TEMA SĂPTĂMÎNII

E un fel de melancolie, care te scoate din realitate, te lasă singur cu tine și te izolează de zgomotul de fond al lumii.

Nu mai știu ce înseamnă privitul în gol și suspendarea timpului, pierderea oricărei măsuri, oricărui ritm, pînă la neantizare.

Numai cine n-a fost niciodată cățel nu știe ce înseamnă să te plictisești în așa hal, încît să destrami toate preșurile, să latri de sub fereastră la un pițigoi care pițigoiește ascuns într-un copac.

Omul modern, moștenitor al romantismului, nu mai primește sensul din exterior, el trebuie să-l creeze.

Nu e vorba aici despre o simplă maturare conceptuală, ci mai degrabă de o schimbare de paradigmă care eliberează plictiseala ca posibilitate majoră a omului modern.

Plictiseala poate avea și efecte benefice, poate duce la „o foame de a face lucruri, de a crea”, pe care nu am fi avut-o altfel.

Mi se pare că în ultimii ani n-am mai avut parte de plictiseală adevărată. Mai degrabă aș numi-o lehamite sau sastisire, cuvinte pe care nu le consider chiar sinonime perfecte.

Cred că se plictisesc la fel, indiferent de vremuri, copiii mai mici (care încă nu ajung la telefoane și jocuri pe computer) și bătrînii.

Plictiseala e un spațiu, poate cel mai personal. E un loc în care plutești aparent fără ancore. Înainte să capete sinonimie cu „urîtul”, a însemnat contemplație.

Un client de-ai mei, născut în fosta Iugoslavie, trage dintr-o țigară electronică cu vapori și-mi răspunde că, atunci cînd îl lovește plictiseala, se duce să se roage.

Plictiseala este, poate, cel mai nerecunoscut dintre dușmani: nu îi știm numele, nu îi recunoaștem fața, dar fugim de ea în fiecare clipă.

Practicată „acrobatic”, pe un teren arid, potrivnic generozității, risipa poate deveni o virtute.

Ne-am dorit să trăim mai bine și, într-adevăr, trăim mai bine și pentru că am consumat din ce în ce mai mult și am risipit pe măsură.

Din element de distincție, rezervat elitelor, risipa devine normă, parolă de recunoaștere, vehicul de validare socială, expresia reușitei.

Noi, românii, am putea spune că am descoperit perpetuum mobile al economiei. Adică să trăiești bine fără a produce nimic, fără a munci. Să tot primești bani de la alții pentru a-i cheltui.

La predică, părintele a subliniat că și noi ne asemănăm cu fiul risipitor, pentru că ne cheltuim darul vieții, averea dată de Dumnezeu, în răvășirea în păcate.

Generația „circul foamei” nu prea aruncă mare lucru. Așa au fost obișnuiți, iar la bătrînețe îți schimbi încă și mai greu atitudinile și opiniile.

Realitatea este că timpul a trecut, iar Vama s-a schimbat, la fel ca noi. Ne place iluzia, iar lucrurile pe care nu le mai găsim unde și cum le-am lăsat în anul precedent ne-o cam zguduie.

Îmi scriu lucrarea de licență pentru Studii Culturale și mi-am ales tema Vama Veche; mi-aș dori să răspund la întrebarea „Ce este un vamaiot?”, care sînt trăsăturile identitare ale acestei culturi, în cazul în care ea există.

Erau vremuri în care în Vamă era ca în bula mea de Facebook: numai prieteni și oameni cu care aveai mereu ceva de discutat, de reglat, de stabilit, de cafelit, de despicat firul în patru sau de tăcut.

Mai păstrez de atunci o pereche de blugi sfîșiați, un jurnal, cîteva tricouri cu formații, plus convingerea romantică și optimistă că aș putea schimba oricînd o parte din lume.

Un turist din Vama anilor 2020 ar recunoaște imediat playlist-ul din 2000, chiar dacă nu și locul. Rock-ul a funcționat ca o mantră identitară care s-a tot repetat.

