TEMA SĂPTĂMÎNII

Pentru mine, vecinătatea înseamnă acum nu doar apropiere în spațiu, ci, mai ales, corespondențe afective.

Pînă să se prindă șoarecii că nu mai sînt singurii stăpîni ai locului au trecut vreo trei ani.

Ea mi-a povestit despre ceilalți vecini, despre moștenitorii lui Kamerling, despre avocatul care a cîștigat procesul pentru ei, despre evreii bogați.

Ce ne interesează însă sînt posibilele continuări ale acestei povești pentru că nu după oricare „Bună ziua, vecine“ urmează o poveste.

Am construit împreună o familie extinsă, făcută și din oameni care locuiesc aproape.

Dacă vrei să evadezi dintr-un oraș plin de noxe, supraaglomerat, poți să te muți, de pildă, la Breaza, cică stațiune turistică de interes local.

Copilăria din afara vacanțelor și întreaga adolescență au avut o altă adresă: Drumul Taberei, București.

Mai laud o dată marele avantaj al serviciului, că am primit un apartament pentru care nu vom plăti nici chirie, nici utilități.

Traiul la curte comună cu trei octogenare, pisici și hipsteri mi se pare uneori un scenariu de film.

Dacă o întrebi pe maică-mea îți va spune că sîntem cel mai ospitalier popor din galaxie.

Culianu a depășit stadiul „fenomenologic” eliadesc și a cercetat fenomenul religios cu abia apărutele și încă discutabilele instrumente ale științelor cognitive.

Printre manuscrisele plurilingve ale lui K. Bulă, s-a găsit următoarea notiță de o negrăită importanță pentru istoria bulică.

El a ars la ambele capete prin era efemeră pe care a luat-o cu el plecînd din la fausse fin de siècle: suprema, extroverta, inerta istorie generală.

Jocurile minții au necesarmente mecanisme similare (pentru că modul de lucru al minții omenești și capacitatea ei au rămas neschimbate de cel puțin șaizeci de mii de ani).

Atît viața, cît și moartea lui Culianu aveau să fie citite, în mod fatal, ca niște „narațiuni fantapolitice” și proiectate în mitul unui „Giordano Bruno al timpului nostru”.

Orice cititor atent al scrierilor lui Culianu știe foarte bine că religia, în concepția sa, posedă o anumită preeminență asupra celorlalte sisteme de gîndire, în principiu identice.

Iei o mască, pui niște mănuși, iar cu ajutorul măștii și mănușilor ești într-o cu totul altă lume.

Culianu este un hotoke, o prezență iluminantă, vigilentă, cîtă vreme multe dintre textele sale problematizează cu acuitate idei ce bîntuie și astăzi.

Ar fi vrut să vorbesc despre Culianu, să spun despre el ceva mai mult decît atît și mi-am dat seama că, în special pentru generația tînără de români, Culianu a devenit un mit.

Lucra rapid şi intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fără fisură, zile şi nopţi întregi.

La Dumnezeu, dreptatea este, întotdeauna, precedată de bunătate.

Trecutul nu trece, pentru că prezentul este fragil, iar viitorul – incert, ba chiar înspăimîntător.

Această predispoziție genetică foarte reală nu înseamnă că viitorul nostru este determinat.

Neamurile care se bulucesc la tranșarea moștenirii, îmbucătățirea ei astfel încît să satisfacă fiecare parte, erau obligate să asume și grijile trupului mort.

Am văzut odată o ființă care era rezultatul încrucișării unui șoarece cu o pisică și purta pe ea semnele evidente ale ambilor.

Cu tradițiile, lucrurile stau diferit. Produsul lor, care ajunge pînă la noi, nu este o copie și nici măcar o mărturie foarte clară a trecutului, ci doar o actualizare.

Genetica nu este doar despre moștenire, ci și despre surprize. Termenul de „mutație” poate părea înfricoșător, însă doar pentru că ne-am uitat la prea multe filme.

Dacă ereditatea biologică ne oferă structura corpului și predispozițiile genetice, ereditatea socială este, am putea spune, echivalentul său invizibil, dar la fel de important.

Anturajul caută pe chipul bebelușului dovezi incontestabile ale apartenenței sale la familie, asemănări cu diverse trăsături faciale ale părinților.

Dincolo de bucuria trăită ca martor al acestei transformări, ceea ce mi-a atras de cîteva ori atenția a fost un fel de ereditate răsturnată.

Este greu de crezut că porți ca podoabe cîteva grame din ciocnirea explozivă a două stele. Iată cum stelele îți intră în viață fără să ți-o dorești.

Aici intervine o ereditate socială a răului. Din generaţie în generaţie ne omorîm între noi şi, în primul rînd, conducătorii.

Domnia-sa ne oferă un pasionant volum din specia celor consacrate cîndva de Philippe Ariès.

Primim sfaturi privind facultatea ori meseria pe care ne-am putea-o alege, felul în care să ne creștem copiii de îndată ce-i aducem pe lume (ba chiar și înainte).

Sfătuirea devine, poate pentru prima dată ȋn istoria omului, integral tehnologică, cu asistenţii virtuali ȋn rolul de duhovnici electronici.

Un singur sfat aș urma acum, tot cu mare greutate: să mă întorc la mine și să mă aleg pe mine, oricare ar fi contextul.

Un Socrate în buzunarul fiecăruia ar fi radical diferit de un Google Maps al moralității: nu ne sfătuiește ce rută trebuie să urmăm din punctul A în punctul B.

Mai toți liderii politici își păstrează o mare autonomie de decizie în raport cu sfătuitorii, cu echipa de consilieri.

Nu cred că-i sănătos să ne învinovățim că tot repetăm o greșeală și alegem în continuare greșit.

Este epuizant să fii mamă în ziua de azi și fără sfaturile nesolicitate care pun o mare presiune pe părinți, pe lîngă cei perfecți din social media.

Nu toate sfaturile date cu cele mai bune intenţii şi în perfectă cunoştinţă de cauză rodesc necondiţionat.

Sîntem cu adevărat incompleți sau doar ne percepem astfel din cauza condiționărilor sociale și psihologice?