TEMA SĂPTĂMÎNII

Mîinile și corpurile muncite reprezentau simboluri ale vieții curate și oneste în cultura populară. Munca este măsura liniștii și a virtuții.

Scrisul e o „meserie fără profesiune“, afirmă Alain Viala, în studiul său despre nașterea scriitorului în epoca clasică în Franța.

Pe la 1830, în Țara Românească, lumea îngrijirii medicale era eterogenă. Doctori și chirurgi formați în universități europene lucrau alături de apotecari, felceri, moașe și vindecători populari.

Profesia didactică a suferit în ultimele decenii o eroziune lentă, dar sistematică, pierzîndu-și atît atracția economică, cît și rezonanța simbolică în societate.

E greu să nu faci nimic în ziua de azi, cînd timpul a devenit un lux și lipsa lui o plătim adesea cu sănătatea, așa că dreptul de a fi inutil, pe care vreau să-l apăr aici, mi se pare o cauză pentru care merită să militezi, în numele sănătății.

Oamenii nu pot fi reduși doar la munca pe care o prestează. Au nevoie de locuințe decente, de acces la servicii medicale, de relații sociale și de posibilitatea de a-și construi o viață în societatea în care muncesc, dacă doresc acest lucru.

În 1889, cancelarul Otto von Bismarck a convins Reichstag-ul să adopte prima lege de asigurări pentru limită de vîrstă și invaliditate din lume.

Nu ne plac regulile și mai degrabă încercăm să ne descurcăm, nu să le respectăm. Tragem cu ochiul la Occident, dar firea orientală ne trădează mereu.

Pentru cei îndeletniciți cu filosofia, Orientul e locul în care orice gîndire sănătoasă locuiește un timp pentru a-și testa rigoarea între logica inimii și logica rațiunii.

Dacă vreodată vom mai avea nevoie de noi simboluri naționale, masca sub nas are toate șansele să se bată la un podium cu micii din Obor și merdeneaua cu margarină de la Nea Mihai.

Există un restaurant numit Hong Chang, faimos pentru o tocăniță din carne de broască, un pic iute și cu mult sos de soia, cu un bol de orez alături, evident.

Lady Mary străbate Europa și Balcanii pustiiți de cel mai recent război între austrieci și otomani pentru a ajunge, în cele din urmă, în capitala Imperiului Otoman, unde va rămîne doi ani.

Desigur, știm, citim și înțelegem că o sumedenie de lucruri au adesea o logică, un sens, o explicație – că doar nu sîntem turci! Dar în adîncul sufletului nostru pîlpîie un dubiu.

În timpul comunismului, imaginarul balcanic a fost folosit în special ca sursă a unor parabole politice: Princepele sau Săptămîna nebunilor de Eugen Barbu, Cartea de la Metopolis de Ștefan Bănulescu.

„Orientul” nu este o lume izolată de Europa, ci parte a istoriei și imaginarului ei. Și totuși, încă sîntem teribil de avizi de auto-orientalizare.

Boieria e percepută ca bogăție, grandoare, noblețe, dar și ca exces, risipă, hedonism; iar boierul e generos, cucernic, filantrop, dar și viclean, cupid, ticălos.

De-a lungul timpului, boierii din Țările Române s-au definit drept blagorodnici, evgheniți, ighemonicoși și simandicoși. Împrumutate din slavă și greacă, aceste cuvinte spun, în esență, cam același lucru.

În ce privește contextul implicat de un termen precum rom. boier, merită evidențiată legătura – sau chiar continuitatea – dintre „proto-boierii” timpuriu-medievali din Europa central-sud-estică și unii hospites germanici.

Acum îmi dau seama, odată cu trecerea timpului, că regimul comunist nu a eliminat total figura și „memoria” boierului din imaginarul colectiv, ci a rescris-o pedagogic.

Am scris acum mai bine de douăzeci de ani volumul Boierii minții cu un simplu scop: acela de a arăta că lumea intelectuală românească nu era nici măcar premodernă, ci paramodernă.

