Din perspectivă lingvistică, pînă la un punct, lucrurile sînt destul de clare. Ca adjectiv, în limba română, cuvîntul absurd este definit în DEX în felul următor: fie (pe de o parte) „care contrazice gîndirea logică”, fie (pe de altă parte) „care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț”. Dicționarele mai vechi (destinate publicului larg) îl explicau mai concis, dar pe aceeași linie: „nepotrivit, contrar minții sănătoase” (L. Șăineanu) ori „contrar rațiunii, contrar bunului-simț” (A. Scriban). În privința originii neologismului nostru, lucrările lexicografice indică fără ezitare fr. absurde și lat. absurdus. Evident, la rîndu-i, franceza și-a însușit cîndva termenul în cauză tot din latina clasică.
Dicționarele etimologice ale limbii latine (de pildă, A. Ernout & A. Meillet și, mai recent, M. de Vaan) precizează că absurdus însemna inițial ceva „discordant” sau „fals (ca ton)”. În general, se admite că absurdus s-a format de la surdus cu ajutorul prefixului ab- (cu valoare intensivă), doar că nu mai este așa de limpede cum s-a ajuns la un atare sens, de vreme ce lat. surdus implică taman absența sunetului (ca neauzit, cel mai adesea, dar și ca nerostit). Pesemne că surdus dobîndise deja în latină unele trăsături ale absurdului propriu-zis; altminteri, nu s-ar justifica acea „valoare intensivă” a prefixului ab- (care, de regulă, semnalează ieșirea unui lucru din făgașul său normal; or, nu este cazul aici).
Astfel de reflexe semantice se pot verifica și pentru română, întrucît îl avem pe surd moștenit din latina vulgară. Presupun că scăpărătorul Topîrceanu nu a pus în relație cuvintele surdă și absurdă numai de dragul rimei în versurile parodiei sale după Al. Depărățeanu: „Lîngă foc, o babă surdă / Și absurdă / Spune, ca și alte dăți, / Tot povestea cu Ileana / Cosînzeana, / Plină de banalități” (G. Topîrceanu, Vara la țară). Dar să lăsăm deoparte acest exemplu literar. În limba populară, locuțiunea adverbială de-a surda înseamnă „degeaba, inutil”. Să faci ceva de-a surda, cu repetiție, va trece în ochii altora, la un moment dat, drept o acțiune absurdă. Nu întîmplător, dicționarul nostru tezaur (DA/DLR) înregistrează și această formulă fixă: „S-a pornit ca surda-n joc”, lămurită așa: „se spune despre cineva care, din nepricepere, face un lucru la timp și loc nepotrivit” (DLR, s.v. surd).
Într-adevăr, din perspectiva unui interlocutor neîngăduitor (însă cu simțurile intacte), reacțiile „neconforme” sau „defazate” ale unui surd pot părea iraționale ori lipsite de sens. Este ușor de făcut conexiunea între ieșirea „din ton” (sau „din ritmul dansului”) și pierderea firului logic. Cel care nu aude (bine) cîntă „sub ton” și, dincolo de „dizarmonie”, dă (frecvent) răspunsuri care nu au legătură cu întrebările adresate. În consecință, asocierea sa cu absurdul nu ne mai miră. Bănuiesc că, în felul acesta, însuși lat. absurdus a căpătat (și a potențat) semnificații ca „ilogic”, „contrar bunului-simț”, „fără noimă”, „nepotrivit” etc.
Prietenul meu, mai răbdător decît în trecut, intervine, totuși: „Păi, dacă tot ai înșirat semnificațiile acelea, spune-mi: cum rămîne cu zicala «Surdul nu aude, dar le potrivește»? Vasăzică, (ab)surdul nu-i chiar așa de «nepotrivit» uneori...”. Da, doar că aceasta este perspectiva surdului, care este tot rațional, fără îndoială, și nu perspectiva celor care îl percep pe el diferit. La fel ca și ceilalți oameni, surdul caută sensul situațiilor problematice (servindu-se de experiență, cunoaștere etc.). John Dewey constata (încă din 1910, în cartea How We Think) un lucru important: „Ca ființe inteligente, presupunem existența sensului, iar absența acestuia ni se pare o anomalie”.
Eugeniu Coșeriu obișnuia să afirme cu temei că dacă absurdul poate fi gîndit, atunci poate fi și exprimat. Uneori o facem în joacă și ceilalți pricep imediat despre ce este vorba. De exemplu, cînd spunem că „cei patru apostoli au fost trei: Luca și Matei”. Bineînțeles că enunțul nu este unul logic, întrucît 4 nu are cum să fie 3 și nici 3 nu are cum să fie 2, dar înțelegem că intenția este una ludică (și nu chiar lipsită de sens). Există însă cazuri mult mai complexe, pe care nu le pot discuta acum. Pentru exemple (inclusiv din literatură) comentate cu înțelegere (adică deopotrivă cu bunăvoință și competență), recomand excelenta carte a lui Ștefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde (Humanitas, București, 2013), la care m-am referit cu diverse ocazii (îndeosebi într-un articol din revista „Limba română” [din Chişinău], nr. 5-6/2022, pp. 116-122).
„Și chiar nu mai găsești puțin loc să dai și un exemplu din beletristică? Unul mic de tot!”, insistă amicul meu. Eh, încerc să-ți fac pe plac și să prezint măcar un caz de „suceală”. Mă gîndeam deunăzi că există unele cuvinte și expresii nedrepte în raport cu punctul lor de plecare, dar cărora nu mai avem ce să le facem. S-au încetățenit așa în uzul vorbirii. Bunăoară, auzim zicîndu-se despre cineva că este și el un „Cănuță, om sucit”, deoarece se comportă anormal... Cine citește cu atenție respectivul text al lui I.L. Caragiale observă (și nu-i o noutate absolută ce spun) că nu bietul Cănuță, ci oamenii cu care are el de-a face se poartă ori acționează anapoda.
Ca să nu o mai lungesc, notez că pînă și finalul, atunci cînd Cănuță „moare” (și este îngropat chiar a doua zi, deși nu era „mort bine”!), confirmă această interpretare. Cînd este dezgropat după șapte ani, scheletul său este aflat în sicriu într-o poziție nefirească, adică pe brînci, cu fața în jos. De unde poziția aceasta (la care a recurs cînd s-a trezit din comă, înhumat)? Păi, chestie de obișnuință. N-avusese încotro o perioadă. Să se vadă în text, mai pe la mijloc, o secvență din copilăria chinuită a lui Cănuță, cînd a slujit „la stăpîn”. Nemaisuportînd bătăile băcanului (mai ales palmele „fierbinți peste urechile degerate”), el fuge la bunica lui, să găsească refugiu și alinare: „Cînd răsărea soarele mare pe un cer limpede ca sticla, Cănuță dormea la căldură în patul bunică-sii. Tot fire sucită! omul cînd doarme fără grijă, doarme pe-o ureche, nu pe brînci: nici pe una nici pe cealaltă nu voise să doarmă, fiindcă-i erau prea simțitoare de cu seara”.
Că absurdul nu a scăpat atenției lui Caragiale, se știe. Și în acest exemplu se vădește arta lui de a sugera (cu o ironie amară) lumea răsturnată, anormalitatea societății în care trăim.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Universitatea Internațională „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie.
Credit foto: Wikimedia Commons
