TEMA SĂPTĂMÎNII

Ne face să ne simțim fragili, iar de „boala de moarte”, cum numește Kierkegaard disperarea, nu e nimeni ferit.

Nimeni nu vrea să știe, nu mai este interesat de moartea altuia, fiindcă nimeni nu vrea să știe nimic despre propria sa moarte.

Există doar nouă servicii de îngrijire paliativă la domiciliu la nivelul întregii țări, toate sînt susținute de ONG-uri.

Eu rămîneam cu această femeie născută în 1899, dintr-o generație care învățase să trăiască în ritmul pămîntului și al morții.

Personajele desprinse din ficțiuni cît se poate de realiste au nevoie de cineva care nu dorește să convingă, să intervină, să salveze și să dispere, ci doar să fie acolo, în camera de alături.

Proptit în sufrageria cu mileuri, macrameuri şi bibelouri, pe masa de oaspeţi, mortul era un rebel, un element reacţionar căruia, din păcate pentru Secu, nu-i mai putea face nimeni dosar.

O bibliotecă și cîteva caiete, linguri și căni favorite, o colecție de vase de ceramică tradițională, scule de pescuit, cam așa arată în „vestigii” viața unui om.

Povestea Crematoriului Cenușa începe în 1923, cînd un grup de intelectuali, majoritatea medici, au înființat Societatea Nirvana pentru a promova incinerarea în locul înmormîntării.

Am vrut să vorbim despre feluritele experiențe ale exilului unor oameni care vedeau exilul ca pe o soluție existențială proprie la un impas politic național.

Una dintre cele mai lungi şi spectaculoase călătorii în exil este cea a poporului ales, prin pustie, timp de 40 de ani, cea mai lungă excursie organizată vreodată în istoria scrisă a umanităţii.

Există exiluri din care revii şi exiluri din care nu te întorci niciodată, un exil ca exilul lui Ovidiu, care n-a mai revenit niciodată de la Pontul Euxin.

Sintagma „locul unde te naşti are o stea a lui” este o vorbă pe care o menţionează Regele Mihai în mărturiile lui.

Devine un fel de mic paradis pierdut, pe care exilatul îl poartă cu el în unicul bagaj care poate lega două locuri aflate la distanță, anume bagajul memorial.

Răsucirea este circulară, spiralică, pentru că urci şi cobori în permanenţă, nu te afli tot timpul pe acelaşi palier al existenţei tale intelectuale, emoţionale, sociale.

Unde se duce timpul pe care l-am recuperat cu ajutorul tuturor acestor scule și device-uri, facilități și servicii altădată inaccesibile sau chiar imposibile?

„Ce, sosiră asupra nostră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de grije și suspinuri.”

A ne înțelege pe noi înșine presupune a reflecta asupra timpului. Dar pentru a înțelege timpul trebuie să reflectăm asupra noastră înșine.

Tot acest lux al timpului la dispoziție avea un efect interesant, printre altele – consolida relațiile interumane.

Nostalgia în sine nu este un lucru rău, ea aduce confort și alinare, dar folosită ca armă politică devine un virus.

Existau ziarele – doar că bunicul meu, inginer viticultor, era parte din acea generație pentru care ziarul, mai presus de orice, era un excelent material de împachetat.

Primul moment de „limpezire a apelor” în tumultuoasa istorie post-decembristă a fost confruntarea electorală din 1996.

Cînd începem să nu mai simțim nimic în fața unei grozăvii? Poate în clipa în care aceasta devine rutină.

Îmi plăcea să-mi folosesc imaginația, nu forța fizică. Însă în colectivitate, în pauzele de la școală, în tabere, joaca de-a fripta era inevitabilă.

Sîntem cu toții la fel de oameni și, indiferent de lucrurile care ne dezbină, trebuie să găsim împreună un modus vivendi.

Potrivit cercetătorilor, folosirea unor expresii precum „la naiba” nu are același efect terapeutic ca o înjurătură autentică.

„If it bleeds, it leads” este una dintre acele antice și aparent nemuritoare mantre ale jurnalismului de pretutindeni.

„Experimentele păpușii Bobo” se bazau pe „Teoria învățării sociale”, potrivit căreia comportamentele sociale sînt deprinse din copilărie, prin imitarea modelelor.

O lume nesupusă nici unei restricții, nici unei reglementări, în care copiii și tinerii, vulnerabili prin vîrstă și nerodaj emoțional, intră fără protecție.

Disperarea a apărut pe tăcute, ca o boală subtilă, dar paralizantă. La treizeci și cinci de ani după Revoluție, mai e posibilă schimbarea?

Termeni precum feminism, patriarhat, sexism, abuz nu erau termeni pe care noi, generațiile de dinainte, îi aflam atît de devreme.

Tate este considerat de experți și educatori drept una dintre cele mai nocive influențe asupra adolescenților, în special asupra băieților.

În primul rînd ar trebui să ne amintim că trăim într-o lume în care alegerile ne sînt date, că avem libertatea de a alege.

În gîndirea critică, problema alegerii este crucială. Ea presupune exact un moment deliberativ, cît mai rațional și analitic.

Alegerea unui papă e unul din cele mai importante evenimente elective de pe glob.

Nu-mi atrage nimeni atenția. Deci ăsta e sensul, nu bat cîmpii. Totuși, Kumamoto există, deci problema rămîne și mă rîcîie.

Se tot vorbește în ultima vreme despre un fel de blestem al votului negativ care ne-ar urmări.

„România, under construction” nu era doar o metaforă. Ci o realitate. Dar una care, cu viziune, ar putea deveni un avantaj.

O fi neapărat nevoie să mă gîndesc la alegerile mele? Sau și despre acele momente cînd am ales să mă iau după alegerile altora?

Sîntem toți puși în fața intersecțiilor care schimbă configurația prieteniei sau a iubirii, a loialității sau a patriotismului.

Cînd spui aș prefera să nu, pare o alegere. Dar ce alegi? Celălalt termen nu e dat.

Nu aveam un plan de carieră, nu mă gîndeam la perspective de promovare. Ce știam era că îmi plăcea foarte tare ce făceam.

Mi-am dat seama, de curînd, că, și după o viață, eu încă aleg bananele cele mai verzi din ladă.