TEMA SĂPTĂMÎNII

Practic, prietenii mei nu mai aveau timp și energie, poate nici motivație să mai întrețină prietenia și în privat. Trebuia să devenim prieteni în mod public prin interfața rețelelor.

Adevărul spus de un prieten poate răni, dar aceasta este dovada autenticității prieteniei, în timp ce în spatele afecțiunii mimate de prietenul fals se ascund înșelăciunea și lingușirea.

Prietenia este o decizie. Nu oricine devine, din simplă cunoștință, un prieten. Pentru asta e nevoie să îți dorești acest lucru și să existe reciprocitate.

Prietenia e o sfîntă egalitate în sensul că prietenul tău nu te-a cunoscut doar „mai demult”, ci te-a cunoscut „mai înainte” – înaintea identității tale adulte, înaintea ideii de reușită și a ideii de eșec.

Dacă alteritatea (faptul „de-a-fi-cu-altul”) implică recunoașterea în celălalt a acelorași facultăți de a judeca, de a semnifica, de a interpreta etc., adică recunoașterea în „tu” a unui alt „eu”, atunci prin ce se mai deosebesc prietenii noștri de toți c

Celui care evită chiar și să mă salute îi spun că uneori mi-e dor de el și că amîndoi am pierdut. În prietenie nu mai există „pentru că”. Pentru că murim.

Se vorbeşte, astfel, despre o veritabilă „fobie de angajament” în societatea contemporană, propice, în planul relaţiilor amoroase, aranjamentelor de tip situationship în dauna relaţiilor de cuplu durabile sau chiar încurajînd Solo-Maxxing ca mod de viaţă

Așa cum remarcă Neagu Djuvara, cuvîntul „prietenie”, spre deosebire de alți termeni din vocabularul ideologic, a fost asimilat în „discursul îndrăgostit” din acea perioadă.

Există momente în care apariția unui salvator pare cea mai bună veste posibilă. Cînd lucrurile se complică și cînd soluțiile întîrzie, iar incertitudinea devine apăsătoare, este liniștitor să apară cineva mai puternic, mai hotărît sau mai competent.

Mintea omenească operează mai ușor cu „așa nu e bine” decît cu „așa trebuie făcut”. Din păcate, în stadiul actual, democrația română ne pune la îndemînă suficiente ocazii de a vedea ce nu e bine.

Conceptul de „neputință învățată” descrie reacția care poate apărea atunci cînd o ființă este expusă în mod repetat unor situații neplăcute pe care nu le poate controla.

Mă întreb adesea, privind cu un ochi la mine și cu altul la neamul din care mă trag, de unde vine această așteptare pe care o purtăm în oase ca pe un reumatism vechi; așteptarea ca cineva, altcineva, oricine altcineva, să vină și să ne scape.

Economia este și ea o știință, deși unii cred că este un fel de joacă. Adică ei, în măreția lor dată de lipsa diplomei de Bac, se pot juca, pot face orice cu sistemele economice pe care din eroare ajung a le gestiona. Și nu este așa.

Nevoia de salvatori decurge din nevoia de modele – dar ciclul merge și invers, pentru că modelele istorice au un aer de salvatori ai neamului – altfel nu i-am ține minte.

Fantasma salvatorului bîntuie totuși folclorul nostru. Numai că, de obicei, este un salvator individual.

Sîntem în plin sezon estival, toată lumea merge la mare, la o altă mare, fiecare cu marea lui din Grecia, Italia, Spania sau de aiurea, însă marea e o destinație aproape obligatorie de vacanță.

Nu sînt singurul care păstrează față de acea Mare Neagră din trecut o amintire complexă, mai degrabă cu aspecte pozitive decît cele negative care rămîneau acasă, în România comunistă, iar pe litoral încetau să ne mai însoțească/hărțuiască.

Fascinația mea pentru mare a pornit de la literatură și asta n-are neapărat legătură cu faptul că m-am născut și am copilărit în același mic oraș montan din nordul țării unde trăiesc și acum.

Prezența mării, cu mirosul, cu vuietul ei, te însoțește peste tot. Și nici chiar cocoțat pe vulcanii din inima lor nu poți să te faci că nu observi oceanul.

Într-adevăr, albastrul e culoarea cea mai frecventă pe care o are orice mare. Dar foarte obișnuit mării e și caracterul schimbător.

