TEMA SĂPTĂMÎNII

Nostalgia este o emoție la modă, într-un fel sau altul, de mai bine de o jumătate de secol, oriunde în lume.

Politica nostalgiei este o politică a istoriei şi a memoriei. Ea este liant, dar şi instrument de mobilizare.

Marea capcană pe care grila de interpretare a nostalgiei restaurative o deschide este o perspectivă asupra trecutului în care acesta este un spațiu idealizat din rațiuni politice.

Astăzi se consideră că nostalgia are un efect benefic asupra stimei de sine, dispoziției, relațiilor sociale, chiar și a stării de sănătate fizică.

Ne trebuie tandrețe ca să ne iertăm că nu ne-am putut salva părinții, frații sau bunicii de la moarte, căsniciile de la destrămare, corpurile din calea bolii, că nu ne-am putut păzi relațiile de alienare, urîțenii sau promisiuni ratate.

Orientarea către trecut a fost mereu asociată cu conservatorismul și, în acest sens, nostalgia a fost mult timp considerată un sentiment reacționar.

Nostalgia reprezintă și o deturnare a discursului și atitudinii religioase. De fapt, ea nu țintește refacerea relației cu Dumnezeu, ci redobîndirea măreției pierdute a omului.

Nimeni nu plînge realmente după calvarul de a derula o casetă cu creionul hexagonal și nici după „puricii” care invadau ecranul televizorului cînd antena nu era orientată către un azimut mistic.

Chiar și istoricii cei mai stricți încep să recunoască importanța „istoriei afective” practicate de așa numiții amatori motivați de nostalgie.

Mai este vreo legătură între paideia și lucrul cu ChatGPT? Dacă nu este, sîntem pierduți. Iar unii dintre noi cam așa ne simțim.

Principiile sînt acestea: omul este în centru, scopul educației este cetăţeanul, iar statul trebuie să finanţeze şi este o garanţie a libertăţii cetăţeanului. Asta însemna educaţia antică.

Facem alfabetizare fără educație. Şi rezultatul alfabetizării fără educaţie se vede în aspectul străzii, pe TikTok, în aspectul canalelor de aşa-zisă muzică, în cultura manelelor, care exprimă perfect rezultatul acestei ghetoizări.

Diplomaţii, aşa cum i-am cunoscut eu, fac tot posibilul ca să menţină în sala maşinilor o stare de normalitate şi o fac cu rezultate.

Dar la ce folosea de fapt această paideia? Cultura la ce folosea? Am spus că nu folosea, dar totuşi folosea, pentru că, pînă la urmă, e un oximoron aici: chiar şi lucrurile care nu folosesc, tot folosesc la ceva.

Momentul în care mi-am dat seama de forţa artei cinematografice, sărind mult peste ideea de divertisment, a fost, totuși, un moment în care reţeaua cinematografică din România a lansat filmele mari ale lui Chaplin.

Maiorescu a practicat o critică fragmentară și ocazională și nu a lucrat sistematic în domeniul criticii și teoriei literare, n-a rămas mare lucru după el, doar articole polemice și nici o carte.

Frica nu mai este doar o emoție, ci un mecanism profitabil: din ea se nasc rețele sociale care trăiesc din inducerea angoaselor, publicitate care te convinge că „nu ești destul”.

Pînă și în cel mai ordonat univers tot există breșe prin care se poate strecura întîmplarea rea, care poate întoarce lumea (definitiv) pe dos.

Un răgaz pînă dincolo, orice ar însemna acesta, pe partea cealaltă a străzii sau ieșirea din lift. Acolo unde viața începe iar.

Ascunderea din fața bolnavilor a adevărurilor nefaste privind suferințele lor a fost norma medicilor pînă de curînd.

Decenii la rînd, oamenii ăștia din centrul Bucureștiului nu au aruncat nimic. Becuri arse, căni fără toarte, ziare, cărți, sticle cu vin de țară.

