TEMA SĂPTĂMÎNII

Auzim în jurul nostru că în România nu se citește sau că nu se mai citește. O afirmație atît de des întîlnită că poate fi chiar suspectată că a devenit un clișeu. În ce măsură e însă adevărată?

Cînd spunem „vreau să citesc”, vorbim și despre voință. Iar cînd vorbim despre voință, ajungem inevitabil la disciplină.

Atunci cînd ai în față o carte, citești în ritmul tău, internalizezi conținutul, te poți opri să meditezi asupra lui, îl reiei dacă simți nevoia, eventual dai paginile înapoi pentru a-ți reîmprospăta memoria și a face o nouă conexiune...

În istoricul confruntării mele cu întrebarea „De ce (să) citim?” am trecut prin trei etape. Cea dintîi, eruptivă, a fost „Să mă ia naiba dacă știu”. Cea de a doua, sibilinică, s-a pus sub umbrela lui „Depinde”.

La început de septembrie, vine prima oră de literatură cu setul clasic de întrebări destinate acomodării: cartea citită recent, ce se citește în jurul vostru, care este editura preferată și de ce, dacă ai face un dar, ce carte ai alege și pentru cine?

Ce anume îi mai determină, azi, cînd atenția ne este fragmentată şi sabotată permanent, să cumpere cărți și să se așeze cuminți ca să le citească?

Realmente, dacă ceva a rămas constant și în vînzări, și în aprecieri, atunci putem vorbi de literatura pentru copii. Familiile care au avut copii după 1990 au văzut în carte un semn de bucurie.

Cred că este necesar să găsim echilibrul între lista canonică obligatorie, la care eu nu aș renunța, și lecturile de plăcere. Fiindcă ne place ciocolata, dar o mîncăm cu măsură, orientîndu-ne și către alimentele recomandate de medic.

Nu numai cărțile pentru adulți au fost disecate pentru copii, ci chiar și cărțile pentru copii: există în librării povestiri după poveștile pentru copii. În cuvinte puține și desene multe.

Așa cum nu există „copii” în general (fiecare copil este o personalitate unică și irepetabilă), nu există nici „părinți” în general: fiecare mămică și fiecare tătic și-a expus propria strategie.

Aproape o treime dintre bărbaţi consideră că partenerele lor ar trebui să asculte de partenerii lor și că femeile, azi, se bucură de o independență mult prea mare.

Se construiește un inamic comun, un țap ispășitor: feminismul, care ar fi responsabil de toate problemele bărbaților, de la pierderea statutului economic pînă la pierderea controlului asupra partenerei sau dificultatea de a mai intra într-o relație.

Ce s-a întîmplat, de-a lungul istoriei, cu obișnuința bărbaților grozavi de a plînge pe săturate, adesea în văzul tuturor? Ea a devenit una rușinoasă, iar acest lucru i se datorează, într-o anumită măsură, lui Platon.

Dacă, din inerție culturală, bărbatul a rămas capul familiei, înrăutățirea graduală a situației economice culminînd cu criza financiară din 2008 a bătut ultimul cui în coșciugul supremației economice a bărbatului.

Tom Ford e un dandy a cărui operă a crescut organic, în mai multe etape și roluri. Probabil amprenta cea mai memorabilă o reprezintă „era Gucci”.

Criza cu care se confrunta, în epoca modernă, societatea și cultura trebuia înfruntată și soluționată. Masculinitatea, conceptul propus de Papini, vizează atît un cod moral, cît și unul cultural.

„Idealul masculin” tipic literaturii române este proiecția bărbaților. Ei s-au oglindit în propriile personaje vreme de secole, ei și-au mutat în literatură ideile prin care și-au legitimat prestigiul politic, social și cultural.

Mă alătur celor care se întreabă dacă experimentăm cu adevărat o criză a masculinității, dacă e corectă ideea că bărbații din ziua de azi traversează un proces de „vulvoficare” și ce consecințe pot avea aceste procese, îngrijorări sau obsesii.

Nu-mi amintesc să se fi așezat vreodată la catedră. Ne preda în picioare, uneori atîrnînd de un colț de bancă, intimidîndu-ne și fascinîndu-ne, cu mirosul lui de colonie și tutun.

Un fel de mîncare poate declanșa o amintire întreagă, concretă, în care oameni și locuri prind viață ca într-un teatru de umbre, fascinant și misterios.

