TEMA SĂPTĂMÎNII

Sîntem în plin sezon estival, toată lumea merge la mare, la o altă mare, fiecare cu marea lui din Grecia, Italia, Spania sau de aiurea, însă marea e o destinație aproape obligatorie de vacanță.

Nu sînt singurul care păstrează față de acea Mare Neagră din trecut o amintire complexă, mai degrabă cu aspecte pozitive decît cele negative care rămîneau acasă, în România comunistă, iar pe litoral încetau să ne mai însoțească/hărțuiască.

Fascinația mea pentru mare a pornit de la literatură și asta n-are neapărat legătură cu faptul că m-am născut și am copilărit în același mic oraș montan din nordul țării unde trăiesc și acum.

Prezența mării, cu mirosul, cu vuietul ei, te însoțește peste tot. Și nici chiar cocoțat pe vulcanii din inima lor nu poți să te faci că nu observi oceanul.

Într-adevăr, albastrul e culoarea cea mai frecventă pe care o are orice mare. Dar foarte obișnuit mării e și caracterul schimbător.

Există o serie de întrebări pentru care omenirea va trebui să muncească și să investească serios pentru a se apropia de niște răspunsuri cît de cît complete. Ce există în adîncul mărilor și oceanelor?

Lucrurile pe care le făceau sau care li se întîmplau copiilor în acei ani par acum desprinse din altă lume, greu de cuprins cu mintea pentru cei care n-au trăit acea perioadă.

Ezit, nu știu cum să prezint mai departe toate jocurile periculoase, de negîndit și neconceput astăzi, pe care le-am „performat” în copilăria mea dintr-un sat, comună mare din Bărăganul Brăilei, în anii 1980.

Îmi dau seama că în fiecare zi ne expuneam unor pericole venite din orice cauze multiple. Ca și cum am fi căutat cu lumînarea pericolele pe care le pot aduce cele patru elemente.

Nu știu cum se face că în copilărie eram cu toții împotriva sistemului. Chiar și copiii „de ștabi”, adică de părinți cu mari funcții în conducerea comunistă, erau împotriva sistemului.

Atunci am aflat că o chema Carmen. Dina i-a zis mamei să nu-și facă nici o problemă, că maimuțele sînt sub permanent control veterinar, vaccinate la zi.

Expresii cum ar fi „te-ai îmbrăcat ca la aprozar” erau folosite des ca stereotipuri negative pentru a descrie o ținută demodată sau stridentă.

Am descoperit că războiul era mult mai pasionant dacă, în loc să ne fugărim individual, care pe care, ne „aliam” între scări de bloc sau între blocuri.

Nu știam atunci că privirea mea învăța un oraș. Nu știam că o curbă a Dunării, o colonadă, o voce auzită pe o stradă vor rămîne cu mine mult după ce lumea aceea se va schimba.

Fața Lungă era un joc nici crud, nici barbar, dar băgase groaza în părinții noștri ca nici un alt joc.

Bunica, speriată că o să mă îmbolnăvesc, a deschis geamantanul și m-a culcat printre hainele împăturite cu grijă. Aveam vreo cinci ani, dar n-am uitat senzația aceea de acasă, pe care am avut-o într-un loc străin.

Fiecărei experiențe a plecării îi corespunde un anumit tip de bagaj, iar obiectele, proviziile, nevoile, temerile și aspirațiile celor care pornesc la drum depun mărturie despre personalitatea lor și despre epoca în care trăiesc.

Ne aflăm în plină perioadă a vacanțelor, așadar trollerele noastre probabil că se află prin apropiere. Ar fi amuzant să le aruncăm o privire și să încercăm o comparație.

Cînd am fost întrebat, în catedră, ce mi se pare deosebit în Anglia față de România am putut spune doar atît: „Norii sînt foarte jos aici”.

Deși la vîrstă adultă ajungem să avem resurse care devin o proteză emoțională ce ne oferă siguranță, identitate, totuși rănile avute rămîn, uneori sub forma zgîrceniei.

Bagajele sînt deseori o emblemă a aventurii, ca în Ocolul Pămîntului în 80 de zile, în care gentlemanul Phileas Fogg pleacă într-un temerar ocol al planetei, riscîndu-și averea, reputația și chiar viața.

