TEMA SĂPTĂMÎNII

Eu am fost un embrion de cea mai slabă calitate, dar care s-a încăpățînat să se dividă. Să se prindă și să crească de la o zi la alta, cîștigînd cea mai importantă loterie.

Ce știu acum și adolescenta de atunci habar n-avea e că bucuriile vieții vin din lucrurile mici. Că, dacă ai așteptări mari, s-ar putea să le ratezi iremediabil pe cele care chiar contează.

Descoperim ȋnsă deopotrivă că bucuria e cealaltă faţă a durerii. Că ȋn spatele extazului şi acceptării stau ȋntotdeauna melancolia, ȋntristarea şi negarea, şi invers.

Poate nu întîmplător, prima carte de pe taraba lui este La joie de vivre (Bucuria de a trăi) a lui Zola.

Nu sînt dintre aceia care se bucură spontan de viaţă – însă am învăţat şi am antrenat acest lucru, zi de zi, odată ieşit din adolescenţă.

Istoria literaturii române arată că actul creației nu se desfășoară niciodată în afara vieții, ci fie în miezul ei, fie cu gîndul la ea.

Cînd o zi în plus petrecută cu capul negăurit e o realizare, perspectiva zilelor ce ni se aștern în față, înșiruite previzibil ca segmentele unui miriapod, devine brusc cum nu se poate mai dezirabilă.

E important dintru început să facem o distincție între „bucuria de a trăi” și „bucuria trăită”. Prima reprezintă o stare de fond, o lumină caldă. A doua este o licărire spontană care ne scoate din ritm.

Vindecarea nu trebuie să fie completă, perfectă. Fragilitatea noastră e parte din noi, un colț ciobit înseamnă, în fond, că am trăit, că trăim.

Mîncarea de comemorare a morților nu este, aparent, un subiect prea vesel, dar faptul că în Europa orientală ea a fost inventată de un sfînt pentru a fi consumată de cei vii reduce mult din tristețe și regret.

Mă tot gîndesc ce-aș face dacă aș mai avea de trăit cîteva luni, un an, doi... Nu vreau vacanțe exotice sau experiențe-limită. Vreau doar să fiu prezentă, să mă infuzez cu fiecare clipă.

Rudolf Steiner crede că interacțiunea luminii cu întunericul e cea care dă naștere culorilor: lumina văzută prin întuneric e roșie, întunericul văzut prin lumină e albastru.

Aceeași bogăție cromatică e tocmai bună să sfideze mimetismul în artă, după cum ne dovedesc siluetele albastre ale unui Matisse, copacii roșii ai unui de Vlaminck.

Dacă în poemele clasice culorile funcționează ca simboluri în urzeli încărcate de sens, recunoscute de cititorul cultivat, în teatrul clasic chinez ele devin un cod vizual pentru spectator.

Un tărîm care gravita între aromele de curry, cardamom și scorțișoară, senzualitatea mătăsii perlate și incantațiile de cobalt ale mantrelor primordiale.

Acum s-ar cere o extindere a gamei de culori pentru a cuprinde și unele mai puțin frecventate, dar intense.

Primul Război Mondial a fost inițiat și purtat de bărbați care au crescut purtînd ciorapi roz, fapt care nu i-a împiedicat să provoace un conflict soldat cu un număr de victime aproximativ la fel de mare ca acela al populației actuale a țării noastre.

Adevărul este că nimeni nu știe de ce oamenii văd în culori, însă este sigur că asta ne-a ajutat cîndva la ceva, probabil la mîncatul bananelor coapte.

Mergînd mai adînc prin cotloanele subconștientului, văzînd culorile, uneori ne dăm seama și cît de sănătoase sînt unele mîncăruri.

Se vorbește tot mai cu teamă de incapacitatea de a distinge nuanțele verbale și sensurile figurate, nimic altceva decît semnul cel mai clar al gîndirii abstracte.

