PE CE LUME TRĂIM

Ilie Bolojan a încălcat una din regulile nescrise ale politicienilor, și anume cea „a tăcerii” pe anumite teme.

Înfrîngerea de săptămîna trecută a lui Viktor Orbán are toate semnele unui moment de cotitură. Pendula s-a oprit și dă semne că ar putea schimba direcția.

Adevăratul cost al statului îndelungat în casă este sănătatea noastră – crește riscul de boli cardiace, de infarct, de demență, scad imunitatea și mobilitatea organismului.

Loialitatea va deveni o povară greu suportabilă psihologic. Trădarea, atunci cînd se va produce și dacă se va produce, va sosi pentru suzeran ca o eliberare.

În general, sincer e o marcă de atitudine subiectivă, care pune în joc etosul vorbitorului și care poate deveni un simplu mijloc de întărire a celor spuse.

Poate că problema nu e că profesorii nu sînt consecvenți. Poate că problema e că sistemul însuși nu mai permite consecvența fără costuri personale semnificative.

Trump nu a concentrat doar puterea; el a hiper-personalizat-o. El a degradat structurile instituționale care permit statului să funcționeze fără el.

În urmă cu douăzeci și ceva de ani, încercările adolescenților de a ieși în evidență în anii de gimnaziu erau foarte timide. Uniformele „de tristă amintire” fuseseră înlocuite de puțină vreme cu blugii turcești.

Acum, cînd se împlinesc, în curînd, 40 de ani de la dezastrul nuclear de la Cernobîl, ne permitem să glumim legat de aceste măsuri extreme. Dar, de fapt, nu e nimic de glumă.

Un fel de actori în cel mai ridicol film al vieții lor. Pentru autenticitate, cei trei nefericiți au fost machiați astfel încît să semene cît mai bine cu personajele interpretate.

Doar pentru că ai împărtășit ceva, nu te mai simți singur ori blocat într-o situație fără ieșire – devii ceva mai plin de speranță.

Era timpul Americii intelectuale și rafinate a lui Obama, al Americii contemplative. Conștient probabil de acest lucru, McCain a pierdut cu grație.

Un ecou al afinității semantice dintre barbă și minciună s-a păstrat într-un distih folosit pentru a exprima ironic neîncrederea.

Dacă un elev, într-un exces de teribilism, consumă noaptea o cantitate de alcool suficientă pentru a-l duce în pragul comei, asta după ce profesorii însoțitori au adormit, responsabilitatea și răspunderea le revine tot acestor profesori.

E ca și cum Trump nu și-ar fi plătit asigurarea împotriva incendiilor și ar fi depus apoi o cerere de despăgubire pentru un incendiu pe care l-a provocat el însuși, fără să-și avertizeze vecinii.

Atunci cînd oamenii își reduc bugetele, pentru că nu le mai ajung banii, dispar magazine cu haine „de firmă” și reapar ca ciupercile după ploaie magazinele de haine de second-hand.

De Paști, Oca avea obiceiul să coacă niște fursecuri în formă de iepuri, pare-mi-se. Cărora apoi le puneam ochi, nas și gură din bomboane.

Programul de privatizare în masă a contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea pieței de capital românești, dar astăzi putem vedea și alte consecințe.

Admițînd că scenariul cel mai drag PSD – coaliția continuă, Bolojan nu – devine realitate, partidele ar trebui să țină seama de contextul menționat de încă-premier.

Lana Bastašić crede că speranța poate conține și un loc pentru furie. Că furia este semnalul corpului că ceva nedrept se petrece și că sub furie este ascunsă, de regulă, tristețea.

O prietenă din copilărie mi-a trimis recent o fotografie veche de (peste) o jumătate de secol, despre care nu știam nimic. Nu am avut-o niciodată în albumele personale.

Se pare că adaosul instrumental și onomastic provine din denumirea unei celebre frizerii bucureștene de la sfîrșitul secolului al XIX-lea: La briciul lui Cuza.

Școala are destule neajunsuri. Dar una e critica lucidă și alta e disprețul devenit sport național. Dacă transformi profesorul în figură comică, nu poți apoi să îl chemi să repare fibra morală a societății.

S-ar putea argumenta că masacrarea protestatarilor de către Guvernul iranian din ianuarie – estimările Amnesty International situează numărul morților între 5.000 și 20.000 sau mai mult – ar fi trebuit să determine o reacție internațională fermă.

Dintre toate țările balcanice pe care le-am cutreierat în lung și-n lat, cel mai neprietenos loc mi s-a părut de departe Croația.

Anii 1980 erau, în multe, cel puțin comparativ cu cei de acum, ani ai prejudecăților. Cînd ieșeai, simțeai, la propriu și la figurat, privirile străzii.

Microstagiunea „Barba 90” a reunit nu mai puțin de 18 evenimente: patru spectacole, unul fiind pentru copii, masterclass-uri, ateliere și, în final, un spectacol comunitar.

Domnul Gugumano și-a schimbat întrucîtva abordarea față de sistemul educațional. În loc să o promoveze doar pe Marița, a decis să se promoveze și pe sine.

Alături de interjecția au, care exprimă în mod prototipic o reacție la durere și care face parte din nucleul lexical al limbii române, începe să circule tot mai mult anglicismul ouch, adesea transcris auci.

Problema nu începe în clasa întîi, ci mult mai devreme și se prelungește mult mai tîrziu, în vieți de adulți rămași prizonieri în afara alfabetului.

Americanul teoretician al dreptului Ronald Dworkin a remarcat la un moment dat că pînă și „faima lui Habermas este faimoasă”.

România nu votează în 2026 pentru funcții executive majore, dar se află, ca și celelalte state europene, în interiorul turbinei.

Adevărul este că toate magazinele reale de pe Calea Moșilor din copilăria mea erau o butaforie, niște hrube întunecoase și neîncălzite iarna.

Dar nu știu cum s-a întîmplat – să fi fost soarta, probabil – că singurul, presupun, autobuz din ziua aceea în care nimic nu circula m-a întîlnit pe mine. Șoferul a pus frînă, dar a derapat.

În viață și în economie vine un moment în care regreți greșelile trecutului. În România, sîntem în acel moment.

Președintele PSD, Sorin Grindeanu, vorbește de la înălțimea celor 16 procente ale partidului despre alegeri anticipate.

Romanul este secționat într-o jumătate erotică și o jumătate thanatică, primele două capitole explorînd erotismul pînă la apogeul marii inițieri orgasmice.

Într-o lume absolut nebună, care dă tot mai clar semne de război mondial, șeful statului pare a-și trăi, nestingherit, beatitudinea triumfului electoral.

Basamacul era văzut ca un pericol național (fiind uneori, în discursurile xenofobe, atribuit unei conspirații a cîrciumarilor străini), iar evocarea sa lua tonul unor avertizări grave.

Îl văd pe Stănică Rațiu ca pe un posibil influencer contemporan, care face podcast-uri despre masculinitate, „educînd” băieții.

Pentru ca războiul cu Iranul să fie justificat din punct de vedere moral, circumstanțele care i-au convins pe sceptici în cazul Kosovo ar trebui reproduse și în cazul acesta.

Adevărul este că șeful ăsta nasol, șeful despotic, șeful incompetent, dar atoateștiutor, șeful care te lasă fără replică și impune poziția ghiocel a angajatului, toate astea s-au născut acolo, în Republica Socialistă România.