PE CE LUME TRĂIM

Actorii noștri politici se comportă ca niște clovni bețivi, bătrîni și revanșarzi care nu mai țin minte de ce s-au luat la bătaie.

Mă întreb deseori, în călătorii, de ce la alții „se poate“ și la noi nu. De ce se poate ca orașele să fie făcute pentru oameni, nu pentru mașini, cu transport public fiabil, cu infrastructură pentru persoanele cu dizabilități, cu spații verzi, cu muzee și

„Dragostea” pentru America, invocată de tot mai anemicii fanatici trumpiști, se confundă, în realitate, cu adorația protagonistului pentru sine.

În general, lipsa voită a activității este imaginată, prin metafore și metonimii care s-au schimbat de-a lungul vremii, ca o activitate repetitivă și inutilă.

Să faci treizeci de elevi să lase telefonul, să asculte, să înțeleagă, să încerce, să accepte o regulă, să nu-l umilească pe celălalt, să lucreze împreună – toate acestea nu apar în nici un orar.

Discursul lui Trump despre victimizare a animat multă vreme mișcarea MAGA. Triumful pe care l-a promis în primul său discurs inaugural din 2017 urma să pună capăt „acestui carnagiu american”.

Aș putea să deschid un dom al invalizilor la mine acasă, un muzeu al imobilității. E aici căruciorul cu rotile pliabil pe care l-am folosit de mai puține ori decît m-am așteptat inițial.

Cînd venea toamna, umblam cam non-stop cu ochii în jos. Într-o vînătoare dacă nu chiar pasionată, măcar conștiincioasă de roade ale naturii. S-ar putea spune că era efectul textelor de la școală.

Băncile creditează puțin firmele și populația. De ce? Sînt precaute băncile? Ezită companiile și consumatorii să ia credite? Se întîmplă cîte ceva din fiecare.

Șeful statului ne vorbește sobru despre stabilitate politică, dar se extrage cumva din ecuație și continuă același joc de așteptare sperînd că presiunea publică, exasperarea sau vreo miraculoasă trădare de ultim moment va duce la crearea unei majorități.

Responsabilitatea protecției copiilor nu poate fi lăsată exclusiv pe umerii părinților, iar Meta nu e singura companie care trebuie trasă la răspundere: trebuie reglementată întreaga industrie construită în jurul captării atenției.

Se miră lumea nu atît de faptul că America l-a ales de două ori președinte pe Trump, cît de inerția în care SUA au intrat în ultima vreme, cînd ghidușiile – ca să folosim un termen decent – liderului de la Casa Albă par să fi scăpat de sub orice control.

Expresia la toartă s-a fixat, în timp, ca un intensificator asociat cuvintelor care descriu relația de prietenie. Pentru vorbitorii de azi poate fi surprinzător să descopere, în texte de acum mai mult de un secol, alte posibile asocieri ale formulei, ades

Elevii cu medii sub 7 la limba și literatura română și matematică ar urma să participe săptămînal la activități remediale, iar „Școala altfel” și „Săptămîna verde” să se desfășoare după programul obișnuit, dar cu activități aplicative și de recuperare.

Ascensiunea lui Putin la președinția Rusiei în 2000 părea inițial să prefigureze stabilitate și dezvoltare economică după haosul anilor 1990. Pe 11 septembrie, se pare că a fost printre primii care l-au sunat pe Bush pentru a-și exprima solidaritatea.

Într-o seară, am făcut împreună un plan, m-a rugat ca a doua zi de dimineață să mergem împreună la operație ca să scăpăm odată de acolo, la ora opt fix ne vom întîlni și ne vom prinde de mînă pentru ca ea să se țină după mine, să nu se piardă.

În prima zi de „Zoia“ m-am prezentat la noul liceu așa cum obișnuiam la vechiul: într-un soi de ținută semireglementară și cu veleități de rockeriță.

Tentativa de a izola partidele antisistem a funcționat o vreme, dar termenul ei de garanție e expirat. Se verifică asta nu numai în Germania, ci și în Franța.

Să stai doar tu cu mintea ta a devenit una dintre cele mai complicate treburi din viața de oameni moderni, remarcă Anca Iosif, pe cînd zonele fără semnal de pe traseul ei întins pe 700 de kilometri au obligat-o să stea adesea fără social media.

Din multitudinea de evenimente petrecute în acea teribilă și, în continuare, neverosimilă zi, trei mă urmăresc în mod insistent. Sînt mai curînd trei imagini, două concrete, intrate deja în conștiința publică.

Turcismul teșcherea, întîlnit astăzi mai rar – doar în registrul colocvial, unde are conotații ironice –, a fost cîndva destul de folosit, în politică și în administrație, cu un sens cît se poate de serios.

