Dezordine și sfîrșitul începutului sfîrșit
Dacă admitem că dincolo de haos nu mai e decît hăul sau absolutul, știm și că haosul este un fapt al vieții, ea naște ordinea care se descompune la infinit în dezordine.
Dacă admitem că dincolo de haos nu mai e decît hăul sau absolutul, știm și că haosul este un fapt al vieții, ea naște ordinea care se descompune la infinit în dezordine.
Enigma haosului ca haos este că pare de neîntîlnit în lumea vieții noastre cotidiene. Aceasta în măsura în care înțelegem haosul ca totală lipsă de ordine.
Realist vorbind, era dificil de presupus că nu știu ce grupare tainică, oricît ar fi fost de minuțios organizată, ar fi reușit să oculteze în totalitate pungile.
Ne interesează momentele cînd istoria pare să-și piardă mințile cu speranța că am putea prevedea noi eventualele recurențe viitoare ale unor fenomene ale trecutului, deși se întîmplă ca unele catastrofe să aibă un caracter de unicitate care le fac greu de
Oricît de împlinită a fost viața unui om, spre final senzația naufragiului, a descompunerii ultime și a înfrîngerii se instalează pentru a pregăti saltul în haosul ultim.
Kafka din această fotografie e un tînăr atletic în șort, așezat pe plajă, cu trupul strîns într-o postură ușor stingheră, ca și cînd n-ar ști ce să facă, înconjurat de picioarele cu mușchi și oase lungi, căutînd să-și ascundă pieptul gol.
Haosul în care pare plonjată lumea contemporană vine însă de sus în jos, dinspre elite înspre societăți.
Ordinea politică nu este niciodată eternă, iar şocurile pe care istoria le generează pot fi uneori imposibil de absorbit.
Pe acest fond încep să apară semnele viitoarei dictaturi. Hitler a fost copilul adoptiv al inflației și haosului despre care vorbim.
O altă modalitate de a căuta ordinea, structura, înțelesul din lumea din jur și, implicit, de a ne proteja de haos este o eroare cognitivă care poartă numele de apofenie.
Un creator de haos este cu adevărat eficient numai dacă este pus la treabă de un manager care știe să construiască ordinea.
La maturitate, am devenit din ce în ce mai interesată de lucrurile care nu ieșeau din prima, de ratările care deschideau un nou drum, complet neașteptat.
Abia la capătul acestor încercări vine șansa lucidă și asumată, ca rezultat al educației emoționale în cei doi care s-au șlefuit unul pe altul o viață întreagă.
Pentru educație e nevoie nu doar de a doua șansă, ci de n și n plus una șanse, de multiple posibilități de continuare, schimbare de traseu, reconfigurare, amînare, întoarcere și completare.
Mi-am trăit boala ca pe o experiență-limită, fără puterea de a o privi zîmbind. Ce înseamnă „a doua șansă” cînd viața este amenințată repetat?
Terapia nu ne șterge trecutul și nici nu îl rescrie, mai degrabă ne oferă, privind din perspectiva de „a doua șansă”, să înțelegem ce ni s-a întîmplat și să îndreptăm comportamente nesănătoase.
Mi-a fost greu să plec pentru că am întrebat în stînga și în dreapta cum e cînd pleci. Și dacă merită. Nu știu dacă am întrebat ca să îmi fac curaj să stau sau să plec.
Surpriza e însǎ cǎ drumul parcurs te-a preschimbat: ai preluat ceva din mediul în care te-ai inserat anterior şi devii uşor strǎin şi printre „ai tăi”.
Cu banii făcuți de mama din croitorie, cu banii cîștigați de mine din gazetărie, cu banii obținuți de tata din ce mai vindea de prin casă și din garaj, am continuat să fac meditații.
„Cîte limbi străine știi?” Asta a fost întrebarea la aproape fiecare interviu de job, de cînd m-am reîntors în țară.
Dimineața este cu adevărat glorioasă în ordine omenească, este cu adevărat hrănitoare și importantă nu pentru că e un nou început, ci pentru că lumina dimineții face ca tot ce e vulgar și respingător să pară tolerabil.
