Orasul Ideal

Orașul meu ideal ar trebui să fie neapărat la marginea mării, cu un port funcțional din care să plece vapoare și unde să se odihnească yachturi, cu o faleză lungă pe care să te plimbi seara.

Orașul nu este altceva decît o prelungire a oamenilor care îl locuiesc, o configurație colectivă care face vizibil felul în care gîndim și simțim, felul în care trăim.

Dacă lăsăm la o parte distopiile, majoritatea orașelor din filme SF au o mare trăsătură în comun: sînt mai întotdeauna perfect noi.

Abia cînd am terminat de scris cartea mi-am dat seama că transformasem, inconștient, spațiul acela asociat cu o spaimă timpurie, în locul unde se întîmplă, iată, ficțional, acel eveniment tragic în legătură cu care fusesem avertizată toată copilăria.

Definiția confortabilului era să poți să ajungi din centru pînă la cel mai îndepărtat punct al periferiei în numai o oră de mers pe jos.

Tot în acest colț de Paris cît un degetar poți coborî prin cea mai originală gură de intrare la metrou din cîte există în rețeaua de peste o sută de ani de transport subteran.

Dacă pe axa est-vest, cea circulată, orașul avea aceste granițe mai puțin obișnuite, pe direcția nord-sud, limitele erau reprezentate de păduri și dealuri mai puțin accesibile și de două mînăstiri din secolul al XVII-lea.

În Barcelona, am mers pe urmele primelor două volume din Cimitirul cărților uitate, în care Carlos Ruiz Zafón ridică orașul la rang de citadelă mitologică.