S-au spus vorbe optimiste, de încurajare, de încredere, de sprijin. Ca întotdeauna la începutul de an școlar. Doar că, dincolo de ele, se simte în aer tensiunea unei polarizări pe care parcă niciodată nu am simțit-o atît de ascuțită.

Președintele SUA, Donald Trump, și-a exprimat din nou interesul de a-l întîlni pe dictatorul nord-coreean Kim Jong-un. Sora lui Kim însă, care e unul dintre cei mai apropiați consilieri ai săi, a descurajat pentru moment această idee.

Pentru că totul se transformă și experiențele te duc spre alte formule, am construit un modul de atelier intensiv, în cadrul căruia copiii scriu o poveste, iar apoi o ilustrează cu Oana Ispir.

Nici prima zi de școală nu mi-o amintesc prea clar. Știu doar că a venit după o perioadă de stat cu gîtul în ghips, drept urmare a unei operații de torticolis.

Problema este că nevoia de finanțare a României a ajuns să fie enormă. Doar un exemplu: anul trecut, statul român a împrumutat din țară și de pe piețele financiare internaționale echivalentul a 265 de miliarde de lei.

Lucian Pahonțu nu e primul șef al unei instituții publice din România despre care apar dezvăluiri deranjante. Dacă lucrurile merg bine, nu va fi nici ultimul.

Încă îmi amintesc intrarea pavată cu faianță verde-smarald, rafturile înalte de lemn închis la culoare, ticsite cu cărți pînă în tavan, și exemplarul decolorat din Alice în Țara Minunilor pe care l-am luat cu mine acasă.

Avem nevoie de un scurt excurs istoric. Un excurs menit să scoată în evidență faptul că așa-numitul „suveranism american” se confundă, pînă la un punct, cu atît de des invocatul „excepționalism american”.

Expresia la botul calului nu este greu de înțeles: chiar dacă experiența deplasării cu calul sau cu trăsura nu mai este una cotidiană, avem suficiente reprezentări culturale ale felului în care o persoană bea sau mănîncă ceva în picioare, pe fugă.

Dacă te-ai îndoit vreodată de existența lui Dumnezeu, să știi că dovada o constituie faptul că încă funcționăm, că încă existăm, că încă nu am dispărut, pentru că nimic nu ne justifică, altfel, existența.

Oamenii pot avea nelămuriri în privința IA la nivel abstract, dar înțeleg o factură mai mare la energie electrică, o amenințare la adresa aprovizionării cu apă și o instalație industrială care promite puține locuri de muncă locale permanente.

Era cald afară, oameni ciorchine pe holuri. Toți cu probleme pe care părea că nimeni n-o să le descîlcească vreodată. Dacă aștepți, începi să povestești, că așa e la cozi de cînd lumea.

Înotul mai în larg era, indiscutabil, o sursă de libertate. Dar odată cu el am descoperit și alte asemenea surse. Accesibile pe uscat.

În tentativa de a da șefului statului o aură de strateg, purtătorii săi de mesaj mai lasă să se înțeleagă uneori că Nicușor Dan ar avea un fel de plan grandios în numele căruia sacrifică aproape totul.

În ziua următoare, a sunat la uşă Bill Murray. Mi-a cerut o şurubelniţă. Culmea e că eu chiar am în casă aşa ceva.

În dimensiunea sa fundamentală, boala în discuție este cea care a cuprins, de ceva timp, tot spațiul civilizat al omenirii, bineînțeles cu intensitățile, specificitățile și nuanțele de rigoare: suveranismul, MAGA și Trump constituie niște manifestări pute

Recentul „scandal al merdenelelor” a dat prilej Institutului de Lingvistică din București să transmită un mesaj simpatic în care se atrăgea atenția cu umor asupra faptului că norma actuală impune forma adaptată croasant.

Dacă singura cale prin care îi facem pe elevi să învețe ceva este să-i amenințăm cu o notă, problema nu este numărul disciplinelor de examen. Problema este mentalitatea pe care școala însăși a ajuns s-o producă.

Asistăm astfel la un efect global neașteptat al „trumpismului”: un guvern care se aliază cu cea mai coruptă administrație din istoria Americii riscă să se expună la contestări interne.

Undeva în Maramureș, cam pe acolo pe unde se agață harta în cui, cum ne învățau pe noi la ora de geografie, există o mică haltă, în care trenurile încă opresc de patru ori pe zi.

La capătul digului din Mangalia, din vremea copilăriei mele, era un carusel. Cu clasicii călușei. Devenise deja un ritual să ne dăm în el de fiecare dată după ce ne întorceam de pe dig.