În ea încap nu doar lucruri, ci mai ales epoci. Încap lipsurile, umilințele, strategiile de supraviețuire, mica economie paralelă a comunismului și, mai ales, sentimentul că nu poți pleca niciodată de acasă fără să fii pregătit pentru orice.

Adesea îl vedeai plin de vînătăi. Era clar că violența lui era născută din violența la care era supus în interiorul familiei.

Cînd fugi de un război nu e atît despre ce iei cu tine, cît despre ce pierzi, ce lași în urmă. De cînd a început invazia lui Putin în Ucraina am simțit asta de mai multe ori.

Prin irealitatea ei, ficțiunea e, în fond, o formă de delir. Dar noua lume pe care ea o plăsmuiește e creată după chipul și asemănarea realității.

Mai aproape de zilele noastre, nebunia în politică pare a fi fost ridicată la rang de virtute. Nu degeaba unul din personajele politice cele mai toxice ale lumii contemporane poartă porecla transformată în renume de „El loco”.

Pentru că ne temem de ceea ce trăim, încercăm să controlăm prin înțelegere și etichetare, fie că este vorba despre o întîmplare care ne-ar putea anula vacanța, fie că este vorba despre o experiență a numinosului, o întîlnire cu sacrul.

Prima întrebare la care trebuie să răspundă un filosof serios cînd are de-a face cu delirul este dacă poți vorbi despre delir fără să delirezi.

Însănătoșirea nu s-a datorat tratamentului, ci unui vecin care îi construise un paravan din carton învelit cu staniol, în jurul patului, un fel de baldachin care ecrana forțele oculte.

Delirul nu este întotdeauna o ruptură de realitate. Uneori este o negociere tăcută și disperată cu o realitate imposibil de suportat.

Cea mai gravă consecință a consumului de media actual mi se pare pierderea capacității de a distinge între adevăr și minciună.

Adevărul, Adevărul și numai Adevărul! Buzele noastre să nu rostească altceva – oricînd, oriunde, cu orice preț! Adevărul bine verificat!

Delirul poate apărea atît la nivel individual, cît și la nivel comunitar sau social – unde putem vorbi de un delir în masă.

Ceea ce observăm azi este că legătura cu realitatea este foarte fragilă pentru că nimeni nu pare să-și asume responsabilitatea să conecteze lumea și oamenii la realitate.

Apare un cerc vicios: pe măsură ce alegătorii devin mai iraționali, partidele își adaptează oferta, iar noua lor ofertă împinge la un grad și mai mare de irațional al preferințelor electorale.

Se vorbește însă prea puțin despre mamă, după naștere, și aproape exclusiv despre copil. Nu destul despre greutăți, frica de a nu greși, îndoială, copleșire și chiar depresie.

Sosirea copilului este adesea însoțită de provocări care depășesc fanteziile exclusiv pozitive, de presiune asupra relației de cuplu oricît de stabilă și sănătoasă este, de așteptări nerealiste.

Apare întrebarea care te schimbă: cine mai sînt eu acum, de cînd sînt mamă? Nu mai pot fi același om de pînă acum, timpul se măsoară diferit, în viața mea nu mai e spațiu sau timp pentru multele lucruri pe care le luam ca atare.

Paradoxurile adolescenței în 2026 spun multe despre lumea în care trăim. În aceeași generație întîlnim fete care ajung mult prea devreme mame, dar și fete care analizează cu mare atenție ingredientele, chestionează știința și îmbrățișează alternativa.

O scurtă incursiune în literatura română arată că maternitatea nu s-a numărat printre temele predilecte ale scriitorilor români și că tîrziu a devenit un subiect susceptibil de sondări psihologice.

Am vrut copil. Asta n-a fost niciodată întrebarea. Doar că l-am vrut pe felul meu, nu pe-al scenariului. Pe unul al meu nu l-am făcut – „infertilitate din cauze necunoscute

Maternitatea a fost mereu un subiect de neatins, tabu, greu de adus în discuție. Mă aflu acum la Montréal, în Québec, teritoriul care mi-a permis să îmi aduc pe lume copiii fără să mă amputez, ca femeie.