Cînd divorțul în spațiul românesc ajunsese un subiect chiar și în rîndul călătorilor străini surprinși de atitudinea „relaxată” a societății vizavi de separare, acest lucru trebuie văzut în toate nuanțele sale.
Gravitația e modul în care materia își face simțită prezența. Departe de a fi mută, pasivă, inertă, materia se exprimă pe calea gravitației.
Mai trebuie să spun că omul era îndrăgostit de alcool. Și acum parcă îl văd cum se clătina prin șanțuri și văioage, agățîndu-și hainele în toate tufișurile și alunecînd uneori prin noroaie, dar fără să atingă vreodată gravimetrul.
La sfîrșitul acelui drum de două săptămîni eram plini de pește mai ceva ca pelicanii, de cele mai multe ori pîinea cumpărată din Sfîntu era de mult mucegăită și apa din butoaie înverzită de alge.
Căderea are de-a face cu lucrurile așa-zis ultime sau decisive, cu aspectele definitive ale lucrurilor, ce nu mai pot fi schimbate: viață și moarte, sfîrșit, soartă sau destin.
Gravitația ne este și prieten, și dușman: ea a făcut Pămîntul, dar tot ea omoară oamenii. A fost o perioadă în viața ta cînd cădeai din pat, dar atunci cînd o făceai, cădeai mereu în jos și niciodată în sus.
În general gravitația e acolo, există, nu e musai să pierdem vremea căutînd/inventînd explicații care deocamdată nu le sînt la îndemînă întotdeauna nici oamenilor de știință, cu atît mai puțin scenariștilor.
Frumos, admit, dar aș simplifica, evitînd discuții despre erosuri platonice sau platoniciene, incursiuni în sine sau excursii din sine către alții.
Îmbătrînirea nu pare altceva decît o victorie a gravitației. Alcătuirea noastră șubredă cedează greutății. Pielea cade, spatele se încovoaie, șoldurile și genunchii se deformează.
Să vorbim de suflet sau să-l reducem la materie, pe care o cunoaștem destul de bine? Să vorbim de talent sau să-l reducem la exercițiu? La fel cu „geniu“, „iluminare“, „energie vitală“ și altele.
Obsesia de a fi „incluzivi” cu orice preț, ca orice extremă, face mai mult rău decît bine – presupune excluderea meritocrației, a competiției oneste, negarea faptului că nu putem ajunge cu toții, simultan, la linia de finiș.
Există o diferență fundamentală între a critica modul în care se face incluziunea, de orice fel, și critica incluziunii în sine. Prima e sănătoasă și este firească.
Egalitatea de gen nu e o dispută abstractă. In(egalitatea de gen) o simți pe propria piele, în viața cotidiană, o simți la locul de muncă, o simți acasă, pe stradă.
Relația României cu meritocrația este una mai degrabă disfuncțională. Pentru a înțelege de ce, este de ajuns să ne uităm în trecutul societății noastre.
Intențiile erau cît se poate de bune, execuția lăsa de multe ori de dorit, pentru că egalitatea de șanse nu avea ca efect o mobilitate socială reală, ci era mai mult un lucru performativ.
Prelungirea uniformă a vieții active produce efecte foarte diferite: pentru cei cu munci ușoare și acces la servicii medicale înseamnă ani în plus de împlinire profesională.
Atunci cînd vorbim despre drepturile femeilor, realitatea din Europa de astăzi arată un adevăr inconfortabil: statul nu este întotdeauna un protector.
Am lansat Prea Sărac, în care am spus poveștile oamenilor care au cunoscut o fațetă a precarității, la pachet cu propria mea călătorie de a înțelege mai bine cum am ajuns aici.
Chiar dacă perspectivele unei vieți fericite și sănătoase sînt, pentru orice copil încă nenăscut, foarte slabe (așa cum, de altfel, au fost întotdeauna), omenirea continuă să se reproducă.
Politicile demografice actuale sînt foarte puțin orientate către creșterea natalității, avînd un impact minim asupra creșterii ratei acesteia.
Ca într-o cursă fără sfîrșit, generații apar după generații, oamenii zămislesc alți oameni fără a se gîndi, de cele mai multe ori, la ceea ce fac, de ce o fac și care sînt consecințele.