TEMA SĂPTĂMÎNII

Puține „organe” sînt capabile să facă atît de mult bine – și tot atîta rău – ca gura. Mari legende și conspirații mărunte, cleveteli, calomnii și elogii, apologii și înfierări, rugăciuni și sudalme, binecuvîntări și blesteme.

Motivele pentru care imaginile au fost mîncate sau băute încă din cele mai vechi timpuri sînt diverse: terapeutice, protectoare, magice sau religioase, scopul ingerării fiind însușirea unei puteri supranaturale.

Cînd în casa bunicilor, la vremea copilăriei, am auzit pentru prima dată proverbul „Gura bate curul” mi s-a explicat că asumarea răspunderii pentru cele spuse sau făcute nu era deloc un semn de pedanterie mic-burgheză.

Am putea spune că gura este chiar organul lașității. Desigur, cel mai adesea cînd tace. Dar tăcerea nu înseamnă neapărat consimțămînt, ci doar reținere, sustragere de moment.

Arheologii au decis: Bocca della Verità nu era altceva decît o gură de scurgere a Romei antice. Este drept, una din vremea lui Hadrian.

După ce a stat unsprezece luni în burta maică-sii și după ce i-a ieșit prin ureche, cîrmind spre stînga, Gargantua e ținta ironiilor lui Rabelais, ca autor iubitor ce se află.

Poveștile circulă cu atîta ușurință din gură în gură fiindcă omul pare incapabil să nu povestească. Uneori îi sînt suficiente trei figuri geometrice care se mișcă pe un ecran.

În imaginarul masculin occidental, tăcerea a fost mult timp transformată în dovadă de stăpînire de sine.

Gura, ajunsă într-un punct de vizibilitate maximă, cu feluritele ei forme imaginate de noii esteticieni, începe să ne privească din ce în ce mai insistent. Mă înfior!

În timp ce maturizarea este versiunea optimistă, în care știi cît valorezi și nu mai simți nevoia să demonstrezi foarte multe, îmbătrînirea sună a pierdere.

Nu mi-am dat seama cînd am devenit adult (uneori nici dacă) și mă întreb dacă îmi voi da seama cînd voi deveni bătrîn.

Maturizarea nu e definită de limbajul pe care îl folosim, ci de structura noastră internă care susține sau nu acel limbaj. O persoană matură își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii, tolerează frustrarea.

Pentru fiecare vîrstă este prescris un anumit comportament: există lucruri care se cad pentru cineva de 10, 20, 60 de ani și lucruri care nu se cad. La orice vîrstă, individul este ghidat din afară să adopte un anumit fel de-a fi și să se îndepărteze de a

Oricît de ciudat ar părea, omul și gustul său alimentar îmbătrînesc împreună: gustul urmează vîrsta, iar omul învață la școala gustului.

Aș spune că astăzi trăim mai degrabă în orizontul unei nostalgii a maturizării decît în cel al unei căutări reale de a o repune în drepturi.

Scriitoarea americană Sylvia Plath are una dintre cele mai captivante mitologii literare din cultura modernă: ea a devenit ceea ce este acum de-a lungul a două vieți.

În Europa și nu numai, de cîteva decenii, a luat amploare ecoturismul. Așa a apărut ecoturistul. Nu este doar o sincronizare cu dezvoltarea ecologiei, este o nouă vîrstă a omului civilizat.

Un domn mai curios s-a prins că nu prea știam exact încotro s-o luăm și ne-a spus: „La noi aici, și dacă te rătăcești, tot ajungi unde trebuie!”.

Nu vorbim despre un singur monument sau un decor muzeal, ci despre un teritoriu întreg, cu sate săsești, biserici fortificate, livezi, fînețe, pășuni cu arbori seculari și păduri.

Banii vor deveni irelevanți, după ce vor fi depășite limitele energiei și ale cipurilor. Dar un burete de pe un copac dintr-o pădure seculară nu este o sumă fixă de informație și de atomi, ci rezultatul unor milenii de relații între sol, apă, specii și cl

În România vorbim despre turism aproape întotdeauna în aceiași termeni: avem munți, Delta Dunării, sate autentice, cetăți, gastronomie și una dintre cele mai bogate biodiversități din Europa.

Cînd vorbim despre ecoturism și România, un ochi rîde, altul plînge. De la bun început, trebuie să fim conștienți că ne raportăm la un segment de nișă al pieței turistice românești.

