De-a lungul anilor, mi-am dat seama că pot trăi cu tot felul de mistere, însă am și eu propria slăbiciune: lucrurile aflate din cărți despre care autorul mă face să cred că sînt adevărate. Caut imediat un obiect sau un animal mai ciudat și sînt dezamăgită dacă se dovedește că a fost inventat; același lucru se întîmplă cu locurile, pe care sper ca într-o bună zi să le vizitez. Sufăr teribil dacă aflu că sînt imaginare, mă simt păcălită.
Ce e cu dorința asta de a regăsi în realitate amănuntele despre care aflu în cărți? De ce e atît de greu să trăiesc cu ficțiunea, cu imaginarul? Poate că e o nevoie umană de a stăpîni întinderea lumii personale, de a alunga umbrele, incertitudinile. Sau poate caut să sporesc plăcerea unei lecturi, sub acel impuls de a cere mereu mai mult: nu e suficientă povestea, vreau să amplific experiența livrescă.
Iată, bunăoară, pasiunea mea pentru Islanda, o țară pe care am descoperit-o în cărțile lui Halldór Laxness, apoi în romanele lui Jón Kalman Stefánsson. Intuiesc că acest tărîm fabulos poate fi vizitat numai prin intermediul literaturii, însă curiozitatea rămîne: doar faptul că e o destinație atît de scumpă mă împiedică să merg acolo. Am plecat, în schimb, pe urmele altor cărți care mi-au fost mai la îndemînă: la Lisabona, Praga, București și Barcelona, căutînd locuri menționate de Antonio Tabucchi, Jan Neruda, Hrabal, Mariusz Szczygiel, Mircea Cărtărescu, Adina Popescu sau Carlos Ruiz Zafón. În fața unor clădiri, pe străzi și în piațete, am încercat să regăsesc ceva din atmosfera cărților, printr-o dublă privire: una îndreptată spre realitate și cealaltă derulînd, cu ochii minții, o scenă anume, un gest sau figura unui personaj, obținînd astfel o plăcere multiplicată.
În Barcelona, am mers pe urmele primelor două volume din Cimitirul cărților uitate, în care Carlos Ruiz Zafón ridică orașul la rang de citadelă mitologică; de altfel, seria beneficiază și de tururi ghidate contra cost. Însă locurile menționate în Umbra vîntului și Jocul îngerului sînt numai pe jumătate reale, iar discrepanța dintre atmosfera sumbră și enigmatică a cărților și realitatea colorată și însorită, populată de turiști în espadrile și maieuri, poate fi dezamăgitoare. Mi-am dat repede seama că, pentru a retrăi senzațiile prozei lui Zafón, ar trebui să mă încumet pe străzi în creierii nopții, pe o vreme înecată în ceață, sperînd să dau peste niscaiva personaje dubioase, care să-mi vîre spaima-n măruntaie. Desigur, nu m-am încumetat…
Am avut totuși o mare satisfacție cînd am reușit să dau de urma clădirii Edifici de les Aigües, menționată în Jocul îngerului: „Rezervorul de apă se asemăna cu un castel rudimentar sau o închisoare. Fusese construit pentru a alimenta cu apă pavilioanele Expoziției Universale de la 1888, dar, cu timpul, interiorul său imens, de catedrală, ajunsese să adăpostească nevoiași și muribunzi, lipsiți de un refugiu în fața nopții. Imensul bazin de apă de pe acoperișul plat devenise o întindere mîloasă care se infiltra lent prin crăpăturile clădirii”. În zilele noastre, fostul castel de apă adăpostește biblioteca universității particulare Pompeu Fabra; interiorul impunător, cu uriașele coloane în stil romanic și coridoarele înguste și înalte, are într-adevăr o atmosferă livrescă.
