TEMA SĂPTĂMÎNII

Adesea ne pierdem cu firea, iar acesta e momentul în care violența noastră învinge. Ea nu ține de vîrstă.

Pentru a înțelege ce înseamnă violența ca experiență-limită, trebuie să coborîm la cel mai concret nivel: cel al trăirii nemijlocite, individuale.

Eliade declara că foloseşte termenul „huligan” nu în accepţiunea curentă din acea vreme, ci în sensul în care era utilizat de poeţii revoluţionari ruşi.

Acesta vorbește în cercetările efectuate despre agresivitatea reactivă, exprimată prin furie, declanșată de frică sau amenințare, și agresivitatea prădătoare, care este calculată, fără emoție.

Uneori apăreau și mici surprize, dar totul avea niște limite care, deși dure, nu erau depășite decît extrem de rar. „Bătălia” se desfășura după un fel de reguli nescrise.

Etnologul mărturisește că a avut parte el însuși de multe violențe venite din partea informatorilor și a oamenilor cu care s-a intersectat pe parcursul cercetării.

În România, la fel ca în multe țări din Europa Centrală și de Est, putem observa o explozie de discursuri online pline de prejudecăți, frustrare și violență simbolică.

Avem nevoie în dezbaterea publică de a sublinia responsabilitatea colectivă față de ceea ce Segato numește noul război împotriva corpurilor femeilor.

Lumea din orașul meu de provincie era populată de multe figuri familiare, care vorbeau o singură limbă, pe care o înțelegeam.

Explicațiile acestui tip special de xenofilie, să-i spunem materială (consumeristă?), a anilor ’80 „trec” mult mai greu într-un curs de literatură română postbelică din prezent.

Străin și straniu au „seme“ care se suprapun. Ceea ce ne apare drept straniu ne activează condiția de străin cu sine însuși.

A fi străin într-un loc îndepărtat nu e doar o chestiune de geografie. E o stare de conștiință. E senzația că porți tot timpul o etichetă invizibilă pe frunte.

Mi-am întrerupt masteratul în literatură comparată (engleză și română), pe care îl făceam la Arizona State University, iar lumea mea a devenit căminul din Tei.

Nico Lontras și Alex Petricean sînt printre primii bucătari întorși acasă hotărîți să arate lumii că avem cu ce, cu cine și de ce.

România nu duce lipsă de forță de muncă. Duce lipsă de condiții decente de muncă și mai ales duce lipsă de o plată corectă a muncilor grele.

Şi acasă pîndește latent străinul, căci, în afară de a fi străin printre străini, poți să devii străin printre cei care pînă ieri erau de-ai tăi.

La fel ca toate amorurile nefericite, îndrăgostirile românilor de străini eșuează într-o tăcere îndelungată, uneori dureroasă, alteori resentimentară și, în final, resemnată.

Indicarea străinului sau a amestecului străin drept cauză a relelor oferă avantajul unei ralieri spontane a comunității în jurul unei idei politice.

À quoi bon la littérature? Ce face literatura așa special cu noi? Dar noi cu ea?

De unde vin aceste diferențe, de ce ne simțim apropiați de unii străini, dar nu de alții? Mai mult, de ce conaționalii au prioritate?

Lumea, chiar dacă e nouă și prospătă în ochii Mirandei, e populată cu oameni vechi, aceiași de cînd e lumea chiar dacă, grație biologiei, sînt mereu alții.

În fiecare dintre noi, Atena se luptă cu Atlantida și, ne spune Platon, în această luptă, pînă la urmă, din păcate, ambele pier. Acesta este finalul, care e catastrofal.

Multe culturi au imaginat un sălaş al morţilor – Tartar, Şeol, Hades, Infern – în contrast cu locul paradiziac al fericirii perpetue.

Menghina și clepsidra se pot oricînd strînge sau răsturna, ca să retraseze sau chiar să spulbere frontiere, ca să instituie noi ordini sau să le restaureze pe cele vechi.

Oamenii aflați în situaţii existențiale liminare, ştiind pertinamente că vor muri, produc uneori frumuseţe chiar dacă ştiu că nimeni n-o să se poată bucura vreodată de frumuseţea pe care o produc.

Pentru prima oară în istoria modernă şi contemporană, Rusia are o politică structurată şi care se referă concret şi special la România.

De la un moment dat încolo, visul american a devenit şi subiect de controversă, de deriziune, de dezamăgire, de nevroză.

Indecizia nu este o simplă ezitare, este un dans elegant între posibilități. Actul banal de a alege devine un pretext pentru reflecție.

Una din trăsăturile majore ale politicienilor din România este nehotărîrea. Am în vedere politicienii legați de principalele partide politice.

Îndoiala e un instrument foarte sensibil, intim, mereu oscilant și fără de care o relație bună cu realitatea nu este posibilă.

Chiar și părintele, cînd a citit momentul întîlnirii lui Toma cu Hristos din Evanghelie, a subliniat această incongruență, luînd o pauză sapiențială: „Fii credincios…și nu necredincios”.

In dubio pro reo însemna că, atunci cînd există dubii în legătură cu o faptă sau un raport juridic, cel care va beneficia de această lipsă a unei situații clare era făptuitorul.

Sînt hotărît. Mă întreb dacă e bine. Cine știe, poate că omul se gîndește că obiectul nu este un cerc în toată puterea cuvîntului, ci numai reprezentarea unuia.

Ce anume ne determină să nu fim capabili să hotărîm rapid care configurație a posibilului este privilegiată, cea pe care o vom vedea efectiv realizată, concretizată ca prezent?

Marile încercări de destin poartă în pîntec marile dileme: așa cum cele mai frumoase femei întîlnite în viață sînt cele care urmează să nască ori care tocmai au născut.

LLM-urile NU au dileme în sensul în care oamenii au dileme, dar pot simula aparența unor dileme.

Lucrurile însele au în sine un fel de nehotărîre originară, care face ca ele să se dezvăluie doar parțial gîndirii.

Ne face să ne simțim fragili, iar de „boala de moarte”, cum numește Kierkegaard disperarea, nu e nimeni ferit.

Nimeni nu vrea să știe, nu mai este interesat de moartea altuia, fiindcă nimeni nu vrea să știe nimic despre propria sa moarte.

Există doar nouă servicii de îngrijire paliativă la domiciliu la nivelul întregii țări, toate sînt susținute de ONG-uri.

Eu rămîneam cu această femeie născută în 1899, dintr-o generație care învățase să trăiască în ritmul pămîntului și al morții.

Personajele desprinse din ficțiuni cît se poate de realiste au nevoie de cineva care nu dorește să convingă, să intervină, să salveze și să dispere, ci doar să fie acolo, în camera de alături.