În Vamă am simțit intens, am greșit mai liber și am învățat direct. Și tot acolo m-am simțit invincibilă, dar și pierdută.

Casa de la 2 Mai a încetat rapid să mai fie o simplă chirie de vară; ea a devenit un „cămin departe de casă”, o a doua identitate. Această evadare nu era doar despre petrecerea timpului liber, ci reprezenta un gest filosofic: un pas „înapoi spre natură”.

Ne strîngeam toți în Stuf, unde nu ne rămînea altceva de făcut decît să ne împrietenim, în ciuda compoziției eclectice a grupului: cîțiva studenți, cîțiva care se lăsaseră de facultate, cîțiva pensionari, cîteva cupluri căsătorite.

O arhitectă celebră ne învățase și ne croise primele ținute de 2 Mai – două pătrate, cusute unul de altul, cu o despicătură pentru tras pe cap, și lungi pînă în pămînt.

Mai fusesem, de fapt, o dată în Vamă în pandemie. Cu I., una dintre fete, și ea jurnalistă, ne puseserăm cu vreo lună jumate în urmă legitimațiile de presă de gît și plecaserăm să facem un reportaj prin stațiunile goale.

Astăzi, în vremuri postmoderne, globaliza(n)te, post-pandemice, cu mai multe războaie în desfășurare și cu o succesiune de crize economice, relocarea & migrația par a fi cele două fețe definitorii ale condiției umane.

Dorul de casă nu este doar un sentiment literar, ci și o experiență reală, cel mai cunoscut exemplu din istorie fiind cel al mercenarilor elvețieni.

Dorul e omniprezent în viața migranților români. Fie latent sau manifest, acceptat sau negat, dorul e manifestarea unei legături emoționale, invizibile, între cel plecat și cei rămași.

Românii plecați în străinătate nu trăiesc doar un proces de relocare geografică, ci unul de dezrădăcinare psihologică. Iar această dezrădăcinare nu este nici liniară și nici complet conștientizată.

Acasă, în schimb, totul pare să ceară un anumit fel de prezență și continuitate. Astfel, „acasă” nu mai funcționează ca punct de stabilitate, ci ca o acumulare de așteptări care nu mai pot fi susținute.

Migrantul trăiește în două spații culturale, iar pachetul de acasă face simultan legătura și diferențierea între acasă vechi și acasă nou.

Pămîntul natal nu trebuie părăsit; tu pleci și nu vei mai avea pînza freatică din care să-ți tragi seva și vei deveni un trunchi de copac mort, gol pe dinăuntru.

Pe fereastra din spatele casei se vedea un deal verde și cer. Între curtea noastră și a vecinilor se trecea sărind cîte un pîrleaz.

Dacă aș rescrie povestea comorii de sub pod, aș spune așa: a plecat dintr-un dor de un loc pe care nu-l cunoscuse; s-a întors și a înțeles că locul acela fusese întotdeauna acasă, dar nu mai era al lui.

Seducția presupune gîndire, nu începe cu apropierea bruscă și hulpavă, ci cu distanța născătoare de mister.

Ce este, de fapt, seducția? O chemare, o promisiune, o tulburare fină a aerului dintre doi oameni? Poate.

Seducția permite într-o anumită măsură libertate de alegere, în timp ce manipularea o anulează fără ca cel influențat să realizeze măcar.

Inteligența artificială (IA), devenită locțiitoarea noastră intelectuală într-un proces de externalizare a gîndirii naturale fără precedent, e cea mai mare seducătoare din istoria omenirii.

Magia lui începe cu primele replici și se finalizează cu aplauzele. Rămîne în memoria afectivă, dar rezistența în timp și acuratețea rememorării individuale sînt limitate.

Seducătorii moderni sînt cei care stăpînesc alchimia impersonării puterii. Toți sfîrșesc prin a fi cel puțin autoritari.