În Praga, am fost pe urmele lui Jan Neruda, cu povestirile sale care readuc la viață atmosfera Pragăi din urmă cu un veac. M-am îndrăgostit de străzile abrupte din cartierul Malá Strana și de frumoasele clădiri de secol XVII și XVIII, cu semnele lor distinctive care le-au dat și numele: Jan Neruda a locuit la mijlocul anilor 1800 pe strada Ostruhová, în casa „La doi sori”, apoi în casa „La trei vulturi negri”, unde a scris prima sa culegere de poeme. Pe Neruda l-am căutat și la cimitirul Vysehrad, despre care Jaroslav Seifert scrie în Toate frumusețile lumii.
Îl ador pe Bohumil Hrabal și totuși nu m-am dus în cartierul Liben, unde scriitorul a trăit cea mai mare parte a vieții sale. Poate pentru că mica încăpere de pe strada Na Hrázi, unde locuia cu droaia lui de pisici, iar bețivii care-i ciocăneau la ușă erau mereu bine primiți, a fost demolată în 1988. În amintirea localnicilor a rămas însă „Marele slalom de la Liben”: Hrabal și prietenii săi luau tramvaiul pînă sus, la Bulovka, după care coborau pe jos printre „porțile de circuit” – adică din bar în bar. Hrabal avea un local preferat și în centrul istoric: U Zlatého tygra (La Tigrul de Aur), unde s-a întîlnit în 1994 cu Bill Clinton și Madeleine Albright.
Minunate sînt eseurile lui Mariusz Szczygiel, un autor polonez îndrăgostit de Cehia, din volumele Gottland și Raiul pe pămînt. Hrabal este prezent, desigur, cum este și Kafka, însă autorul acoperă și subiecte mai puțin cunoscute. Una dintre revelații, pentru mine, a fost controversatul artist David Cerny, căruia i-am căutat lucrările prin toată Praga, fascinată de personajele lui supradimensionate. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale este ansamblul „Doi oameni care fac pipi”, din fața muzeului dedicat lui Franz Kafka.
Kafka a lăsat multe urme prin Praga; a plecat tîrziu din casa părintească, la 31 de ani, și a locuit în diverse clădiri din oraș. Una dintre ele este „La știuca de aur”, pe strada Dlouhá, unde a scris cea mai mare parte a romanului Procesul. Deși pe harta orașului apare o casă a lui Kafka (Kafkuv dum), aceea nu este clădirea originală în care s-a născut autorul în 1883. Are dreptate Mariusz Szczygiel cînd vorbește în Gottland despre imitații: „În urmă cu peste o sută de ani, în acest loc au fost demolate toate casele, iar pămîntul a fost tratat cu o soluție pentru dezinfecție. Evreii au fost goniți; în locul lor au venit orășeni cehi și nemți care și-au construit case impozante. Acum ne-am oprit în fața casei în care s-a născut Kafka; nu este cea originală, doar mimează autenticitatea”.
În Lisabona, i-am căutat nu doar pe Saramago și Pessoa, ci și pe Antonio Tabucchi, scriitor italian care a plasat aici acțiunea romanului Susține Pereira, ba chiar s-a încăpățînat să scrie o carte în portugheză, Recviem: O halucinație, în care naratorul se întîlnește cu spectrul lui Fernando Pessoa. Am intrat la British Bar, frecventat de personajul Pereira, în schimb n-am mai găsit casa lui de pe Rua de Saudade: numărul 22 nu (mai) exista, de la 18 se sărea direct la 26 și chiar în buza clădirilor fuseseră excavate ruinele fostei cetăți romane Olisipo. Dacă orașul dintr-o carte rămîne același pentru veșnicie, orașul din realitate e într-o continuă transformare…
Starul literar al Lisabonei este, indiscutabil, Fernando Pessoa. Magazinele pentru turiști dau pe-afară de tricouri, semne de carte și alte suveniruri imprimate cu chipul scriitorului. Locurile frecventate de Pessoa au devenit, de asemenea, destinații pe harta turistică a orașului. Nu știu cîți dintre cei care-i vizitează casa de pe R. Coelho da Rocha 16 sau se delectează cu o bica la suprapreț la Café A Brasileira au citit măcar o carte de Pessoa, cert este că poetul a fost transformat într-una din imaginile simbolice ale orașului, alături de simpatica sardea și de cocoșul din Barcelos. Saramago este, în schimb, o prezență foarte discretă în magazinele turistice. La fundația sa, găzduită în Casa Dos Bicos, poate fi văzută o expoziție permanentă despre viața și opera acestui mare autor portughez.
