Cristinel Munteanu

Dacă alteritatea (faptul „de-a-fi-cu-altul”) implică recunoașterea în celălalt a acelorași facultăți de a judeca, de a semnifica, de a interpreta etc., adică recunoașterea în „tu” a unui alt „eu”, atunci prin ce se mai deosebesc prietenii noștri de toți c

Că absurdul nu a scăpat atenției lui Caragiale, se știe. Și în acest exemplu se vădește arta lui de a sugera (cu o ironie amară) lumea răsturnată, anormalitatea societății în care trăim.

Ajungem și la concepția sănătoasă din știință potrivit căreia orice teorie trebuie confirmată de fapte, de experiență.

Mi se pare că recurgerea la analogia cu „pielea” evidențiază și importanța simțurilor, a unui soi de sensibilitate, a reacțiilor fiziologice.

Gabriel Liiceanu se ocupă (și) de un tip aparte de morală, pe care o numește „morala de a doua instanță”.

Aceasta este distanța pe care ceilalți se cuvine să o mențină, dacă vor într-adevăr să învețe ceva de la cel dintîi.

Aș continua pe această linie examinînd un mic detaliu biografic.

Altminteri, se cuvine să recunoaștem că Russell a formulat destule observații corecte în legătură cu invidia și cu oamenii invidioși.

Situațiile nu sînt însă întotdeauna atît de simple.

O binecunoscută zicală românească sună așa: „Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.

Cu timpul însă, semnificația originară a verbului exprimere a fost uitată ori marginalizată

Gestul unei persoane private de a se adresa direct populației reprezenta pe atunci o infracțiune sau un act revoluționar.

Totodată, omul este o ființă metaforizantă, căci apelează frecvent la analogii. (Creativitatea lingvistică este, în bună parte, de natură metaforică.)

Eh, vor fi avînd o noimă și spusele lui Răzvan, de vreme ce el caută să mute (nu să comute!) pedeapsa în planul conștiinței morale.

Vasăzică, omul de știință a învățat, între timp, să nu mai privească și să judece lucrurile în stricta lor izolare, ci în relația acestora cu mediul înconjurător.

Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul...” (George Topîrceanu, „Acceleratul“).

Ultimul cuvînt al strofei de mai sus este dușmani, așa că ar fi rost de niște precizări suplimentare.

Se știe prea bine că – timp îndelungat – Nicolae Manolescu a făcut „critică de întîmpinare”, dovedind, așadar, că posedă ceea ce se numește „intuiția valorii”.

Încrederea acordată poate fi retrasă ulterior, dacă e cazul.

Se vădește că injuria și înjurătura au de-a face, de la un punct încolo, nu doar cu ideea de lezare a cuiva, ci și cu aceea de nedreptățire a cuiva.