Încă de la finele anilor ’80, profesorul nostru de estetică, semioticianul Cezar Radu, ne explica la curs mecanismele de producere a kitsch-ului în relație cu arta și cu arhitectura, neștiind că, nici zece ani mai tîrziu, le vom vedea la lucru în arhitect

Mama a fost dată afară din liceu pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Era fiică de chiabur. Visul ei era să se facă avocat. S-a terminat.

Boierii conservatori, boierii recenți precum Catargiu, opunîndu-se împroprietăririi țăranilor, erau adevăratul partid anti-ordine, mult mai răi decît adevărații revoluționari.

Boierul nostru e mereu zîmbitor, tolerant, nu se grăbește prea tare. Asta place unora, dar îi îngrijorează pe alții, care ar prefera un patron mașină de făcut bani.

Danezu și Sorina Ceugea cîntă o manea intitulată „Boier cu acte“, iar boierii continuă să populeze cîntecele românești cu o vitalitate pe care nici o reformă agrară nu a reușit s-o domolească.

Bunica maternă avea cam vîrsta mea de azi, atunci cînd, într-o zi, mi-a dat pe farfurioară o portocală tăiată în rondele transversale, tăvălite prin zahăr tos, și mi-a spus că e „portocală boierească”.

Dacă cercetăm istoria, zîmbetul nu a fost întotdeauna privit ca expresie a bucuriei.

E acel ceva care ne face să recunoaștem binele atunci cînd îl întîlnim și să nu renunțăm la bucurie doar pentru că avem suficiente motive de îngrijorare.

Zîmbetul nu e acolo nici ca să ne seducă, nici ca să ne disprețuiască. Nu-i nici promisiune, nici ipocrizie.

Dacă făceai abstracție de partea de jos a feței, cea cu zîmbetul, spuneau ei, descopereai o privire de fier, care putea să denote ceva rău.

Ce altceva este acest zîmbet ce se strecoară, discret și tandru, în intimitatea vieții noastre decît însăși umbra fericirii?

Pentru a învăța engleza, trebuie să începi prin a-ți împinge înainte maxilarul, aproape încleștînd dinții și practic paralizîndu-ți buzele. Astfel englezii emit o serie de mici mieunături neplăcute, din care este făcută limba lor.

Cum crești un copil dacă abia te poți întreține pe tine? Cum vei munci, dacă muncești deja atît doar ca să supraviețuiești? Cine te va ajuta?

Dacă există un moment în care Pămîntul se oprește din rotit și totul încremenește în loc, atunci acela a fost pentru mine. Am dispărut undeva în spatele acelui link care îmi descria în amănunt moartea celei care mi-a fost pentru zece ani cea mai apropiată

Simbolul cel mai evident al acestei neputințe sînt, pentru mine, recifurile de corali: peisaje subacvatice de o frumusețe aproape ireală, care se albesc și dispar chiar sub ochii noștri.

Chiar în timp ce scriam acest argument al Dosarului, a apărut știrea conform căreia povestirea cîștigătoare a Premiului Caine este bănuită de a fi fost scrisă cu ajutorul AI.

Trump s-a întîlnit cu Dario Amodei, Sam Altman și toți marii industriei tech pentru a rebrandui ceva ce obișnuiam să numim „Inteligență Artificială” prin „superinteligență”.

Mă întreb adesea cum s-ar fi raportat astăzi Aurel Stroe – muzician cu o minte strălucită, educată temeinic în domeniul matematicii și al informaticii, și cu o cultură enormă – la evoluția Inteligenței Artificiale.

AI-ul îi promite regizorului ceva ce pînă acum îi aparținea mai ales scriitorului: posibilitatea de a construi singur o lume, fără să negocieze fiecare detaliu cu o echipă și cu realitatea unei producții.

Evenimentele epocale „curg” prin feed-urile noastre laolaltă cu tot balastul cotidian, contaminîndu-se astfel de banalitate.

Napoléon Sarony nu era un artist, iar camera de fotografiat nu era o pensulă. Imaginea cu Oscar Wilde era pur și simplu rezultatul unui proces mecanic.

Istoria vieţii nu e teleologică (doar cea a supraviețuirii poate fi), aşa că înlocuirea omului de către neom prin anticamera mortuară a confortului e înlocuirea unei forme de supraviețuire cu o alta, mai apropiată de moarte.