor include și povestea algebrei.

Matematica e doar anticamera divinului: nu e Unul, de vreme ce se împărtășește de la multiplu și rezultă din însoțirea Nelimitatului cu Limitatul.

Mitul că statul asigura locuințe pentru toată lumea trebuia susținut prin statistica locuințelor date în folosință.

Nici numerologia, nici astrologia nu sînt științe, ci modalități vechi, adesea abuzate, frecvent supralicitate, care încearcă să pună ordine în ceea ce pare să nu fie niciodată în ordine.

În Biblie, cifrele și numerele sînt folosite cu scopuri didactice. Ele devin, deseori, indiciile marii (re)întîlniri.

Dacă cifrele sînt neutre, reci, notele, în schimb, sînt purtătoare de emoții: bucuria reușitei, teama de eșec, mîndria, dezamăgirea sau speranța.

Analogiile inspirate din literatura SF au la bază o falsă echivalare între AI și conștiință. Această falsă echivalare este facilitată de o anume slăbiciune a gîndirii moderne.

Inițial, cifrele erau un mijloc de înțelegere a lumii și vieții, un mod de a traduce realitatea în ordine, proporție și sens. Apoi, treptat, cifrele au devenit un instrument de control.

Sînt dimineți cînd am senzația că în lumea de azi s-a instituit o nouă religie: cea a sănătății expuse ca o marfă într-o vitrină.

Publicul a început să asocieze orice miros neplăcut cu „moarte sigură” – așa au apărut primele fobii moderne de contaminare, prefigurînd igienismul secolului XX.

Peste noapte parcă, omul s-a trezit plantat într-un scaun ergonomic, apăsînd niște butoane, cu degetele și ochii lipiți de ecrane, cu dejunul și cumpărăturile aduse, în șapte minute, în fața ușii.

Corpul devine un material fragil, pe care se citesc atrocități normalizate. Pielea e locul pe care se scrie suferința lumii din jur. Nimic nu o mai protejează. Nimic nu o mai alină.

Exercițiul fizic în antrenamentul unui dansator de dans contemporan este ceva mai prietenos cu corpul, în sensul că îi urmează mai mult datele naturale.

În oboseală, conexiunile noastre cu lumea slăbesc, se dezactivează, iar eul obosit se repliază pe el însuși.

Genul horror a fost mereu un mijloc de a explora fricile societății. Boala, descompunerea, invazia, toate aceste elemente se regăsesc în poveștile de groază pe care le construim.

În locul tristeții la care m-aș fi putut aștepta, sentimentul care m-a învăluit a fost un amestec ciudat de uimire, curiozitate și înstrăinare.

Nici cea mai îmbelșugată hrană sau beție nu putea echivala focul amorului ca măsură a păcatului.

Scopul artei nu este să reproducă natura, ci s-o exprime; nu creatura, ci creația, nu carnalul, ci duhul frumuseții disimulat de întrupare.

De cîte ori nu ne surprindem gesticulînd într-un apel video, deși mîinile nici măcar nu ne intră în cadru, sau simțim nevoia chiar și în comunicarea prin mesaje să punctăm anumite nuanțe folosind așa-numitele emoji?

Conferințele au ajuns în capitala Maramureșului pentru că un număr mic, dar decisiv de băimăreni au vrut să venim.

Ce înseamnă patrimonializarea? Este acel proces de transformare a artefactelor în bunuri de patrimoniu, conștientizarea și recunoașterea sau asumarea valorii de patrimoniu.

Noi nu avem un concept clar al tradiţiei şi al sensului unui adevăr originar rostit repetat.

Memoria afectivă transmisă în familie a rămas cu această comandă: nu te expune, nu spune tot, nu deranja. Ruşinea aceea difuză, „nu ştiu de ce mi-e ruşine, dar îmi e.”

Stau cu un picior în modernitate şi cu unul în tradiţie, dar niciodată nu arată spre piciorul cu care sînt în tradiţie și întotdeauna arată spre piciorul cu care sînt în modernitate.