Practic, prietenii mei nu mai aveau timp și energie, poate nici motivație să mai întrețină prietenia și în privat. Trebuia să devenim prieteni în mod public prin interfața rețelelor.

Adevărul spus de un prieten poate răni, dar aceasta este dovada autenticității prieteniei, în timp ce în spatele afecțiunii mimate de prietenul fals se ascund înșelăciunea și lingușirea.

Prietenia este o decizie. Nu oricine devine, din simplă cunoștință, un prieten. Pentru asta e nevoie să îți dorești acest lucru și să existe reciprocitate.

Prietenia e o sfîntă egalitate în sensul că prietenul tău nu te-a cunoscut doar „mai demult”, ci te-a cunoscut „mai înainte” – înaintea identității tale adulte, înaintea ideii de reușită și a ideii de eșec.

Dacă alteritatea (faptul „de-a-fi-cu-altul”) implică recunoașterea în celălalt a acelorași facultăți de a judeca, de a semnifica, de a interpreta etc., adică recunoașterea în „tu” a unui alt „eu”, atunci prin ce se mai deosebesc prietenii noștri de toți c

Celui care evită chiar și să mă salute îi spun că uneori mi-e dor de el și că amîndoi am pierdut. În prietenie nu mai există „pentru că”. Pentru că murim.

Se vorbeşte, astfel, despre o veritabilă „fobie de angajament” în societatea contemporană, propice, în planul relaţiilor amoroase, aranjamentelor de tip situationship în dauna relaţiilor de cuplu durabile sau chiar încurajînd Solo-Maxxing ca mod de viaţă

Așa cum remarcă Neagu Djuvara, cuvîntul „prietenie”, spre deosebire de alți termeni din vocabularul ideologic, a fost asimilat în „discursul îndrăgostit” din acea perioadă.

Există momente în care apariția unui salvator pare cea mai bună veste posibilă. Cînd lucrurile se complică și cînd soluțiile întîrzie, iar incertitudinea devine apăsătoare, este liniștitor să apară cineva mai puternic, mai hotărît sau mai competent.

Mintea omenească operează mai ușor cu „așa nu e bine” decît cu „așa trebuie făcut”. Din păcate, în stadiul actual, democrația română ne pune la îndemînă suficiente ocazii de a vedea ce nu e bine.

Conceptul de „neputință învățată” descrie reacția care poate apărea atunci cînd o ființă este expusă în mod repetat unor situații neplăcute pe care nu le poate controla.

Mă întreb adesea, privind cu un ochi la mine și cu altul la neamul din care mă trag, de unde vine această așteptare pe care o purtăm în oase ca pe un reumatism vechi; așteptarea ca cineva, altcineva, oricine altcineva, să vină și să ne scape.

Economia este și ea o știință, deși unii cred că este un fel de joacă. Adică ei, în măreția lor dată de lipsa diplomei de Bac, se pot juca, pot face orice cu sistemele economice pe care din eroare ajung a le gestiona. Și nu este așa.

Nevoia de salvatori decurge din nevoia de modele – dar ciclul merge și invers, pentru că modelele istorice au un aer de salvatori ai neamului – altfel nu i-am ține minte.

Fantasma salvatorului bîntuie totuși folclorul nostru. Numai că, de obicei, este un salvator individual.

Sîntem în plin sezon estival, toată lumea merge la mare, la o altă mare, fiecare cu marea lui din Grecia, Italia, Spania sau de aiurea, însă marea e o destinație aproape obligatorie de vacanță.

Nu sînt singurul care păstrează față de acea Mare Neagră din trecut o amintire complexă, mai degrabă cu aspecte pozitive decît cele negative care rămîneau acasă, în România comunistă, iar pe litoral încetau să ne mai însoțească/hărțuiască.

Fascinația mea pentru mare a pornit de la literatură și asta n-are neapărat legătură cu faptul că m-am născut și am copilărit în același mic oraș montan din nordul țării unde trăiesc și acum.

Prezența mării, cu mirosul, cu vuietul ei, te însoțește peste tot. Și nici chiar cocoțat pe vulcanii din inima lor nu poți să te faci că nu observi oceanul.

Într-adevăr, albastrul e culoarea cea mai frecventă pe care o are orice mare. Dar foarte obișnuit mării e și caracterul schimbător.