Cînd vrei să spui despre cineva că are capacitate empatică, limba română îți oferă posibilitatea de a zice că acel om este în stare să se pună în pielea altuia. Engleza apelează la o altă imagine: to put yourself in someone’s shoes („a te pune în pantofii cuiva”). Firește, pentru că e vorba de a-ți închipui ce simte o anumită persoană într-o situație dificilă, se poate întrebuința (ca și în alte limbi), pur și simplu, expresia a te pune în locul (alt)cuiva. Pînă la un punct, acesta este un exercițiu de imaginație; unul pozitiv, atîta timp cît îți pasă de celălalt. Desigur, vrînd să-l înțelegi pe cel cu care cauți să te identifici parțial (de vreme ce tu, oricum, reprezinți o altă conștiință), se mai zice și că încerci „să pătrunzi în mintea lui”, să gîndești ca el ș.a.m.d. Iar rostul imaginației este și acela de a umple golurile de informație referitoare la celălalt om. Procedăm uneori la fel ca arheologul care rotunjește mai întîi mental vasul antic, descoperit incomplet, ghicind fragmentele care-i lipsesc.
„Doar că ne interesează, mai degrabă, conținutul «vasului», și nu lutul său ars!”, mă întrerupe amicul meu, continuînd: „Vorbeai de minte, localizată îndeobște în cap, așa că – într-un atare context – nu mă pot abține să amintesc un detaliu etimologic: latinescul testa (însemnînd la bază taman «oală de lut») a ajuns să dea în franceză tête, în româna populară țeastă etc. Vasăzică, necunoașterea cu pricina vizează interiorul «cutiei craniene», și nu exteriorul ei...”. Ai și nu ai dreptate. Mi se pare că recurgerea la analogia cu „pielea” evidențiază și importanța simțurilor, a unui soi de sensibilitate, a reacțiilor fiziologice. Să luăm rușinea, de pildă, exprimată și epidermic. În acest caz, înroșirea pielii trădează manifestări lăuntrice (sentimente de jenă, de vinovăție etc.). De altfel, lăsînd deoparte unele aspecte neclare legate de evoluția cuvîntului aferent, este cert că subst. rușine provine din adj. roșu (ivit, la rîndu-i, din lat. roseus).
„Te poți pune în pielea altuia și altcumva decît în sens pozitiv?”, mă stîrnește același prieten. Da, cînd urmărești scopuri nu tocmai nobile, cînd te dai drept altul, cînd te complaci într-un act de impostură. De altminteri, presupun că pînă și termenul impostor (care, în ultimă instanță, vine din vb. lat. imponere semnificînd „a pune în/pe; a impune; a înșela”) își datorează accepția curentă (dar derivată, în ordine etimologică) unei mai vechi operațiuni de deghizare. La un moment dat, lat. imponere (din in + ponere) se va fi referit pesemne și la plasarea unei măști pe figura ipochimenului sau chiar la „îmbrăcarea” unei piei de animal, din rațiuni de disimulare lesne de înțeles. Este suficient să citim fabula lui G. Topîrceanu, Leul deghizat, ca să ne facem o idee în această privință.
„Păi, dacă-i așa, nu se poate să nu-ți vină în minte și basmul lui Creangă, Povestea lui Harap-Alb. Sînt acolo mai multe exemple grăitoare: craiul care îmbracă pielea ursului pentru a pune la încercare curajul propriilor feciori; calul năzdrăvan (al aceluiași crai) ascuns sub o piele răpciugoasă etc.”, mă completează interlocutorul meu. De acord! Iar, de la un punct încolo, deghizarea „se rafinează”, căci se obține și cu ajutorul hainelor sărăcăcioase; astfel, acea „babă gîrbovită de bătrînețe, care umbla după milostenie”, se arată apoi a fi însăși Sfînta Duminică. Însă întruchiparea perfectă a impostorului o constituie, neîndoielnic, Spînul, care-l deposedează pe erou nu doar de obiectele personale, ci și de identitatea lui, conferindu-i alta, mai modestă. În fine, nu ne mai rămîne decît să subscriem la afirmația lui G. Călinescu, anume că „Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vîrstă”.
