PE CE LUME TRĂIM

În România, economia suferă de dualitate. Sînt companii care ating performanțe remarcabile, dar vedem și o serie de insolvențe sau intrări în procedura de concordat preventiv care pot să îngrijoreze.

Nu știu dacă e cale de ieșire din această situație, însă este evident că, într-o formă sau alta, România are nevoie de noi forme de exprimare politică.

Cu cît investiția de timp, energie, inimă este mai mare, cu atît noi, oamenii, renunțăm mai greu la ceva.

Talk-show-urile s-au transformat în mascarade ipocrit-inchizitoriale ale unor lucruri mai mult sau mai puțin oculte din viața publică.

Felul în care, prin concurența liberă între mai multe posibile etichete, se impune pînă la urmă una, acceptată de uz și validată prin înregistrarea în dicționare, e ilustrat în ultima vreme de cuvîntul livrator.

Cînd un elev ajunge în Dubai, la Roma sau la Buenos Aires, nu face doar turism, ci adaugă straturi de înțelegere propriei identități.

În primul său an de mandat, Trump a semănat haos în orașele americane și și-a intimidat atît aliații, cît și adversarii.

Ăsta e riscul, să devii treptat prizonierul unei case minunate, al unei curți ideale, iar cînd te reîntorci întîmplător în București să ți se pară că ai ajuns la New York.

Am aflat cu acea ocazie că, atunci cînd cineva apropiat trece dincolo, nimic nu se uită. Nimic nu se pierde. Tot ce ai trăit, împărtășit cu acea persoană și ce ai învățat de la ea rămîne.

Dacă asta este ceea ce poate produce Justiția română mai bun, atunci foarte probabil vom continua să acumulăm frustrări în fața unui sistem ale cărui probleme sînt evidente.

A nu ierta pe cineva e o povară pentru tine, un bumerang care se întoarce să-ți dezechilibreze starea de bine.

M-am apropiat de Franța, de limba și de cultura ei, încă de la vîrsta preșcolară. Mama mea a fost profesoară de franceză și am avut mereu în jurul meu „materiale”.

În măsura în care mai este cunoscut unor vorbitori de azi (tot mai puțini, probabil), cuvîntul coz se asociază cu basmele copilăriei, readucînd în memorie aproape inevitabil sintagma frumoasă coz.

A lăsa acest proces la discreția unor algoritmi care optimizează pentru engagement, nu pentru adevăr, mi se pare o formă de abandon.

În 2016, Rubio l-a numit pe Trump „un escroc” căruia nu i se pot încredința codurile nucleare. Acum, Rubio este șeful diplomației lui Trump.

Pe vremea asta de cod roșu, în Obor e pustiu, sînt doar doi oameni la coadă la mici. Ce mă voi face fără micii mei dragi, fără Obor?

Teoretic, oricine putea face mărțisoare. Cu autorizație sau nu. Profesioniste sau nu. Urîte, uneori de-a dreptul hidoase, sau frumoase, mai curînd dintr-o fericită nimereală.

Ce are de făcut Europa? Să privească adevărul în față și, chiar dacă europenii își spun că SUA sînt aliatul UE și că împreună mai au de parcurs un drum lung, realitatea nu mai este aceasta pe de-a-ntregul.

Nicușor Dan ar juca rolul unui fel de Ceaușescu democrat intervenind ca facilitator al discuțiilor despre Orientul Mijlociu și alte subiecte majore din arena internațională.

„Visul american” a ajuns un concept familiar întregii planete tocmai datorită istoriei transatlantice fabuloase care l-a creat. Seriozitatea, rigoarea și principialitatea americană au cucerit lumea.

Expoziția, dedicată părinților și bunicilor noștri, a fost o mărturie a felului în care comunismul a mutilat viețile oamenilor, cu repercusiuni aruncate peste timp, pînă în zilele noastre.

