TEMA SĂPTĂMÎNII

Oamenii nu vor să mai aibă parte de nici un fel de dificultăți. Viața trebuie să fie ușoară și cît mai plăcută, începînd cu școala, continuînd cu serviciul.

Oricît am cerceta fenomenul plăcerii, avînd în vedere natura lui pur subiectivă, vom rata mereu ceva esențial.

Binele are dezavantajul de a fi orientat, gîndit pe termen lung, fără victorii imediate. Plăcerea e spontană, de scurtă durată.

Akrasia și preferința de timp descriu aceeași bătălie interioară: prezentul își face lobby cu o voce mult mai puternică decît viitorul.

Dar binele cu forța e, în fond, chiar bine? Și dacă da, pentru cine, pentru cîți, pentru cîtă vreme?

Binele pe care omul politic mediocru sau iresponsabil îl face este, invariabil, unul înscris în rama unui prezent al miopiei vinovate.

Sînt mișcat să aflu ce persoane responsabile, bine educate și cu un puternic simț al răspunderii sînt în rîndurile acestor tinere generații.

De ce mi-am trimis fiica de cinci anișori să facă armata la Cercetași? Pentru că nu cred în civilie.

Complicat este faptul că atît binele, cît și plăcerea implică și relații cu alte persoane, iar în unele cazuri necesită o coordonare atît la nivelul valorilor, cît și al experiențelor subiective.

M-a costat ca și cum aș fi cumpărat vită, nu Wagyu, dar oricum din cea bună. Am aruncat banii? Nu, m-am educat, iar educația nu e niciodată gratis.

Intelectul are limite. Și numai înăuntrul acestor limite rațiunea umană străbate ape liniștite.

Hanul și cîrciuma erau locuri unde oamenii se întîlneau și continuau viața și poveștile dintr-un capăt al unei mahalale pînă în capătul unei alte mahalale.

Dacă în istoria oraşului nostru a existat o poveste fără de sfîrşit, indiferent de oscilaţiile politice şi de interdicţii, atunci a fost aceea a dorinţei de petrece, de a trăi cu detaşare o noapte de amor sau un fragment de viaţă.

Centrul Vechi nu avea nici o legătură cu cel de acum, mai curînd cu Craii de Curtea Veche și cu ultimii ani ai Epocii de Aur, cînd mă tîrîia mama de-o aripă pe Lipscani să-mi ia căciulă sau mănuși.

Departe de ochii și urechile poliției, transportați de muzică și alcool, mușteriii turci trăgeau focuri de armă în aer, spre cerul întunecat al mahalalei – un obicei de petrecere kurd.

Din bodegă s-a ajuns la bistrou, din chioșcul de la colț – la cafeneaua minimalistă, din piața de cartier – la magazinul bio.

La un moment dat ne-am adunat vreo patru prieteni și am început să căutăm un loc de închiriat ca să ne facem un bar al nostru.

Doamna Miți era eșecul Școlii de Literatură, așa că ajunsese chelneriță aici și, pe cuvînt, furase ierarhia valorică de la Jebeleanu.

Cultura de cafenea sau contracultura caracteristică finalului de secol XIX și secolului XX poate fi interpretată ca o reacție la conservatorismul instituțiilor culturale oficiale.

Eu am fost un embrion de cea mai slabă calitate, dar care s-a încăpățînat să se dividă. Să se prindă și să crească de la o zi la alta, cîștigînd cea mai importantă loterie.

Ce știu acum și adolescenta de atunci habar n-avea e că bucuriile vieții vin din lucrurile mici. Că, dacă ai așteptări mari, s-ar putea să le ratezi iremediabil pe cele care chiar contează.

Descoperim ȋnsă deopotrivă că bucuria e cealaltă faţă a durerii. Că ȋn spatele extazului şi acceptării stau ȋntotdeauna melancolia, ȋntristarea şi negarea, şi invers.

Poate nu întîmplător, prima carte de pe taraba lui este La joie de vivre (Bucuria de a trăi) a lui Zola.

Nu sînt dintre aceia care se bucură spontan de viaţă – însă am învăţat şi am antrenat acest lucru, zi de zi, odată ieşit din adolescenţă.

Istoria literaturii române arată că actul creației nu se desfășoară niciodată în afara vieții, ci fie în miezul ei, fie cu gîndul la ea.

Cînd o zi în plus petrecută cu capul negăurit e o realizare, perspectiva zilelor ce ni se aștern în față, înșiruite previzibil ca segmentele unui miriapod, devine brusc cum nu se poate mai dezirabilă.

E important dintru început să facem o distincție între „bucuria de a trăi” și „bucuria trăită”. Prima reprezintă o stare de fond, o lumină caldă. A doua este o licărire spontană care ne scoate din ritm.

Vindecarea nu trebuie să fie completă, perfectă. Fragilitatea noastră e parte din noi, un colț ciobit înseamnă, în fond, că am trăit, că trăim.

Mîncarea de comemorare a morților nu este, aparent, un subiect prea vesel, dar faptul că în Europa orientală ea a fost inventată de un sfînt pentru a fi consumată de cei vii reduce mult din tristețe și regret.

Mă tot gîndesc ce-aș face dacă aș mai avea de trăit cîteva luni, un an, doi... Nu vreau vacanțe exotice sau experiențe-limită. Vreau doar să fiu prezentă, să mă infuzez cu fiecare clipă.

Rudolf Steiner crede că interacțiunea luminii cu întunericul e cea care dă naștere culorilor: lumina văzută prin întuneric e roșie, întunericul văzut prin lumină e albastru.

Aceeași bogăție cromatică e tocmai bună să sfideze mimetismul în artă, după cum ne dovedesc siluetele albastre ale unui Matisse, copacii roșii ai unui de Vlaminck.

Dacă în poemele clasice culorile funcționează ca simboluri în urzeli încărcate de sens, recunoscute de cititorul cultivat, în teatrul clasic chinez ele devin un cod vizual pentru spectator.

Un tărîm care gravita între aromele de curry, cardamom și scorțișoară, senzualitatea mătăsii perlate și incantațiile de cobalt ale mantrelor primordiale.

Acum s-ar cere o extindere a gamei de culori pentru a cuprinde și unele mai puțin frecventate, dar intense.

Primul Război Mondial a fost inițiat și purtat de bărbați care au crescut purtînd ciorapi roz, fapt care nu i-a împiedicat să provoace un conflict soldat cu un număr de victime aproximativ la fel de mare ca acela al populației actuale a țării noastre.

Adevărul este că nimeni nu știe de ce oamenii văd în culori, însă este sigur că asta ne-a ajutat cîndva la ceva, probabil la mîncatul bananelor coapte.

Mergînd mai adînc prin cotloanele subconștientului, văzînd culorile, uneori ne dăm seama și cît de sănătoase sînt unele mîncăruri.

Se vorbește tot mai cu teamă de incapacitatea de a distinge nuanțele verbale și sensurile figurate, nimic altceva decît semnul cel mai clar al gîndirii abstracte.

Vom urmări în cele ce urmează felurile în care culorile roșu, verde și aur au colorat istoria recentă a artei și a iconografiei ideologiei politice din România.

Contrastul dintre alb și negru, tonalitățile de gri, granulația care evidențiază texturi sînt elementele care dau o estetică deosebită fotografiei alb-negru.

Bijuteria de autor îți dă tocmai această libertate de a decide montura, pietrele, culorile, de exemplu fluoritul are nuanțe de la verde marin pînă la mov, și totul într-o singură piatră, de forma unui meteorit.