TEMA SĂPTĂMÎNII

Bunica, speriată că o să mă îmbolnăvesc, a deschis geamantanul și m-a culcat printre hainele împăturite cu grijă. Aveam vreo cinci ani, dar n-am uitat senzația aceea de acasă, pe care am avut-o într-un loc străin.

Fiecărei experiențe a plecării îi corespunde un anumit tip de bagaj, iar obiectele, proviziile, nevoile, temerile și aspirațiile celor care pornesc la drum depun mărturie despre personalitatea lor și despre epoca în care trăiesc.

Ne aflăm în plină perioadă a vacanțelor, așadar trollerele noastre probabil că se află prin apropiere. Ar fi amuzant să le aruncăm o privire și să încercăm o comparație.

Cînd am fost întrebat, în catedră, ce mi se pare deosebit în Anglia față de România am putut spune doar atît: „Norii sînt foarte jos aici”.

Deși la vîrstă adultă ajungem să avem resurse care devin o proteză emoțională ce ne oferă siguranță, identitate, totuși rănile avute rămîn, uneori sub forma zgîrceniei.

Bagajele sînt deseori o emblemă a aventurii, ca în Ocolul Pămîntului în 80 de zile, în care gentlemanul Phileas Fogg pleacă într-un temerar ocol al planetei, riscîndu-și averea, reputația și chiar viața.

În ea încap nu doar lucruri, ci mai ales epoci. Încap lipsurile, umilințele, strategiile de supraviețuire, mica economie paralelă a comunismului și, mai ales, sentimentul că nu poți pleca niciodată de acasă fără să fii pregătit pentru orice.

Adesea îl vedeai plin de vînătăi. Era clar că violența lui era născută din violența la care era supus în interiorul familiei.

Cînd fugi de un război nu e atît despre ce iei cu tine, cît despre ce pierzi, ce lași în urmă. De cînd a început invazia lui Putin în Ucraina am simțit asta de mai multe ori.

Prin irealitatea ei, ficțiunea e, în fond, o formă de delir. Dar noua lume pe care ea o plăsmuiește e creată după chipul și asemănarea realității.

Mai aproape de zilele noastre, nebunia în politică pare a fi fost ridicată la rang de virtute. Nu degeaba unul din personajele politice cele mai toxice ale lumii contemporane poartă porecla transformată în renume de „El loco”.

Pentru că ne temem de ceea ce trăim, încercăm să controlăm prin înțelegere și etichetare, fie că este vorba despre o întîmplare care ne-ar putea anula vacanța, fie că este vorba despre o experiență a numinosului, o întîlnire cu sacrul.

Prima întrebare la care trebuie să răspundă un filosof serios cînd are de-a face cu delirul este dacă poți vorbi despre delir fără să delirezi.

Însănătoșirea nu s-a datorat tratamentului, ci unui vecin care îi construise un paravan din carton învelit cu staniol, în jurul patului, un fel de baldachin care ecrana forțele oculte.

Delirul nu este întotdeauna o ruptură de realitate. Uneori este o negociere tăcută și disperată cu o realitate imposibil de suportat.

Cea mai gravă consecință a consumului de media actual mi se pare pierderea capacității de a distinge între adevăr și minciună.

Adevărul, Adevărul și numai Adevărul! Buzele noastre să nu rostească altceva – oricînd, oriunde, cu orice preț! Adevărul bine verificat!

Delirul poate apărea atît la nivel individual, cît și la nivel comunitar sau social – unde putem vorbi de un delir în masă.

Ceea ce observăm azi este că legătura cu realitatea este foarte fragilă pentru că nimeni nu pare să-și asume responsabilitatea să conecteze lumea și oamenii la realitate.

Apare un cerc vicios: pe măsură ce alegătorii devin mai iraționali, partidele își adaptează oferta, iar noua lor ofertă împinge la un grad și mai mare de irațional al preferințelor electorale.

Se vorbește însă prea puțin despre mamă, după naștere, și aproape exclusiv despre copil. Nu destul despre greutăți, frica de a nu greși, îndoială, copleșire și chiar depresie.

Sosirea copilului este adesea însoțită de provocări care depășesc fanteziile exclusiv pozitive, de presiune asupra relației de cuplu oricît de stabilă și sănătoasă este, de așteptări nerealiste.