Să nu credeți că doar locurile din țări îndepărtate mă atrag: am mers cu aceeași plăcere pe străzile din București, căutînd repere din Nostalgia și Orbitor de Mircea Cărtărescu sau din Povestiri de pe Calea Moșilor, volumul Adinei Popescu – pe care am și invitat-o la rubrica mea din Matca Literară, „Călător prin București”. Ajunse lîngă curtea Școlii nr. 23, pe strada Părintele Galeriu, autoarea mi-a povestit: „Curtea avea un castan imens în mijloc, era nevoie de vreo cinci copii să-l cuprindem. Acum e o curte de școală modernă. Nu putea să rămînă ca atunci, dar intervine nostalgia. Cînd scrii despre locurile copilăriei, ficționalizezi și trecutul. Acum n-aș putea spune dacă acel castan era așa în realitate sau a devenit astfel în imaginația mea”.
Pe această stradă, numită cîndva Venerei, ne-am intersectat cu harta reperelor din lumea cărtăresciană: la fereastra unei case, naratorul din nuvela Gemenii zărește o fată neobişnuit de mică şi de firavă: „Am ajuns de multe ori atunci pe strada Venerei, fără să bănuiesc că acolo, într-una din casele acelea mari, negustoreşti, cu brîuri albe şi roz, locuia fata care avea să fie cel mai monstruos de frumos lucru din viața mea“.
Umblînd pe urmele lui Mircea Cărtărescu, am ajuns inclusiv la Moara lui Assan, unde scriitorul a fost filmat pentru documentarul lui Alexandru Solomon, L’Europe des écrivains – La Roumanie. Superba clădire din 1853, monument istoric, este lăsată la cheremul naturii și al oamenilor străzii: înăuntru ai senzația că te afli la marginea civilizației. Expediția la moară a fost într-adevăr o aventură demnă de un roman: însoțită de doi prieteni, am intrat „prin efracție”, am escaladat mormane de metal și zidărie prăbușită, am găsit vetre stinse, inscripții și graffiti și ne-au tremurat genunchii pe structurile cam șubrede. Adrenalina a atins pragul maxim cînd ne-am trezit urmăriți de o gașcă de tipi care ne blocau accesul spre ieșire. Dar totul s-a terminat cu bine și am ieșit teferi de la moară, așa că am sărbătorit cu o șaorma de la Lizeanu, pe care am mîncat-o în Parcul Circului. Pe lacul înghețat descris în Gemenii, Andrei o întîlnește pe femeia nefericită care, ulterior, se dovedește a fi Nana din REM.
Ne-am încheiat „investigațiile” la blocul de pe Ștefan cel Mare, unde am găsit repede gangul care duce spre faimoasa curte interioară de la Scara Unu, unde Mendebilul le perora puștanilor teoriile sale elucubrante. Însă un gard înalt pînă-n tavan ne-a blocat accesul, iar povestea s-a repetat la cealaltă intrare, unde am descoperit, cu o undă de emoție, coridorul extrem de îngust și întunecat, prin care insul în cămașă roșie, cadrilată, s-a strecurat ca o rîmă și le-a vîndut copiilor „chewing-gum, sfîrleze și cesulețe de tablă aurie”.
Atinse de literatură, locurile se transformă. Scenele dintr-o carte se adaugă memoriei și devin amintirile unei lumi ficționale, suprapuse planului real. Ele conviețuiesc din acel moment cu propriile amintiri. Iar fiecare cititor pornește într-o călătorie, fie că se păstrează în limitele imaginației sale, fie că pășește dincolo de paginile cărții, în realitate.
Ema Cojocaru este jurnalist cultural și fotograf.
Credit foto: E. Cojocaru
