Bullying verbal

Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul...” (George Topîrceanu, „Acceleratul“).

Nu m-aș mira dacă următoarele versuri din „Iarna pe uliță“ de George Coșbuc ar fi interzise, la un moment dat, în urma unui demers inițiat de cei contaminați de (prea) răspîndita corectitudine politică: „El degrabă-n jur chiteşte / Vrun ocol, căci e pierdut, / Dar copiii l-au văzut! / Toată ceata năvăleşte / Pe-ntrecut”. Barem, micii „hărțuitori” nu întrebuințau alcoolul pentru a-și ameți „victima”, ci doar neaoșul material lingvistic: „Unii-l iau grăbit la vale, / Alţii-n glumă parte-i ţin – / Uite-i, fără pic de vin / S-au jurat să-mbete-n cale / Pe creştin!”.

Încheierea? Una scandaloasă, evident, dată fiind lipsa de empatie a martorilor: „– Ce-i pe drum atîta gură? / – Nu-i nimic. Copii ştrengari”. Măi, dar unde am mai găsit un final asemănător? A, da! Aici, la celălalt George: „Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... / Ciripesc cu glasuri mici / Cinteze şi pitulici. / Doar un pui de piţigoi, / Într-un vîrf de fag pitic, / Stă cu penele vîlvoi / Şi făcînd pe supăratul: / – Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul...” (George Topîrceanu, „Acceleratul“).

Amicul meu intervine imediat: „Cum adică?! Acceleratul cu pricina poluează natura și realmente traumatizează vietățile pădurii, iar pițigoiul acela zburlit zice că nu-i nimic?! Păi, unde-i morala? Care-i valoarea educativă a textului?”. Bravo! Ai intrat repede și bine în rol. Hai să vedem ce poți spune acum despre versurile acestea din poezia „Bradul“ de B.P. Hasdeu: „Cînd arde soarele de mai, / Cînd vîntul iernii geme, / Mărețul brad pe naltul plai, / Stă verde-n orice vreme”. Însă interlocutorul meu nu-i surprins deloc: „Stai liniștit! Pot trece ușor în tabăra cealaltă, în rîndul celor care nu cred în existența schimbărilor climatice sau care, cel puțin, neagă influența oamenilor asupra climei. Deci aș putea exclama (luminat) așa: «Aha! Vasăzică, în timpul vieții lui Hasdeu se înregistrau în mod obișnuit temperaturi foarte ridicate chiar și în luna mai! Q.E.D.!». Totuși, să revenim la tema violenței din literatura noastră și la dorința unora de a exclude din manualele (și programele) școlare anumite texte...”

Într-adevăr, au fost voci (chiar și profesori de română „din noul val”) care – neînțelegînd menirea sau rostul literaturii autentice – au cerut ca (în școală) elevii să nu mai vină în contact cu opere literare ca Mara ori ca Baltagul, motivînd că astfel de texte nu oferă (pe alocuri) modele de comportament vrednice de urmat, de vreme ce Persida (însărcinată fiind) ajunge să fie bătută de Națl, iar Vitoria încă mai ține minte episoadele în care Nechifor îi administra fie cîte o bătaie ordinară, fie cîte „o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie”.

„Că tot veni vorba... Unii au observat deja că numai în limba română poți zice o mamă de bătaie soră cu moartea...”, chicotește amicul meu, cu subînțeles. De fapt, este limpede că avem aici o încrucișare între două expresii cu semnificație identică – o mamă de bătaie și o bătaie soră cu moartea – tocmai de dragul de a aduce laolaltă doi termeni de înrudire. Ce-i drept, limba noastră are destule frazeologisme referitoare la acțiunea de a bate strașnic, însă nu aș merge atît de departe încît să caut să justific eventualele manifestări violente ale unui popor dînd vina pe graiul ca atare. În realitate, se merge în sens invers: încercăm să explicăm expresiile (încetățenite în limbă) plecînd de la diverse manifestări mai mult sau mai puțin uzuale. Iată cîteva exemple:

1) Te bat de te zvînt! (Provine, probabil, de la practica veche de a lovi rufele, spălate la rîu, de pietrele mai mari de acolo, pentru a le zvînta.); 2) Te bat de te snopesc! (Aici e limpede pentru cei care știu cum se leagă snopii.); cf. și a bumbăci, a tăbăci etc.; 3) Te bat de-ți merg fulgii! (Evident, se trage de la bătutul pernelor umplute cu puf și... grație principiului inerției.); 4) Te bat de te-ndoi! (Pesemne că vine dinspre fierărie; firește, cu o condiție: „Bate fierul cît e cald!”. Poate veni și dinspre bătutul cuielor, dacă expresia e mai recentă; altminteri, se știe că la strămoși cuiele erau de lemn.).

Constat că este (cam) egalitate, judecînd din perspectiva distincției de gen (îndeletniciri femeiești vs. îndeletniciri bărbătești). Bat și unii, bat și altele (sau, măcar, așa amenință). Mai amintesc o expresie, nemarcată diafazic de data aceasta (adică neutră), a cărei lămurire am aflat-o de la regretatul lingvist Stelian Dumistrăcel în timpul unei conversații: 5) a fi bătut(ă) măr, care se va fi născut pornind de la deprinderea unora de a bate merele crude de coada sapei (de pildă), pentru a le frăgezi. Se putea proceda așa atunci cînd, pe cîmp, bunăoară, la prășit, oamenii se odihneau nițel la umbra vreunui măr sălbatic, „pădureț”.

Desigur, datorită polisemiei verbului implicat, „bătăile” frazeologice ori proverbiale se duc uneori și în direcția subtilității comunicative. Se poate zice despre cineva că bate șaua ca să priceapă iapa sau că bate un apropo (prin intersectarea unei locuțiuni cu iz franțuzesc, a face un apropo/apropouri, cu formula paremiologică menționată anterior).

Prietenul meu cîrcotaș nu se lasă: „Ce faci însă cînd iapa e proastă și nu pricepe? Bineînțeles că mai glumesc și eu... Totuși, dacă tot ai început cu versuri din George Coșbuc, ia să-mi analizezi, rogu-te, acest citat din poezia „Cetatea Neamțului“: «Şi-au bătut o săptămînă / Leşii-n zid; dar zidul, prost, / Sta pe loc, pe cum a fost». Pare-mi-se că aici cuvîntul prost are o întrebuințare ciudată...” (În treacăt fie spus, să sperăm că nu li se va cere elevilor să comenteze așa ceva la Bac.)

Cred că înțeleg unde bați... Mai întîi, se poate judeca așa: dacă zidul ar fi „prost”, atunci ar trebui să se strice repede, să se dărîme sub bombardament. Or, dimpotrivă, uite că el stă încă în picioare! Așadar, e posibil ca zidul să fie „prost” în viziunea asediatorului Sobieski-Vodă, fiindcă e îndărătnic, fiindcă (la fel ca plăieșii) nu „pricepe” să renunțe să mai opună rezistență. În acest caz, am avea de-a face cu nițică personificare, cu nițică ironie...

În fine, mai putem avea în vedere și altceva: 2) Coșbuc, care avea certe calități (și cunoștințe) de filolog, va fi știut că una dintre semnificațiile vechi ale cuvîntului prost (considerat atît ca adverb, cît și ca adjectiv) era și aceasta (mai rară): „drept, vertical, neaplecat”. DLR-ul ne oferă și contexte ilustrative din Coresi, de exemplu: „Mortul prost șezu și grăi înaintea tuturora” sau „Că trupul fără de suflet nice poate ședea prost, nici a grăi adevăr”.

 

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.

Share


Fantezii

Fantezii