Amicul mă provoacă în continuare: „Pentru că ai discutat atîta despre a se pune în pielea altuia, ce poți să-mi spui despre sintagma «drac împielițat»? O încadrezi în aceeași zonă a imposturii?”. Sigur că da! Avem de-a face aici cu un verb, a împ(i)elița, care nu se poate explica decît ca „o punere în pieliță”. În felul acesta, diavolul este descris drept cel care-i capabil să ia multiple înfățișări amăgitoare. Constantin Noica (în Cuvînt împreună despre rostirea românească, 1987) a comentat deosebirea dintre întrupare și împielițare, ba chiar a mers mai departe (în manieră speculativă), analizînd și rostul „dracului gol”, adică al aceluia care se arată (ori este recunoscut) în toată „splendoarea” sa. Anticipînd o eventuală obiecție, mă grăbesc să adaug că dicționarele le înregistrează pe acestea două, drac împ(i)elițat și drac(ul) gol, și ca sinonime, atunci cînd au de-a face cu evaluarea conduitei condamnabile a unor persoane reale. În definitiv, ambele sînt modalități expresive de a desemna aceeași „esență” a răului, fie abia ghicită, fie cu totul dezvăluită.
Ca prelungire externă a pielii, și hainele „neconforme” pot înșela, o constatare pe care înțelepciunea populară s-a străduit să o combată cu ajutorul zicalei „Nu haina face pe om”. Totuși, lumea crede adeseori altceva. Să ne reamintim acea scurtă anecdotă din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry (în traducerea Ioanei Pârvulescu): „Acest asteroid [locuit de Micul Prinţ, n.m., Cr. M.] n-a fost zărit cu telescopul decît o singură dată, în 1909, de un astronom turc. Făcuse cu acest prilej o mare demonstraţie legată de descoperirea lui, la un Congres Internaţional de Astronomie. Dar nimeni nu-l crezuse, din cauza hainelor lui. Aşa sînt oamenii mari. Din fericire pentru reputaţia asteroidului B612, un dictator turc şi-a obligat poporul, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să se îmbrace europeneşte. Astronomul şi-a reluat demonstraţia în 1920, într-un costum foarte elegant. Şi, de data aceasta, toată lumea l-a luat în serios”.
În plus, din păcate sau din fericire, în ştiinţă contează mult și „haina” care îmbracă lingvistic ideile sau descoperirile valoroase. Bunăoară, poți avea astăzi o teorie foarte bună despre un aspect al realității, dar nu vei reuși să-ți faci cunoscută contribuția în cadrul comunității științifice mondiale dacă nu-ți vei publica lucrările într-o limbă de circulație internațională (de preferat, engleza). E și aici loc de impostură? Normal că este! Doar că în acest caz poți fi furat atît „gol-goluț” (cînd ți se subtilizează numai conținutul ideatic propriu), cît și „cu haine cu tot” (cînd ți se iau, de-a valma, ideile dimpreună cu expresia în care le-ai turnat, fără indicarea provenienței acestora). Furturile amîndouă reprezintă ceea ce se numește plagiat. În acest context, cred că este instructiv să reproduc și frumoasa explicație etimologică furnizată de filologul clasicist Sorin Stati: „Povestea cuvîntului «plagiat» evocă un aspect social al lumii antice. Primii «plagiatori» erau într-adevăr nişte infractori, numai că delictul lor nu consta într-un furt literar (ca astăzi). În latineşte «plagium» desemna iniţial fapta acelora care vindeau sclavii altora, sclavii fugiţi de la stăpîn, dîndu-i drept ai lor. În tîrgurile romane de sclavi cei ce veneau să-şi cumpere un sclav erau adesea expuşi riscului de a da peste un «plagiarius», un negustor care vindea sclavi de furat!”.