Din categoria mai largă a structurilor consecutive cu valoare superlativă face parte și o formulă pe care civilizația modernă o percepe cu tot mai multă neliniște: să-ți bați copiii!

Societatea actuală, neliniștită și grăbită, cere randament imediat. Vrea diplome care să garanteze posturi și salarii într-un interval predictibil.

În primul rînd, minciunile și ficțiunile nu trebuie să conțină un sîmbure de adevăr; ele trebuie pur și simplu să se răspîndească rapid și să apeleze în mai mare măsură la sentimente decît la rațiune.

„Cît cîștigă un scriitor? E bogat, nu-i așa?” Scriitorul are o vilă cu piscină unde scrie în legea lui?

Indiferent de vremuri, primăvara a rămas anotimpul în care orașul și locuitorii lui fac pace. În care relația lor nu se mai pune în termeni de care pe care.

Nu poți mări taxe în timp ce ascunzi declarații de avere, nu poți reduce sprijinul statului pentru oamenii care au cea mai mare nevoie de el în timp ce te lupți neconvins și neconvingător cu pensiile speciale.

Anxietatea este un comportament învățat, nu ceva cu care ne naștem. Ce o generează diferă de la o persoană la alta și ține de experiențele de viață ale fiecăruia și de fire.

Îmi amintesc cît de detestate erau, în America și Europa, fascismul și comunismul, antisemitismul și, în general, xenofobia în anii ’90. Aproape că nu reușeai să rostești cuvintele respective în public, temîndu-te să nu fii înțeles greșit.

Structura formulei („de-aia”) presupune că lipsa cozii nu e nevoie să fie explicată: e suficientă o aluzie. Explicația evocată indirect este în mod prototipic o poveste, o snoavă, o legendă.

Autoeducația este un lux. Un lux care presupune timp, resurse, modele, acces la informație, sprijin familial și, nu în ultimul rînd, un anumit tip de capital cultural.

Cînd oficialii guvernamentali acționează pe baza unor convingeri nefondate despre riscurile vaccinurilor, oamenii mor, așa cum au murit copiii nevaccinați din Texas care au contractat rujeola.

Adolescentul este partea aceea din procesul unei sculpturi în care știi că aproape ai terminat, că după ce mai finisezi urechea stîngă și netezești lutul cu puțină apă, pumnul acela de noroi de acum o săptămînă aproape a devenit capodopera de artă la care

Ştiu că, atunci cînd eram, cam ca acum, în prag de primăvară, acolo apăreau brîndușele. Mov-roz, de obicei în pîlcuri. De departe vedeai doar cîte o pată colorată.

Între spirit critic și ură este o diferență importantă, iar ură avem deja în cantități mari, mai ales pe rețelele sociale.

Primarul sectorului 4 pare dependent de simpatiile necunoscuților de prin oraș, fie și numai dacă numărăm articolele pe care și le plătește prin tot felul de publicații.

Ne declarăm contrariați, de-a dreptul uluiți, că persoana respectivă a suportat acel tratament atîția ani, că nu s-a revoltat, că n-a plecat mai repede.

Admit, „conspiraționita” a fost o maladie cronică a umanității din timpuri imemoriale, iar, în momentele de criză, ea s-a acutizat, a luat-o razna.

Adesea vorbim de „cuvinte inexistente” într-un mod impropriu, referindu-ne la faptul că formele respective nu sînt cuprinse în dicționare sau nu au fost nici măcar consemnate în scris, deși circulă în oralitate, cel puțin printre anumiți vorbitori.

Educația românească pare, de ani buni, un domeniu despre care toată lumea vorbește la modul general și pe care aproape nimeni nu-l asumă în concret.

Groenlanda, cu o suprafață acoperită în proporție de 80% permanent de gheață, e puțin probabil să ofere comori neașteptate de resurse.

Copiii citesc în primul rînd pentru poveste. Și nu cred că cei de acum citesc mai puțin decît citea generația mea.