TEMA SĂPTĂMÎNII

Practicată „acrobatic”, pe un teren arid, potrivnic generozității, risipa poate deveni o virtute.

Ne-am dorit să trăim mai bine și, într-adevăr, trăim mai bine și pentru că am consumat din ce în ce mai mult și am risipit pe măsură.

Din element de distincție, rezervat elitelor, risipa devine normă, parolă de recunoaștere, vehicul de validare socială, expresia reușitei.

Noi, românii, am putea spune că am descoperit perpetuum mobile al economiei. Adică să trăiești bine fără a produce nimic, fără a munci. Să tot primești bani de la alții pentru a-i cheltui.

La predică, părintele a subliniat că și noi ne asemănăm cu fiul risipitor, pentru că ne cheltuim darul vieții, averea dată de Dumnezeu, în răvășirea în păcate.

Generația „circul foamei” nu prea aruncă mare lucru. Așa au fost obișnuiți, iar la bătrînețe îți schimbi încă și mai greu atitudinile și opiniile.

Realitatea este că timpul a trecut, iar Vama s-a schimbat, la fel ca noi. Ne place iluzia, iar lucrurile pe care nu le mai găsim unde și cum le-am lăsat în anul precedent ne-o cam zguduie.

Îmi scriu lucrarea de licență pentru Studii Culturale și mi-am ales tema Vama Veche; mi-aș dori să răspund la întrebarea „Ce este un vamaiot?”, care sînt trăsăturile identitare ale acestei culturi, în cazul în care ea există.

Erau vremuri în care în Vamă era ca în bula mea de Facebook: numai prieteni și oameni cu care aveai mereu ceva de discutat, de reglat, de stabilit, de cafelit, de despicat firul în patru sau de tăcut.

Mai păstrez de atunci o pereche de blugi sfîșiați, un jurnal, cîteva tricouri cu formații, plus convingerea romantică și optimistă că aș putea schimba oricînd o parte din lume.

Un turist din Vama anilor 2020 ar recunoaște imediat playlist-ul din 2000, chiar dacă nu și locul. Rock-ul a funcționat ca o mantră identitară care s-a tot repetat.

În Vamă am simțit intens, am greșit mai liber și am învățat direct. Și tot acolo m-am simțit invincibilă, dar și pierdută.

Casa de la 2 Mai a încetat rapid să mai fie o simplă chirie de vară; ea a devenit un „cămin departe de casă”, o a doua identitate. Această evadare nu era doar despre petrecerea timpului liber, ci reprezenta un gest filosofic: un pas „înapoi spre natură”.

Ne strîngeam toți în Stuf, unde nu ne rămînea altceva de făcut decît să ne împrietenim, în ciuda compoziției eclectice a grupului: cîțiva studenți, cîțiva care se lăsaseră de facultate, cîțiva pensionari, cîteva cupluri căsătorite.

O arhitectă celebră ne învățase și ne croise primele ținute de 2 Mai – două pătrate, cusute unul de altul, cu o despicătură pentru tras pe cap, și lungi pînă în pămînt.

Mai fusesem, de fapt, o dată în Vamă în pandemie. Cu I., una dintre fete, și ea jurnalistă, ne puseserăm cu vreo lună jumate în urmă legitimațiile de presă de gît și plecaserăm să facem un reportaj prin stațiunile goale.

Astăzi, în vremuri postmoderne, globaliza(n)te, post-pandemice, cu mai multe războaie în desfășurare și cu o succesiune de crize economice, relocarea & migrația par a fi cele două fețe definitorii ale condiției umane.

Dorul de casă nu este doar un sentiment literar, ci și o experiență reală, cel mai cunoscut exemplu din istorie fiind cel al mercenarilor elvețieni.

Dorul e omniprezent în viața migranților români. Fie latent sau manifest, acceptat sau negat, dorul e manifestarea unei legături emoționale, invizibile, între cel plecat și cei rămași.

Românii plecați în străinătate nu trăiesc doar un proces de relocare geografică, ci unul de dezrădăcinare psihologică. Iar această dezrădăcinare nu este nici liniară și nici complet conștientizată.