În efortul susținut de a reconstrui societatea pe baze noi și a o propăși în direcția celor multilateral dezvoltate, gustul și-a pierdut oficial funcția de bază, a fost retrogradat.

Elena ajunge să se supună acestor gusturi, angajînd guvernante şi profesori francezi pentru copii, trimiși mai apoi să-şi continue studiile la Paris, comandînd romane şi toalete franțuzești.

Îmi amintesc cum am făcut primele mele sarmale într-un colț de Japonie, în ajunul Crăciunului. Nu mai gătisem niciodată, iar frunzele de varză, doar pe jumătate murate, nu semănau prea mult cu cele de acasă.

Cărți bune pentru copii răi. Aceasta era deviza Ursulei Nordstrom și ea reflecta un gust editorial aflat în complet răspăr cu gusturile publicului de la acea vreme.

Mai mult decît atît, a afirma că „gusturile nu se discută” anulează fără temeiuri solide domenii întregi, cum ar fi estetica sau critica de artă.

De obicei, memoria simțurilor e irațională: cutare miros sau gust ne proiectează într-o lume în care ne-a fost bine. De regulă, cea a copilăriei. Nu ne e dor propriu zis de o mîncare, cît de cadrul familial.

Erau spații profund personale, excentrice, umane, calde, intime, ludice. Senzația că faci o plimbare printr-un poem construit, care te emoționează la fiecare pas este un lucru care cu greu poate primi o notă pe scara gusturilor.

Povestea umplatei ține de gastronomia locală, chiar foarte specific locală: un fel de mîncare dintr-un cătun locuit încă de cîteva zeci de suflete, ceea ce este deja destul de mult pentru o zonă atît de depopulată, încît pe o rază de șapte-opt kilometri î

Există în București un club de carte la care nu doar se citește și se discută despre o poveste, dar se și invită scriitorii și scriitoarele, se gătește și se aleg băuturile, pornind de la spiritul și descrierile textului.

Puține „organe” sînt capabile să facă atît de mult bine – și tot atîta rău – ca gura. Mari legende și conspirații mărunte, cleveteli, calomnii și elogii, apologii și înfierări, rugăciuni și sudalme, binecuvîntări și blesteme.

Motivele pentru care imaginile au fost mîncate sau băute încă din cele mai vechi timpuri sînt diverse: terapeutice, protectoare, magice sau religioase, scopul ingerării fiind însușirea unei puteri supranaturale.

Cînd în casa bunicilor, la vremea copilăriei, am auzit pentru prima dată proverbul „Gura bate curul” mi s-a explicat că asumarea răspunderii pentru cele spuse sau făcute nu era deloc un semn de pedanterie mic-burgheză.

Am putea spune că gura este chiar organul lașității. Desigur, cel mai adesea cînd tace. Dar tăcerea nu înseamnă neapărat consimțămînt, ci doar reținere, sustragere de moment.

Arheologii au decis: Bocca della Verità nu era altceva decît o gură de scurgere a Romei antice. Este drept, una din vremea lui Hadrian.

După ce a stat unsprezece luni în burta maică-sii și după ce i-a ieșit prin ureche, cîrmind spre stînga, Gargantua e ținta ironiilor lui Rabelais, ca autor iubitor ce se află.

Poveștile circulă cu atîta ușurință din gură în gură fiindcă omul pare incapabil să nu povestească. Uneori îi sînt suficiente trei figuri geometrice care se mișcă pe un ecran.

În imaginarul masculin occidental, tăcerea a fost mult timp transformată în dovadă de stăpînire de sine.

Gura, ajunsă într-un punct de vizibilitate maximă, cu feluritele ei forme imaginate de noii esteticieni, începe să ne privească din ce în ce mai insistent. Mă înfior!

În timp ce maturizarea este versiunea optimistă, în care știi cît valorezi și nu mai simți nevoia să demonstrezi foarte multe, îmbătrînirea sună a pierdere.

Nu mi-am dat seama cînd am devenit adult (uneori nici dacă) și mă întreb dacă îmi voi da seama cînd voi deveni bătrîn.

Maturizarea nu e definită de limbajul pe care îl folosim, ci de structura noastră internă care susține sau nu acel limbaj. O persoană matură își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii, tolerează frustrarea.

Pentru fiecare vîrstă este prescris un anumit comportament: există lucruri care se cad pentru cineva de 10, 20, 60 de ani și lucruri care nu se cad. La orice vîrstă, individul este ghidat din afară să adopte un anumit fel de-a fi și să se îndepărteze de a