TEMA SĂPTĂMÎNII

Se vorbește însă prea puțin despre mamă, după naștere, și aproape exclusiv despre copil. Nu destul despre greutăți, frica de a nu greși, îndoială, copleșire și chiar depresie.

Sosirea copilului este adesea însoțită de provocări care depășesc fanteziile exclusiv pozitive, de presiune asupra relației de cuplu oricît de stabilă și sănătoasă este, de așteptări nerealiste.

Apare întrebarea care te schimbă: cine mai sînt eu acum, de cînd sînt mamă? Nu mai pot fi același om de pînă acum, timpul se măsoară diferit, în viața mea nu mai e spațiu sau timp pentru multele lucruri pe care le luam ca atare.

Paradoxurile adolescenței în 2026 spun multe despre lumea în care trăim. În aceeași generație întîlnim fete care ajung mult prea devreme mame, dar și fete care analizează cu mare atenție ingredientele, chestionează știința și îmbrățișează alternativa.

O scurtă incursiune în literatura română arată că maternitatea nu s-a numărat printre temele predilecte ale scriitorilor români și că tîrziu a devenit un subiect susceptibil de sondări psihologice.

Am vrut copil. Asta n-a fost niciodată întrebarea. Doar că l-am vrut pe felul meu, nu pe-al scenariului. Pe unul al meu nu l-am făcut – „infertilitate din cauze necunoscute

Maternitatea a fost mereu un subiect de neatins, tabu, greu de adus în discuție. Mă aflu acum la Montréal, în Québec, teritoriul care mi-a permis să îmi aduc pe lume copiii fără să mă amputez, ca femeie.

Mi-am dorit, mai presus de orice, să nu fiu o mamă care să se uite în spate cu regretul că nu a avut timp să se ocupe de visul ei pentru că a avut un copil.

În ziua cînd am aflat că sînt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simţit cuprinsă de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăsătoare...

Dintre toate argumentele împotriva eutanasiei voluntare și a sinuciderii asistate, cel mai important rămîne cel denumită „slippery slope” (panta alunecoasă).

Un astfel de gest nu e doar ceva care închide un destin personal, ci și un mesaj public, un strigăt în fața lumii, o chestionare, mai cu seamă dacă este mediatizat intens.

Cui aparțin zilele care ne-au mai rămas? E timpul meu? Este „timpul ce mi s-a dat”? Oare chiar mi s-a dat? Este cu adevărat proprietatea mea? Pot face cu el orice îmi trece prin minte? Sau este doar în folosința mea?

„Moartea bună”, dorită de oricine, s-a preschimbat, pe nesimțite, dintr-un sfîrșit firesc așteptat într-un act cu conotații morbid-administrative care are ca subiect însuși darul vieții.

Prezentată ca progres și semn de civilizație, perspectiva eutanasiei tinde în multe locuri din lume să afle și un cadru legislativ invocînd „dreptul” omului de a-și decide soarta.

Pentru numeroși pacienți, suferința cea mai profundă nu este întotdeauna durerea fizică, ci pierderea completă a autonomiei, imposibilitatea de a mai controla propriul corp și propria imagine.

În fața suferinței unei persoane dragi nu poți decît să te rogi ca opioidele să își facă efectele. În ultimii ani tot mai multe state au legalizat proceduri medicale de moarte asistată.

Traversăm o perioadă în care viața merge înainte mai ales din inerție, nemaifiind ghidată de idealuri, entuziasm, speranță. Oamenii merg, dar nu mai știu încotro și, mai grav, nu mai știu de ce merg.

Din dezvoltata Germanie, Spengler avertiza, de la începutul secolului XX, că „la două secole după puritanism, concepția mecanicistă asupra lumii ajunge la apogeu. Ea este adevărata religie a acestui timp”.

Modernitatea încearcă un antidot pentru această oboseală difuză care canibalizează idealurile comune ale unei societăți și l-a numit, cu un barbarism lingvistic devenit azi un soi de panaceu universal, „socializare”.