Vom urmări în cele ce urmează felurile în care culorile roșu, verde și aur au colorat istoria recentă a artei și a iconografiei ideologiei politice din România.

Contrastul dintre alb și negru, tonalitățile de gri, granulația care evidențiază texturi sînt elementele care dau o estetică deosebită fotografiei alb-negru.

Bijuteria de autor îți dă tocmai această libertate de a decide montura, pietrele, culorile, de exemplu fluoritul are nuanțe de la verde marin pînă la mov, și totul într-o singură piatră, de forma unui meteorit.

Am văzut la propriu chipurile a trei persoane iubite în tot atîtea farfurii pline cu mîncăruri diverse (tip bufet suedez). Vă cunosc după farfurii, i-am anunțat.

Nu se poate vorbi despre competiție fără a ajunge la comparație. Ne comparăm, de cînd ne naștem, cu frații, cu vecinii, cu colegii, cu persoanele de același sex și cu cele de pe rețelele sociale.

Cei din jur continuau să aștepte tot mai mult de la mine, sau cel puțin așa mi se părea, iar mie îmi era prea teamă și rușine să-i dezamăgesc.

Ca profesor, ulterior, am căutat să ofer încredere elevilor: de aceea nu știu cît notele în sine sînt relevante, ci atitudinea ta ca profesor.

Mărturiile colegilor spun că intensitatea antrenamentelor sale era egală cu cea a marilor finale și că îi împingea de la spate, uneori agresiv și ofensator.

Unde există competiție ar trebui să existe și solidaritate în fața problemelor și piedicilor comune – iar solidaritatea ne lipsește în egală măsură.

Dorința de a cîștiga trebuie să fie una prin care copilul să înțeleagă cum crește și se dezvoltă, nu doar că e cel mai bun.

Modelul tradițional de educație a cultivat competiția printr-o pedagogie a comparației. Elevul nu era evaluat doar în raport cu sine, ci în raport cu ceilalți.

Acum, competiția e între mine și varianta mea de ieri. Între ce îmi propun și ce reușesc. Între cine eram în liceu, cu libertatea aceea haotică, și cine sînt azi, într-o viață în care caut echilibru.

Cum boții pot să amplifice extrem de facil diverse afirmații false ori să inunde o secțiune de comentarii cu mesaje repetitive, o competiție onestă între idei riscă să fie acoperită cu mult zgomot de fundal.

A repetat cuvintele astea ca pe o mantră în cei 17 ani. Efectul? Mă antrenez de la 5 ani să fiu competitivă și nici nu am fost conștientă de asta pînă recent.

Religiile, ideologiile, științele, tehnologiile, toate la plural, încearcă să ne convingă, să ne „vîndă”, să ne impună, fiecare în parte, o anume realitate.

I-am spus lui ChatGPT că este foarte plictisitor, iar mașina, dornică să îmi facă pe plac și dorind să îmi fie utilă, s-a oferit imediat să îmi dea cîteva sfaturi.

Realitatea este că nu percepem realitatea așa cum este ea, în ciuda mașinăriei biologice complexe formată din simțuri și căi neuronale menită să ne ajute să navigăm cu acuratețe printr-o lume plină de pericole.

Realitatea artificială e, poate, spațiul unde ne testăm limitele emoționale, morale, identitare. Nu e o formă de escapism, ci o unealtă de introspecție.

Noi îmbucătățim realitatea înconjurătoare în obiecte. Dar realitatea nu e alcătuită din obiecte discrete, ci e un flux variabil.

M-am gîndit că ar merita să explorăm cît de frecvent și în ce moduri tinerii întîmpină dificultăți în a percepe și înțelege realitatea.

Sîntem seduși de viteza cu care Inteligența Artificială prelucrează uriașe cantități de date fiindcă undeva, în ascunzișurile inconștientului nostru, licăre speranța că ea ne va salva?

O ficțiune cu o rată mare de consens devine o realitate. Banii sînt o ficțiune consensuală: o bancnotă de 100 de lei este doar o hîrtie.