Există o serie de întrebări pentru care omenirea va trebui să muncească și să investească serios pentru a se apropia de niște răspunsuri cît de cît complete. Ce există în adîncul mărilor și oceanelor?

Lucrurile pe care le făceau sau care li se întîmplau copiilor în acei ani par acum desprinse din altă lume, greu de cuprins cu mintea pentru cei care n-au trăit acea perioadă.

Ezit, nu știu cum să prezint mai departe toate jocurile periculoase, de negîndit și neconceput astăzi, pe care le-am „performat” în copilăria mea dintr-un sat, comună mare din Bărăganul Brăilei, în anii 1980.

Îmi dau seama că în fiecare zi ne expuneam unor pericole venite din orice cauze multiple. Ca și cum am fi căutat cu lumînarea pericolele pe care le pot aduce cele patru elemente.

Nu știu cum se face că în copilărie eram cu toții împotriva sistemului. Chiar și copiii „de ștabi”, adică de părinți cu mari funcții în conducerea comunistă, erau împotriva sistemului.

Atunci am aflat că o chema Carmen. Dina i-a zis mamei să nu-și facă nici o problemă, că maimuțele sînt sub permanent control veterinar, vaccinate la zi.

Expresii cum ar fi „te-ai îmbrăcat ca la aprozar” erau folosite des ca stereotipuri negative pentru a descrie o ținută demodată sau stridentă.

Am descoperit că războiul era mult mai pasionant dacă, în loc să ne fugărim individual, care pe care, ne „aliam” între scări de bloc sau între blocuri.

Nu știam atunci că privirea mea învăța un oraș. Nu știam că o curbă a Dunării, o colonadă, o voce auzită pe o stradă vor rămîne cu mine mult după ce lumea aceea se va schimba.

Fața Lungă era un joc nici crud, nici barbar, dar băgase groaza în părinții noștri ca nici un alt joc.

Bunica, speriată că o să mă îmbolnăvesc, a deschis geamantanul și m-a culcat printre hainele împăturite cu grijă. Aveam vreo cinci ani, dar n-am uitat senzația aceea de acasă, pe care am avut-o într-un loc străin.

Fiecărei experiențe a plecării îi corespunde un anumit tip de bagaj, iar obiectele, proviziile, nevoile, temerile și aspirațiile celor care pornesc la drum depun mărturie despre personalitatea lor și despre epoca în care trăiesc.

Ne aflăm în plină perioadă a vacanțelor, așadar trollerele noastre probabil că se află prin apropiere. Ar fi amuzant să le aruncăm o privire și să încercăm o comparație.

Cînd am fost întrebat, în catedră, ce mi se pare deosebit în Anglia față de România am putut spune doar atît: „Norii sînt foarte jos aici”.

Deși la vîrstă adultă ajungem să avem resurse care devin o proteză emoțională ce ne oferă siguranță, identitate, totuși rănile avute rămîn, uneori sub forma zgîrceniei.

Bagajele sînt deseori o emblemă a aventurii, ca în Ocolul Pămîntului în 80 de zile, în care gentlemanul Phileas Fogg pleacă într-un temerar ocol al planetei, riscîndu-și averea, reputația și chiar viața.

În ea încap nu doar lucruri, ci mai ales epoci. Încap lipsurile, umilințele, strategiile de supraviețuire, mica economie paralelă a comunismului și, mai ales, sentimentul că nu poți pleca niciodată de acasă fără să fii pregătit pentru orice.

Adesea îl vedeai plin de vînătăi. Era clar că violența lui era născută din violența la care era supus în interiorul familiei.

Cînd fugi de un război nu e atît despre ce iei cu tine, cît despre ce pierzi, ce lași în urmă. De cînd a început invazia lui Putin în Ucraina am simțit asta de mai multe ori.

Prin irealitatea ei, ficțiunea e, în fond, o formă de delir. Dar noua lume pe care ea o plăsmuiește e creată după chipul și asemănarea realității.

Mai aproape de zilele noastre, nebunia în politică pare a fi fost ridicată la rang de virtute. Nu degeaba unul din personajele politice cele mai toxice ale lumii contemporane poartă porecla transformată în renume de „El loco”.

Pentru că ne temem de ceea ce trăim, încercăm să controlăm prin înțelegere și etichetare, fie că este vorba despre o întîmplare care ne-ar putea anula vacanța, fie că este vorba despre o experiență a numinosului, o întîlnire cu sacrul.