SITUAȚIUNEA

Dacă mi s-ar cere o definiție a dictaturii, aș spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de „imposibil”.

Acțiunea președintelui, presupun bine intenționată, poate chiar binevenită, pe alocuri, tinde să cadă sub semnul aceleiași neclarități pe care ea însăși o reclamă.

Intelectualul adevărat nu simte nevoia să se „fixeze“. Preferă să adopte poziția oaspetelui, să nu se instaleze, uzurpator, în capul mesei.

Nu mai pledezi pentru o convingere, ci pentru un efect. Nu-ți mai trăiești gîndurile, te preocupă mai curînd punerea lor în scenă.

Istoria are ca obiect, spune el, relatarea unor lucruri întîmplate cu adevărat, în vreme ce literatura se referă la ceea ce s-ar fi putut întîmpla.

Occidentul crede în reguli şi se străduieşte să le respecte. Federaţia Rusă nu-şi pune problema să respecte vreo regulă, pur şi simplu pentru că nu crede în existenţa vreuneia.

Pe această bază străveche, ca pe trunchiul crăpat și aspru al unui arbore multisecular, crește din cînd în cînd un fel de altoi ciudat: îl numim rațiune, spirit critic, toleranță.

Individul uman are şi alte probleme, şi alte nelinişti, decît problema circulaţiei forţei de muncă şi a inegalităţii sociale.

Cea mai bună „glumă” politică – ce-i drept, cam sinistră – auzită recent este aceea că Rusia se oferă să medieze între Israel și Iran pentru a stinge actualul conflict.

Am putea spune că un adevărat om politic nu trebuie să aibă decît două calităţi, necesare, de altfel, în orice meserie: bunătatea şi inteligenţa.

Nici un „totuși”! Nu-i numai criza bugetară, de fapt, că de-ar fi numai ea, mă rog...

Scena politică mustește de palori irefutabile, de descurcăreți care încurcă, de inutilități bine instalate.

La urma urmelor, nu mă pot „reconcilia” cu taximetristul care crede, împotriva tuturor dovezilor pe care i le aduc sau le-aș putea furniza, că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.

Nu țin să idealizez „vremurile de altădată”, nu pretind că n-au existat niciodată, pe scena noastră publică, miniștri proști sau mediocri.

O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“.

Vom avea la Cotroceni un președinte care nu trebuie să aștepte ca niște pseudo-oameni de știință sau serviciile de informații să-i comunice dacă Pămîntul este sau nu rotund.

Am publicat, sub titlul „Mică antologie a patriotismului amărît”, cîteva citate din cei mai mari scriitori români, exasperați de abuzul ipocrit al patrioților de profesie.

Moderația autentică presupune totuși o formă de radicalitate, care e altceva decît extremism.

Era un preşedinte cititor, un degustător al artelor, un rafinat, ceea ce se simţea în fiecare atitudine şi în fiecare replică a sa.

Ca mai întotdeauna, diaspora a dat tonul, doar că acum este tonul revenirii într-un trecut reajustat și „descîntat”.

E uluitor să constaţi ce poate face, dintr-un om pînă mai ieri „normal”, instalarea într-un fotoliu, într-o demnitate publică.

Toți candidații importanți se pretind „conservatori”: chiar cei care au sau au avut în spate vreun partid zis „progresist”, precum USR.

Paul Gherasim a pornit, zilele acestea, spre locul pe care l-a contemplat, îndrăgostit, toată viața: locul de obîrșie al lumii create.

Neghiobia lui Musk și a altora de teapa lui e că se cred și se vor peste condiția umană și speră că pot ocoli bătrînețea, boala și moartea.

Cîndva, Patericul, o culegere de „apoftegme“, adică de sentinţe, trăiri şi pilde duhovniceşti, era o lectură foarte răspîndită printre dreptcredincioşi.

Întîlnim fenomenul „sabatianismului” și printre noi, în zilele noastre, printre adepții unor „religii politice”: exaltați, entuziaști, își urmează oriunde profetul și zeul muritor.

Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să-şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală.

Asemenea marxismului sau fascismului, MAGA nu este o simplă politică sau o economie ceva mai radicală.

Nu mi-am făcut iluzia că apariția lui va avea un necesar efect inhibitor asupra „regizorilor” care vor să ajute publicul cu sugestii picante de urări pascale.

Aveau oare chiar și cei mai vechi decît ei, oamenii de Neanderthal, de pildă, un fel de MAGA al lor?

Patriotismul înseamnă să bagi dificultăţile sub preş, să lupţi împotriva „calomniilor” duşmănoase prin minciună triumfalistă.

Dacă n-ar mai exista schimbul între generații care se contestă reciproc, omenirea ar încremeni într-o stază continuă, echivalentă morții.

Nu poți risca să alegi un președinte de țară care declară că romanii au învățat latina de la daci.

Nu ne-am fi închipuit că „cel mai mare băiat bun” al lumii va începe să semene al naibii de bine cu „băiatul rău” consacrat.

Rusofobia conviețuiește constant cu rusofilia, admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv.

Avem imaginea aproape neverosimilă a unui „imperiu” care se autodistruge, nimicindu-și sistematic propria fundație.

Pe acest fundal, a apărut pe scenă Ilie Bolojan. Nu știam despre el decît ce prestație exemplară a avut ca primar al Oradiei.

Ignoranță, proastă-creștere, suficiență monumentală – iată premisele succesului public.

Lipsa de etică elementară, brutalitatea cu care președintele și vicepreședintele Americii l-au provocat nu poate să nu trezească revoltă morală.

Dintotdeauna, au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice.

Eu, unul, recunosc și chiar sînt mîndru: sînt „otrăvit” de „sorosism”.

Ca toate lucrurile omenești, și solidaritatea își are capcanele ei, latența ei de caricatură.