FILM

E ceva aproape terifiant în nivelul de măiestrie la care a ajuns Cristian Mungiu. Fjord este atît de bine ținut în mînă, atît de precis în construcția tensiunii, atît de intens, încît controlul regizoral devine el însuși o sursă de neliniște.

Radu Jude e de-acum un nume internațional. O spun premiile, retrospectivele, portretele de autor, oameni ca J. Hoberman sau Martin Scorsese și, mai nou, filmul său de limbă și producție (majoritar) franceză.

Fiecare epocă pare să-şi privească tinerii cu un amestec de fascinaţie, teamă şi iritare. Întrebarea devine atunci inevitabilă: cum stăteau lucrurile cu generaţiile trecute?

Spre dezamăgirea Anei, la Periș nu există mall, doar un magazin-restaurant („La Ursu”), iar cînd Adrian o scoate acolo la date, se dovedește că acesta nu vinde crispy strips și chicken tenders, ci doar mici și mațe la grătar.

S-a aprins o țară întreagă despre un film pe care l-au văzut doar trei oameni din România.

Diavolul s-a întors. Doar că între timp lumea a învățat să poarte mănuși. Iar uneori mănușile nu fac atingerea mai blîndă, ci doar mai greu de dovedit.

Sentimentul e cumva cǎ, deşi le frizeazǎ pe toate pe parcurs, Cobileanski alege pînǎ la urmǎ să rămînă într-un perimetru safe, de unde (într-adevǎr) nu falseazǎ, dar nici nu prea are cum să ne ia pe sus.

Uneori nu cei care se pregătesc cel mai clar pentru o misiune o și duc la capăt; hazardul are propriul rol, iar universul redistribuie sarcinile dincolo de logica noastră ordonată.

Este acest brand hipsteresc middlebrow, unde convenții familiare de gen (horror, comedie romantică) şi fețe cunoscute de la Hollywood sînt făcute să îmbrace haine mai cool decît de obicei.

Miza nu este să alegem între canonizare și demolare, ci să vedem cum coexistă, la același om, mistica și trupul, vocația și puterea, mărturisirea și controlul.

E o perspectivă melancolicǎ și puțin mistică, dar care contureazǎ un crez modernist important. Istoria nu se petrece în alunecări line, ci, cum ar veni, în salturi și rupturi.

La Grazia pare, la prima vedere, un film despre o grațiere. Titlul trimite la acel act prin care puternicii zilei suspendă litera rece a legii în numele unei forme superioare de umanitate.

Gore Verbinski nu a făcut doar Pirații din Caraibe, ci și comedie slapstick, thriller romantic, thriller-horror, dramedie de familie, animație cîștigătoare de Oscar și western.

Wiseman va trăi mai departe prin cei mulți pe care i-a influențat – și prin privirea asta rară, care nu se grăbește să judece, dar nici nu se preface că nu vede.

Cît despre personaje, sînt multe, pline și imprevizibile – combinații eterogene de lumini și umbre aflate în mișcare liberă, fără vreo datorie de coerență sau exemplaritate.

Ce-i frumos (și, în fond, rar) e că iubirea asta de cinema nu vine din glazură, din obiecte perfecte, din reconstituire lustruită.

Dar poate că și Trump are dreptate.

O să încep cu amintire cu Lynch: e singur pe o scenă, cu coama sa leonină și degetele febrile care se mișcă în cadența vocii, ca într-o pantomimă hipnotică.

Ar fi greșit să vedem în această nouă adaptare după literatura de secol XIX un pur capriciu, o întîmplare.

Dar e și o mărturie despre dezorientarea generală produsă de apariția benzii sonore sincronizate: filmul arată ca o creatură ciudată

Filmul e remarcabil pentru că ne oferă ambele părți ale job-ului.

Povestea în sine e organizată în jurul lui Bariș, un băiețel de cinci ani (Ozan Bilen), care trăiește alături de mama sa și de multe alte femei de toate vîrstele în închisoare.

Melodrama apare atunci cînd lucrurile, la nivel de societate, nu merg bine, iar filmul e incapabil să denunțe chestia asta pe față.

Comedia francofonă din Canada a luat iarăși avînt în ultimii ani, în special sub impulsul actriței și regizoarei Monia Chokri.

Refuzînd să dea curs binarismului încetățenit ficțiune vs. documentar, Carneiro preia din ambele.

Lady Windermere’s Fan face din quiproquo un adevărat motor tragic.

După Au hasard Balthazar (1966), cel mai sfîșietor film din lume, Bresson reface aceeași tragedie un an mai tîrziu, doar că pe invers.

Flancate de alte filme românești cu mai mare vizibilitate, două lansări autohtone petrecute mai devreme în septembrie riscă să fi trecut prin săli aproape neobservate.

Debutul lui Marie-Claude Treilhou nu seamănă cu nimic din producția franceză (nici măcar cu Variety de Bette Gordon [1983]

A vedea începuturile lui Tanner înseamnă să simți focul acestui document despre o frumoasă înfrîngere.

Or, în Alien, totul e un lung proces de învățare. Problema e că timpul nu joacă în favoarea oamenilor noștri.

Au curs omagiile cu ocazia morții sale. Au curs referirile la diverse colaborări cu mari regizori, de la Visconti la Antonioni.

Pînă și speranța firavă că și-ar putea obține justa pedeapsă doar din aroganța de a nu se vaccina se sfărîmă în acea clipă

E de văzut felul în care filmul orchestrează urmăriri cu mașina, inițiative de filaj și tot acaretul policier-ului pentru a înțelege că inima cineastului e în altă parte.

Favoriten este un film foarte emoționant, pentru că ne pune față în față cu creșterea, cu timpul care alterează totul, cu cei care pleacă și cei care sînt acolo pentru ca, prin definiție, să rămînă

Love Lies Bleeding se vrea a fi antifilmul reaganist absolut.

Adevărul e că O Bobo se dezvăluie ca o construcție deopotrivă barocă și fragilă, un monstru de ambiție care amenință la tot pasul să se prăbușească.

Filmul ascunde mixul care l-a consacrat pe autorul său:

Oricît de tembelă, această găselniță a scenariului aruncă filmul într-o zonă stimulantă de metadiscurs.

Subiectul său veritabil nu e răzbunarea infantilă, ci consumerismul fără leac al lumii actuale.

În schimb, de cîte ori Challengers încearcă să încropească un gînd mai serios – despre sport, despre dragoste, despre relații de putere –, rezultatul e un fel de glumă involuntară.

Titlul filmului regizat de Joanna Arnow e, desigur, o glumiță.