Acasă, în schimb, totul pare să ceară un anumit fel de prezență și continuitate. Astfel, „acasă” nu mai funcționează ca punct de stabilitate, ci ca o acumulare de așteptări care nu mai pot fi susținute.

Migrantul trăiește în două spații culturale, iar pachetul de acasă face simultan legătura și diferențierea între acasă vechi și acasă nou.

Pămîntul natal nu trebuie părăsit; tu pleci și nu vei mai avea pînza freatică din care să-ți tragi seva și vei deveni un trunchi de copac mort, gol pe dinăuntru.

Pe fereastra din spatele casei se vedea un deal verde și cer. Între curtea noastră și a vecinilor se trecea sărind cîte un pîrleaz.

Dacă aș rescrie povestea comorii de sub pod, aș spune așa: a plecat dintr-un dor de un loc pe care nu-l cunoscuse; s-a întors și a înțeles că locul acela fusese întotdeauna acasă, dar nu mai era al lui.

Seducția presupune gîndire, nu începe cu apropierea bruscă și hulpavă, ci cu distanța născătoare de mister.

Ce este, de fapt, seducția? O chemare, o promisiune, o tulburare fină a aerului dintre doi oameni? Poate.

Seducția permite într-o anumită măsură libertate de alegere, în timp ce manipularea o anulează fără ca cel influențat să realizeze măcar.

Inteligența artificială (IA), devenită locțiitoarea noastră intelectuală într-un proces de externalizare a gîndirii naturale fără precedent, e cea mai mare seducătoare din istoria omenirii.

Magia lui începe cu primele replici și se finalizează cu aplauzele. Rămîne în memoria afectivă, dar rezistența în timp și acuratețea rememorării individuale sînt limitate.

Seducătorii moderni sînt cei care stăpînesc alchimia impersonării puterii. Toți sfîrșesc prin a fi cel puțin autoritari.

Orașul meu ideal ar trebui să fie neapărat la marginea mării, cu un port funcțional din care să plece vapoare și unde să se odihnească yachturi, cu o faleză lungă pe care să te plimbi seara.

Orașul nu este altceva decît o prelungire a oamenilor care îl locuiesc, o configurație colectivă care face vizibil felul în care gîndim și simțim, felul în care trăim.

Dacă lăsăm la o parte distopiile, majoritatea orașelor din filme SF au o mare trăsătură în comun: sînt mai întotdeauna perfect noi.

Abia cînd am terminat de scris cartea mi-am dat seama că transformasem, inconștient, spațiul acela asociat cu o spaimă timpurie, în locul unde se întîmplă, iată, ficțional, acel eveniment tragic în legătură cu care fusesem avertizată toată copilăria.

Definiția confortabilului era să poți să ajungi din centru pînă la cel mai îndepărtat punct al periferiei în numai o oră de mers pe jos.

Tot în acest colț de Paris cît un degetar poți coborî prin cea mai originală gură de intrare la metrou din cîte există în rețeaua de peste o sută de ani de transport subteran.

Dacă pe axa est-vest, cea circulată, orașul avea aceste granițe mai puțin obișnuite, pe direcția nord-sud, limitele erau reprezentate de păduri și dealuri mai puțin accesibile și de două mînăstiri din secolul al XVII-lea.

În Barcelona, am mers pe urmele primelor două volume din Cimitirul cărților uitate, în care Carlos Ruiz Zafón ridică orașul la rang de citadelă mitologică.

A mai stat cîteva momente să-și tragă sufletul, apoi s-a uitat la mine, părînd că vrea să-mi spună ceva, să mi se adreseze. Din nou însă, n-a putut să îngaime nimic, din cauza grelei respirații.

Trăim, de fapt, o mutație istorică. Și după cum deja vedem, pe lîngă avantajele incredibile, ea generează și destule neajunsuri, situații curioase sau enervante.

Digitalizarea presupune nu doar simpla manipulare a mediului digital, adică faptul că acum citesc cărți pe tabletă și nu le mai citesc fizic nu înseamnă că m-am digitalizat, ci doar m-am digitizat.