În dezvoltarea sa istorică, limba română a ajuns să dețină în zestrea sa lexicală (printre alte vocabule minunate) un verb cu totul aparte: a pricepe (din lat. percipere). Intuiția vorbitorului anonim a despicat, la un moment dat, semantica acestui cuvînt în așa fel încît astăzi constatăm că ea ne oferă și un punct de plecare propriu („de-al nostru”) pentru lămurirea relației dintre teorie și practică. În funcție de întrebuințarea tranzitivă sau reflexivă a verbului în cauză, se poate zice despre cineva și că pricepe (ceva), și că se pricepe (la ceva). Substantivul pricepere semnifică atît facultatea cuiva de a înțelege (ușor/rapid) ceva, cît și îndemînarea (ori competența) sa de a face ceva, de a aplica (în mod concret) cunoștințele dobîndite etc.
Așadar, întrezărim aici, la nivelul semnificațiilor, pe de o parte, 1) posibilitatea teoretică (cf. v. gr. theorein „a contempla”), cu referire la capacitatea de a pătrunde cu mintea ceva, și, pe de altă parte, 2) posibilitatea practică, trimițînd la abilitatea de a pune efectiv la lucru cele învățate temeinic. Să mai adăugăm și amănuntul că a pricepe indică, de regulă, un soi de înțelegere mai profundă, o captare (dincolo de semnificațiile cuvintelor izolate) a sensului global al unui text/mesaj sau al unei situații problematice. Ca atare, este suficient să examinăm, bunăoară, felul în care utilizează acest verb fata de împărat din Luceafărul lui Eminescu: „Deși vorbești pe înțeles, / Eu nu te pot pricepe...”; „Dar nopțile-s de-un farmec sfînt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Cît despre a se pricepe, este destul să amintim că și în scrierile mai vechi, de pe la 1800, adjectivul priceput era glosat taman ca „practicos, practisit”.
Firește că a se pricepe îl presupune mai întîi pe a pricepe, și nu doar în ordine cronologică, ci și rațională. De pildă, nu poți să fii priceput la lucratul cu războiul de țesut decît dacă ai priceput în prealabil cum funcționează un război de țesut (altfel spus, dacă i-ai înțeles mecanismul). Apoi, te poți și perfecționa practicînd. Avem însă de a face cu un alt gen de activitate mentală atunci cînd căutăm să surprindem esența unui lucru sau a unui proces, rațiunea sa de a fi. Iată, de exemplu, cum încearcă Eminescu (într-una dintre variantele preliminare ale Luceafărului, în ms. 2277), cu vocea Demiurgului, să dezvăluie „ființa” celeilalte realități pe care o numim război: „Pentru că tu ești trecătoriu, / Sînt toate trecătoare? / Au nu sînt toate-nvelitori / Ființei ce nu moare? // Ce-mi pasă dacă-i duce-n timp / Fanfara sau cimpoiul? / Mii de războinici mor pe cîmp, / Dar n-au murit războiul”. Și se poate merge mai departe cu activitatea aceasta contemplativă pentru a afla dacă este și războiul bun la ceva, cum a procedat, printre alții, Ortega y Gasset într-o prelegere despre originea sportivă a statului.
Nelipsitul meu interlocutor mă întrerupe: „Și totuși, am auzit zicîndu-se despre cineva că «se pricepe la filozofie» ori că «practică filozofia»; deci se poate și așa”. Într-adevăr, și această activitate a fost plasată în rîndul unor „îndeletniciri” sau „ocupații”, dar cei care au fibră de filozofi practică, mai curînd, filozofarea, și nu filozofia. De altfel, distincțiile sînt vechi, din vremea lui Platon și Aristotel. Se știe că (pornind chiar de la natura activității avute în vedere) anticii deosebeau științele teoretice de cele practice și de cele „poetice” (adică făuritoare). La mare cinste pe atunci era teoria, și nu practica. În consecință, erau apreciați mai mult gînditorii (filozofii), și mai puțin meșteșugarii, anume cei care jonglau cu ideile, și nu cei care mînuiau uneltele – o evaluare normală în acele timpuri, cînd forma era socotită mai valoroasă decît materia.
„Eh, s-au dus timpurile acelea!”, intervine iarăși amicul meu. „În zilele noastre, atitudinea este una complet diferită. «Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!», se vaită unul. «O tonă de teorie nu face cît un gram de practică!», exclamă altul.” Ai dreptate, s-a schimbat viziunea asupra lumii, iar știința modernă (de la Galileo Galilei încoace) a devenit și ea interesată de altceva. Glumind, am putea afirma că și dracul („meșter la toate”) și-a vîrît nițel coada aici. „Faci cumva aluzie la Goethe?”, mă întreabă același prieten. Păi, dacă tot ai reprodus niște zicale la modă, aș putea recurge și eu la celebrele versuri ale lui Goethe din Faust (Partea I) puse în gura lui Mefisto: „Grau treuer Freund, ist alle Theorie / Und grün des Lebens goldner Baum” („Cenușie e, prietene scump, orice teorie / Și verde e al vieții pom de aur”). Vor fi avut și ele vreo contribuție la formarea acestei atitudini generale de desconsiderare a teoriei... În fine, se pare că ideea era împărtășită întrucîtva de Goethe însuși, după cum rezultă și dintr-o altă operă a sa, Wilhelm Meister, în sensul că „viața îl formează pe om și că, în fața vieții, orice teorie pălește”.
Și uite-așa, căutînd sursa uneia dintre zicalele de mai sus (de sorginte mai mult sau mai puțin populară), ajungem și la concepția sănătoasă din știință potrivit căreia orice teorie trebuie confirmată de fapte, de experiență ș.a.m.d. Filozoful John Dewey, de pildă, subliniind importanța datelor empirice, a spus astfel: „An ounce of experience is better than a ton of theory simply because it is only in experience that any theory has vital and verifiable significance”. Ulterior, economistul E.F. Schumacher (într-o carte cu priză la public) a răspîndit și mai mult versiunea ce relaționează așa teoria cu practica: „An ounce of practice is generally worth more than a ton of theory”. Ca de obicei, preluînd formula, unii oameni nu au mai ținut seama de contextul în care a utilizat-o Schumacher...
Amicul mă stîrnește pentru ultima oară: „În definitiv, ce ai avut în minte cînd ai ales titlul acesta, «Teoria ca practică»?”. Ei bine, ca să scurtez discuția, apelez la un citat extras tot din Dewey: „Oamenii cu adevărat practici dau frîu liber minții lor în privința unui subiect fără să caute prea îndeaproape, în orice moment, să cîștige vreun avantaj. Preocuparea exclusivă pentru chestiuni de utilizare și de aplicare îngustează orizontul și, pe termen lung, duce la propria înfrîngere. Nu merită să legi gîndurile cuiva de stîlpul utilizării cu o funie prea scurtă. Puterea în acțiune cere lărgime de viziune, care poate fi avută doar prin întrebuințarea imaginației. Oamenii trebuie să aibă măcar suficient interes pentru gînditul de dragul gînditului pentru a scăpa de limitările rutinei și ale cutumei. Interesul pentru cunoaștere de dragul cunoașterii, pentru gîndirea de dragul jocului liber al gîndirii este necesar emancipării vieții practice – pentru a o face bogată și progresivă.”
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Universitatea Internațională „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie.
Credit foto: Wikimedia Commons