Cel mai lung campionat mondial din istoria omenirii e un poem cu 104 strofe. Se joacă departe de unde trăiesc, n-am habar dacă e pe bune, fiindcă imaginile de acolo îmi parvin pe un ecran, or, am început să sufăr de stenahoria ecranului.

Umanitatea pare înscrisă astăzi într-un marș forțat, iar biciul eficienței nu-i mai îngăduie popasul în oaza meditației, a reflexivității îndelungate fără rezultate la un click distanță.

Modelul pentru o viață cu sens este dat de dictonul socratic „O viață neexaminată nu merită trăită”.

Cineva a spus odată că judecînd pe alții nu pe ei îi definești, te definești pe tine. Să judeci pe altul înseamnă, poate, să te oglindești în el.

În etică, dar şi în psihologie morală, lucrăm cu experimente mentale. Experimentele mentale sînt nişte situaţii imaginate, de multe ori stupide sau absurde, care sînt construite într-un anume fel pentru a testa anumite asumpţii.

Aici apare prima concluzie problematică pentru un magistrat: mintea noastră este construită să ia decizii bune pentru noi înșine, nu decizii bune pentru alţii.

Nici unul dintre ei n-avea conştiinţa că sînt monstruoşi prin antisemitismul lor sau prin oroarea la care participau. Toţi îşi construiau o justificare pozitivă cumva, pură, a ororilor.

Dacă această simplă etichetare a evidenţei este considerată judecată, înseamnă că într-un anumit sens judecata este inevitabilă.

A fi colecționar presupune, desigur, să ai capacitatea de a plăti preţul lucrării, ceea ce noi nu aveam în primii ani.

Conferințele Dilema și-au făcut o misiune din a propune moduri sănătoase, folositoare, de confruntare a dilemelor, inclusiv a dilemelor identitare.

Care sînt deci elementele de populație care au intrat în alcătuirea Ţării Româneşti? Românii, apoi cumanii, pe care unii ar prefera să-i treacă sub tăcere.

E clar că moldovenismul este o invenţie, o creaţie culturală, nu o emanaţie naturală. Este un concept, un construct ideologic la care participă o mulţime de oameni.

Cioran mărturisea că, dacă s-ar fi născut în Franţa, ar fi putut fi într-adevăr un scriitor genial. Ce însemna asta?

Am spus că sistemul nostru de educaţie are lumini şi umbre. Poţi să găseşti profesori dedicaţi, vezi elevi foarte bun şi olimpici, dar dacă ai o perspectivă raţională nu poţi să nu vezi că există şi umbre, şi prea multe umbre.

Interesul național fundamental, cel mai important, este supravieţuirea sau prezervarea statului. Interesul fundamental al unui stat este să continue să supravieţuiască în istorie.

Nu înțeleg aceste etichete puse peste generații, teoretic fac parte din Generația X care i-a urmat celebrilor baby-boomers, copiii născuți după război care acum sînt pe cale de dispariție.

Modelul emergent, asociat generației Z, funcționează diferit. El se bazează pe autonomie, feedback rapid, sens explicit al muncii, colaborare și flexibilitate organizațională.

Gen Z s-a lovit de piața muncii ca de un perete. Unii dintre noi am început să muncim de la șaisprezece ani, forțați de circumstanțe.

Vorbim, în ultima parte a dialogului nostru, despre motivele pentru care nu ar fi studiat în România, dar și despre motivele care l-ar putea face să meargă chiar mai departe.

Am plîns foarte mult, am crezut că acela trebuia să fie drumul meu, însă părinții nu mă puteau ajuta cu taxele.

Toate ușile sînt închise, dar vezi că nici măcar nu au broască, începi să te întrebi ce rezolvi dacă bați în ele încontinuu.

Conform teoriilor generaționiste, noi și copiii noștri aparținem unor cohorte culturale diferite. Bunăoară, eu sînt gen X, iar copiii mei, gen Z.

O „îmblînzire” a Inteligenței Artificiale este posibilă dacă nu prioritizăm profitul sau dezvoltarea AI dincolo de ceea ce ne este util.