Grijile sînt, mereu, produsul neîncrederii. Dacă nu ai încredere în Tatăl tău ceresc, nu ai încredere în camarazii și prietenii tăi, nu ai, în cele din urmă, încredere în tine.

Anxietatea este mesajul unei tensiuni vitale, nu un defect de fabricație. Ea ne spune că sîntem vii, că organismul nostru încearcă să se organizeze.

Cum îi mai împrietenim pe copii cu Ion Creangă, Rebreanu și Slavici, scriitori care au trăit cu secole în urmă, iar tinerii, de multe ori, nu înțeleg nici măcar limbajul pe care aceștia îl folosesc.

„Clasicii” noștri au fost miruiți ca atare pentru că au fost mai întîi resimțiți drept posibili candidați la „canonizare”, ca „exemplari” adică, demni de urmat, pilduitori în toate cele.

Actul lecturii reprezintă o muncă, un exercițiu dificil, care presupune un efort suplimentar, asemănător cu acela al traducerii dintr-o limbă străină.

Adevărata problemă rezidă în felul în care să-i gestionăm pe clasici. Și cînd spun asta mă gîndesc la obiceiul de a-i cocoța pe piedestaluri prăfuite, de a le ridica statui și de a-i vîrî cu forța în manuale.

Nu sînt eu cea în măsură să le stabilesc valoarea, dar pot spune ce autori îmi vorbesc mai mult decît alții.

Poate că adulții, în loc să se lanseze în reproșuri, ar trebui să se întrebe dacă felul în care le deschidem drumul către lectură e cel mai potrivit.

Tocmai literatura contemporană – cea care poate crea rețeaua – lipsește aproape complet din programele școlare și, implicit, din manuale.

Mai citiți ceva? întreb iar. Și regret imediat, cînd aud ce căutare au cărțile cu coperte sclipicioase, bombonelele, și cele, la fel de siropoase, de dezvoltare personală.

Parlamentul nu a putut să prevadă că 2025 va fi un an în care românii vor fi încercați tocmai în direcția marilor virtuți ale lui Iuliu Hossu.

Iuliu Hossu a rămas aici, în România, pentru că a rămas cu „turma” lui. Spune de nenumărate ori în memoriile lui că, pentru el, Biserica Greco-Catolică era turma pe care o avea în sarcina păstoririi și niciodată nu a vrut să o abandoneze.

Iuliu Hossu a decis atunci să rămînă, să nu ia calea exilului. A hotărît să nu se retragă de pe cîmpul de bătălie, așa bătrîn și măcinat de boli cum era.

Cardinalul Iuliu Hossu nu face parte, prin urmare, din tagma acelora care suferă de deprimare fiindcă lumea nu le e pe plac și nici la înălțimea așteptărilor lor.

Pe 28 aprilie 1969, cînd Paul al VI-lea l-a creat cardinal in pectore, Iuliu Hossu era sub domiciliu forțat la mănăstirea Căldărușani.

Dorinţa mi s-a îndeplinit pentru că din ţinţirimul mănăstirii l-am văzut pe Iuliu Hossu la geamul unei chilii de la etaj. L-am privit ţintă şi cu foarte mult interes, lucru pe care episcopul l-a observat.

Anul curent este unul special dedicat Cardinalului Iuliu Hossu, un simbol al fraternității dincolo de orice granițe etnice sau religioase.

Aici, dacă bagi bine de seamă, vezi bine haina de lumină în care sînt îmbrăcate lucrurile mărunte, de toate zilele, haina de lumină a Celui de Sus.

Nu rareori am auzit poeți ironizînd limitările inginerilor și, tot așa, am auzit și specialiști în științe exacte rîzînd de fanteziile artiștilor.

Disputa nu se naște prin înseși energiile distincte ale umanioarelor și ale cercetărilor științifice. Nu se ivește din însuși potențialul lor creativ sau cognitiv.

Datorită redescoperirii unor texte filozofice antice, polimații vor fi modelul intelectual dominant în Renaștere, ilustrînd profilul gînditorului „complet”.