La intrarea dinspre Pitești a orașului Slatina, cam în mijlocul cîmpului, exista și o poartă triumfală, construită prin anii ’80 pentru șeful statului de atunci, căruia îi plăcea să treacă pe acasă din cînd în cînd, într-o comună apropiată. Brutalist, cu un ușor aer de cenotaf, poarta purta convenționala inscripție „Bine ați venit!” și era locul din care conducătorul deschidea trapa mașinii oficiale și începea să salute rîndurile de pionieri și oameni ai muncii veniți să scandeze lozinci și să înjure printre dinți. La vremea respectivă, cînd uzina de aluminiu din apropierea monumentului triumfal pompa fără prea multe precauții substanțe toxice în atmosfera orașului, ospitalitatea locului se justifica doar pe termen scurt. Pentru slătinenii care se întorceau de la țară, acel punct de referință marca trecerea din natură în teritoriul noxelor, un fel de graniță olfactivă cu care te puteai obișnui cu greu. De partea cealaltă a orașului, podul de peste Olt avea aceeași funcție, și trecea prin apropierea unor bazine de deversare a deșeurilor care, deși igienizate, păstrau doar prin nume ceva din parfumul bucolic al pre-industrializării: balta Căcîna. Dacă pe axa est-vest, cea circulată, orașul avea aceste granițe mai puțin obișnuite, pe direcția nord-sud, limitele erau reprezentate de păduri și dealuri mai puțin accesibile și de două mînăstiri din secolul al XVII-lea, ambele bijuterii arhitecturale cu poveștile lor despre domnitori care fugeau după bătălii pierdute pentru a-și regăsi puterea și a birui, chiar dacă temporar, în urma unui miracol. Slatina era, geografic vorbind, un oraș simetric, echilibrat chiar: un oraș industrial și un cartier din secolul al XIX-lea, o elită intelectuală care se apropia periculos de statutul de mică burghezie și o elită politică, căci orașul se afla, la modul feudal, sub conducerea directă a unei singure familii. În ochii unui preșcolar, Slatina era orașul perfect: un monstru care te înghite. Ca în povești.
Sorin Stoica, prozatorul care spunea că nu mai știe ce a trăit și ce a inventat, trecerea de la sat la oraș a fost una mult mai spectaculoasă și mai puțin folclorică. Pe cînd eram colegi la masterul de antropologie al lui Vintilă Mihăilescu mi-a povestit cum s-a supărat într-o zi pe taică-su. Ce îl supărase fusese un detaliu. Ce nu îi convenea cu adevărat era limitarea satului Bănești, aflat în apropierea Cîmpinei, un loc al nimănui, o suburbie a unui sat mai mare. Cum a putut el să ajungă la concluzia asta nu am aflat, însă știu doar că se hotărîse, la vîrsta la care încă nu știa să citească, să își încerce norocul la oraș. Așa că și-a făcut ghiozdanul de grădiniță, a pus apă, mîncare și jucării, apoi a ieșit pe poartă. După două străzi ajunsese într-un loc în care nu fusese niciodată și i s-a făcut frică. A mers în continuare, pe lîngă garduri din spatele cărora îl lătrau cîini, trecînd pe lîngă oameni pe care nu îi cunoștea. După cîteva minute a ajuns tot în fața casei lui, unde tatăl lui îl aștepta în poartă. „Eh, cum e la oraș?”
Povestea lui Sorin Stoica despre oraș a avut și o continuare științifică, după douăzeci de ani. În practica de teren antropologic, el și-a ales o istorie orală a limitelor, o abordare cu aer matematic, dar și geografic, pe care avea să o realizeze prin culegerea unor interviuri din cartierele mărginașe ale Bucureștiului. Concluzia la care a ajuns atunci a fost că orice orășean își delimita propriul oraș în oraș, își construia un zid dincolo de care nu trecea decît rareori și în interiorul căruia se aflau toate necesitățile vieții: casa, piața, locul de muncă, policlinica și școala, prietenii și distracțiile. Linia lui 41 era, de exemplu, limita multor „viețași” din Drumul Taberei. În volumul Dincolo de frontiere avea să clarifice problema limitelor epice, de data asta, și să lanseze și o provocare: „Vecinătățile, așezarea caselor pot fi arbitrare la început. Atunci nu există relații. Se nasc abia apoi. Coerența lumii nu e preexistentă, ci ulterioară așezării. Efect, nu cauză. Există cartiere sau străzi, fiecare avînd un focar de nume și povești. Iată însă că descrierea se slujește de povești. Dar de povești care nu sînt ale mele. În fond, cine produce o poveste în forma în care circulă în natură? Există probabil niște tipare, niște forme preexistente în care materia epică se varsă, se adună”.
La vremea la care scria Sorin Stoica, cu cîțiva ani înainte de dispariția lui din 2007, tiparele preexistente în care materia epică prindea contur aveau coerență. Poveștile erau create de indivizi care comunicau prin povești, lucru care, după douăzeci de ani, pare la fel de îndepărtat ca orice curent literar din perioada modernă. Orașele, cunoscute odată prin asediile lor celebre, restaurante sau artiști, sînt din ce în ce mai puțin „povestite”, căci imaginile difuzate social au preluat funcția povestirii, iar textul povestirii a fost pervertit de informațiile furnizate prin algoritmi de căutare pe baze de date gigantice, modelate statistic și eficientizate pe principii ierarhice. Pe vremuri, chiar și Londra, Malta, Mumbai, Malacca, Singapore, Macao și Hong Kong puteau avea ceva în comun. Toate au fost, la vremea lor, un fel de New York, care la rîndul lui purtase numele de Noul Amsterdam. Destinul lor a fost super-clișeizat, o poveste boy-meets-girl cu final obișnuit, adică progres-stagnare-decădere. Fără măcar o frîntură de decădere, orașul nu poate fi povestit. Și, paradoxal, decăderea și progresul pot exista simultan, fără probleme. Cum altfel decît „Progresul” s-ar putea numi cimitirul de pe strada Eternității din București?
Tudor Vlădescu este filolog.
Credit foto: Wikimedia Commons