Apare întrebarea care te schimbă: cine mai sînt eu acum, de cînd sînt mamă? Nu mai pot fi același om de pînă acum, timpul se măsoară diferit, în viața mea nu mai e spațiu sau timp pentru multele lucruri pe care le luam ca atare.

Paradoxurile adolescenței în 2026 spun multe despre lumea în care trăim. În aceeași generație întîlnim fete care ajung mult prea devreme mame, dar și fete care analizează cu mare atenție ingredientele, chestionează știința și îmbrățișează alternativa.

O scurtă incursiune în literatura română arată că maternitatea nu s-a numărat printre temele predilecte ale scriitorilor români și că tîrziu a devenit un subiect susceptibil de sondări psihologice.

Am vrut copil. Asta n-a fost niciodată întrebarea. Doar că l-am vrut pe felul meu, nu pe-al scenariului. Pe unul al meu nu l-am făcut – „infertilitate din cauze necunoscute

Maternitatea a fost mereu un subiect de neatins, tabu, greu de adus în discuție. Mă aflu acum la Montréal, în Québec, teritoriul care mi-a permis să îmi aduc pe lume copiii fără să mă amputez, ca femeie.

Mi-am dorit, mai presus de orice, să nu fiu o mamă care să se uite în spate cu regretul că nu a avut timp să se ocupe de visul ei pentru că a avut un copil.

În ziua cînd am aflat că sînt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simţit cuprinsă de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăsătoare...

Dintre toate argumentele împotriva eutanasiei voluntare și a sinuciderii asistate, cel mai important rămîne cel denumită „slippery slope” (panta alunecoasă).

Un astfel de gest nu e doar ceva care închide un destin personal, ci și un mesaj public, un strigăt în fața lumii, o chestionare, mai cu seamă dacă este mediatizat intens.

Cui aparțin zilele care ne-au mai rămas? E timpul meu? Este „timpul ce mi s-a dat”? Oare chiar mi s-a dat? Este cu adevărat proprietatea mea? Pot face cu el orice îmi trece prin minte? Sau este doar în folosința mea?

„Moartea bună”, dorită de oricine, s-a preschimbat, pe nesimțite, dintr-un sfîrșit firesc așteptat într-un act cu conotații morbid-administrative care are ca subiect însuși darul vieții.

Prezentată ca progres și semn de civilizație, perspectiva eutanasiei tinde în multe locuri din lume să afle și un cadru legislativ invocînd „dreptul” omului de a-și decide soarta.

Pentru numeroși pacienți, suferința cea mai profundă nu este întotdeauna durerea fizică, ci pierderea completă a autonomiei, imposibilitatea de a mai controla propriul corp și propria imagine.

În fața suferinței unei persoane dragi nu poți decît să te rogi ca opioidele să își facă efectele. În ultimii ani tot mai multe state au legalizat proceduri medicale de moarte asistată.

Traversăm o perioadă în care viața merge înainte mai ales din inerție, nemaifiind ghidată de idealuri, entuziasm, speranță. Oamenii merg, dar nu mai știu încotro și, mai grav, nu mai știu de ce merg.

Din dezvoltata Germanie, Spengler avertiza, de la începutul secolului XX, că „la două secole după puritanism, concepția mecanicistă asupra lumii ajunge la apogeu. Ea este adevărata religie a acestui timp”.

Modernitatea încearcă un antidot pentru această oboseală difuză care canibalizează idealurile comune ale unei societăți și l-a numit, cu un barbarism lingvistic devenit azi un soi de panaceu universal, „socializare”.

Cel mai lung campionat mondial din istoria omenirii e un poem cu 104 strofe. Se joacă departe de unde trăiesc, n-am habar dacă e pe bune, fiindcă imaginile de acolo îmi parvin pe un ecran, or, am început să sufăr de stenahoria ecranului.

Umanitatea pare înscrisă astăzi într-un marș forțat, iar biciul eficienței nu-i mai îngăduie popasul în oaza meditației, a reflexivității îndelungate fără rezultate la un click distanță.

Modelul pentru o viață cu sens este dat de dictonul socratic „O viață neexaminată nu merită trăită”.