Așadar, în punctul de plecare, termenul plagiator (plagiarius, în latină) a fost utilizat metaforic. Într-adevăr, cea dintîi atestare (păstrată) a cuvîntului plagiarius o găsim într-una dintre epigramele poetului roman Marțial. În prima parte a volumului său versificat, Marțial (40-104 d.Hr.) chiar denunță în mod repetat respectiva practică necinstită, răfuindu-se pe această cale cu un oarecare Fidentinus, ce obișnuia să-i recite versurile fără să precizeze numele autorului real (Marțial). În consecință, scriitorul îi propune lui Fidentinus următoarea „afacere”: dacă „hoțul” ține neapărat să se declare el autorul versurilor declamate în public, atunci să-i plătească poetului pentru ele, iar acesta va renunța să le mai revendice. „Nu-i în regulă nici așa!”, vei zice, căci asta ar însemna ca Fidentinus să-i cumpere tăcerea lui Marțial. Dar în acea „înțelegere” ipotetică era vorba de versuri inedite, neștiute de public. Altminteri, Marțial susținea că o carte cunoscută nu-și poate schimba stăpînul (dominus). Se vede însă că, pentru cei vechi, unele detalii legate de „drepturile de autor” nu ridicau probleme. Contextul general era unul diferit, în care existau, de pildă, și logografi, adică abili ticluitori de discursuri pentru procese, care, contra onorariului potrivit, se lepădau în mod „profesionist” de statutul lor de autori.
Astăzi așa ceva ni se pare scandalos, pe bună dreptate. Recomand spre lectură, în acest sens, excelenta povestire Domnului Director, strict personal, scrisă de Dino Buzzati, în care un obscur prozator, talentat și prolific, îi propune altuia (părăsit de inspirație) acest tîrg: „Vi le cedez. Sînt ale dumneavoastră. Faceți cu ele [= textele] ce credeți de cuviință. Eu am scris, semnătura o puneți dumneavoastră. [...] Dvs. mă plătiți. Eu mă servesc de dvs. ca de un mijloc pentru a-mi plasa marfa. Ce-mi pasă mie că marca e schimbată? Afacerea merge”. După cum bănuiți, afacerea se va sfîrși prost pentru impostor.
„Am priceput. Pe de o parte, avem un soi de hoție; pe de altă parte, un soi de prostituție, amîndouă defilînd prin lume sub masca imposturii”, intervine iarăși prietenul meu. „Dar despre «autoplagiat» ce ai să-mi spui? Că se tot face caz și de asta...” Ei bine, în mediul universitar, de exemplu, pentru a nu beneficia de un punctaj suplimentar necuvenit la (auto)evaluări ori de alte avantaje incorecte, așa-numitul „autoplagiat” trebuie evitat, semnalînd undeva (într-o notă de subsol) că ai reluat în cartea ta cutare articol propriu sau cutare fragment de text propriu publicat în alt loc (într-o revistă sau într-un volum de profil). Totuși, pentru a ne feri de unele exagerări ridicole, merită să ținem seama de precizările lui G. Călinescu din prefața la „mica Istorie a literaturii române” (cu raportare la vasta sa Istorie anterioară): „Materia a fost prelucrată și, dacă în multe locuri cititorul va regăsi caracterizări din ediția mare, asta vine de acolo că un adevăr nu poate fi exprimat decît cu aceleași cuvinte. Am crezut că aș proceda greșit dacă din ambiția totalei noutăți aș fi răsucit frazele inutil”.
„Pînă una-alta, ai grijă să nu te acuze cineva că ai plagiat chiar (în) titlul acestui articol!”, mă avertizează amicul, adăugînd: „Tocmai am observat că în Dilema veche a fost publicat un text intitulat taman „În pielea altuia“, semnat de psihologul Andrei Chișcu...” Eh, n-am de ce să-mi fac griji pentru atîta lucru: expresiile idiomatice de acest tip sînt bunuri comune, din patrimoniul lingvistic național. În schimb, există titluri de opere celebre care nu pot fi „refolosite”. Iată că Umberto Eco, tentat cîndva să preia niște împletiri lexicale din titlurile cărților lui I. Kant, spunea așa la începutul unei lucrări de referință: „Dacă altcineva nu ar fi avut o idee analoagă, mi-ar fi plăcut să-mi intitulez cartea Critica semioticii pure și a semioticii practice: un asemenea titlu ar fi redat destul de bine intențiile mele, dar, din păcate, o teamă respectuoasă, simțul măsurii și simțul umorului s-au unit pentru a mă împiedica să comit o asemenea greșeală”.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea Internațională „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie.
