Îmi place orașul meu natal maximum trei luni pe an. Îmi place în aprilie/mai, cînd înflorește totul, aerul devine călduț și înmiresmat, verdeața se revarsă din curțile străzilor cu case interbelice, apar și se scutură pe rînd magnoliile, liliacul, castanii, salcîmii, teii, oamenii lîncezesc pe la terase și zîmbesc mai mult, nu-ți mai vine să intri în casă, serile sînt din ce în ce mai lungi și albastre, în lumina aceea de crepuscul parcă nici blocurile socialiste din Balta Albă, Militari, Berceni nu mai par atît de urîte. Apoi vine căldura toropitoare a verii, miros doar pubelele de gunoi și se usucă totul, pînă și gîndacii de canal care mișunau peste tot în iunie. Îmi place în septembrie/octombrie, atunci cînd încă te mai bucuri de-o vară indiană, dar canicula s-a domolit de mult, 40 de grade sînt deja o amintire, lumina devine aurie, învăluitoare, nostalgică, oamenii încă mai lîncezesc pe la terasă, dar zîmbesc altfel, te plimbi pe aleile din Herăstrău, de-a lungul lacului, culegi frunze, dai cu șutul la castane, te gîndești cu groază la frig, la ceața, moina care vor urma, la orașul deprimant al iernii, Bucureștiul acela fără culori, ploile care nu se mai opresc, traficul dement, orașul în care nu-ți mai vine să ieși din casă.
Îmi place Berlinul pentru aerul lui degajat, pentru spațiile verzi imense, pentru faptul că nu există un centru, fiecare cartier e buricul pămîntului – cu restaurantele, „grădinile de bere”, micile teatre independente, galeriile de artă în foste clădiri industriale transformate, cinema-urile lui istorice, pentru trenurile care îl traversează dintr-o parte în alta și care sînt ca niște artere ale orașului care pulsează, pentru faptul că e un oraș relaxat, autentic. Îmi place Parisul pentru grandoarea și strălucirea lui, pentru că-ți tremură genunchii de emoție la fiecare colț de bulevard, pentru că totul e istorie, pentru că recunoști locuri din cărți, pentru micile piațete, cafenele, pentru croissante și baghete calde, la prima oră a dimineții, pentru cochetăria lui. Îmi place Viena pentru că e un oraș bun de trăit, pentru că are reguli pe care toți le respectă, pentru că la ora 8 dimineața auzi păsările pe fereastră ca într-o pădure, deși ești pe o stradă principală, pentru aerul lui imperial, pentru muzee, pentru șnițele. Îmi place Madridul pentru că mi se pare cumva „exotic”, are ceva foarte european, dar și de peste mări și țări, uneori te simți pe Calea Victoriei pe Gran Via, alteori te simți în Argentina, pentru Parcul Retiro care parcă nu se mai sfîrșește și unde se plimbă cupluri îmbrăcate la patru ace și pentru Mercano de San Miguel unde guști din toate cîte puțin și nu te mai dai dus. Îmi place Tirana pentru haos, pentru atmosfera de anii ’90, pentru că este un oraș eclectic, „în creștere”, viu, pentru că este un imens bazar și porumbul copt încă se vinde pe stradă la grătare improvizate.
Orașul meu ideal ar trebui să fie neapărat la marginea mării, cu un port funcțional din care să plece vapoare și unde să se odihnească yachturi, cu o faleză lungă pe care să te plimbi seara, cu o plajă pentru toată lumea, fără umbrele și sezlonguri unde să simți marea așa cum e ea, necosmetizată, să auzi valurile, cu multe terase și cafenele, cu oameni care ies din case la orice oră, invadează străzile, rîd, socializează, mănîncă împreună, cu piațete rotunde unde se cîntă sau se dansează, cu ierni calde, fără zăpadă, și veri cu locuri umbroase, neapărat cu pisici și cu pește proaspăt, gătit fără fasoane.
Toate acest orașe sînt în capul nostru. Orașul ideal nu există.
