Corpul

Sînt dimineți cînd am senzația că în lumea de azi s-a instituit o nouă religie: cea a sănătății expuse ca o marfă într-o vitrină.

Publicul a început să asocieze orice miros neplăcut cu „moarte sigură” – așa au apărut primele fobii moderne de contaminare, prefigurînd igienismul secolului XX.

Peste noapte parcă, omul s-a trezit plantat într-un scaun ergonomic, apăsînd niște butoane, cu degetele și ochii lipiți de ecrane, cu dejunul și cumpărăturile aduse, în șapte minute, în fața ușii.

Corpul devine un material fragil, pe care se citesc atrocități normalizate. Pielea e locul pe care se scrie suferința lumii din jur. Nimic nu o mai protejează. Nimic nu o mai alină.

Exercițiul fizic în antrenamentul unui dansator de dans contemporan este ceva mai prietenos cu corpul, în sensul că îi urmează mai mult datele naturale.

În oboseală, conexiunile noastre cu lumea slăbesc, se dezactivează, iar eul obosit se repliază pe el însuși.

Genul horror a fost mereu un mijloc de a explora fricile societății. Boala, descompunerea, invazia, toate aceste elemente se regăsesc în poveștile de groază pe care le construim.

În locul tristeții la care m-aș fi putut aștepta, sentimentul care m-a învăluit a fost un amestec ciudat de uimire, curiozitate și înstrăinare.

Nici cea mai îmbelșugată hrană sau beție nu putea echivala focul amorului ca măsură a păcatului.

Scopul artei nu este să reproducă natura, ci s-o exprime; nu creatura, ci creația, nu carnalul, ci duhul frumuseții disimulat de întrupare.

De cîte ori nu ne surprindem gesticulînd într-un apel video, deși mîinile nici măcar nu ne intră în cadru, sau simțim nevoia chiar și în comunicarea prin mesaje să punctăm anumite nuanțe folosind așa-numitele emoji?