În primii ani ai copilăriei, eram convinsă că lumea era făcută din cartierul Balta Albă și împrejurimile lui – Bulevardul Mihai Bravu, Dristor și, la celălalt capăt al axei de-a lungul căreia se desfășura existența familiei noastre, Parcul IOR (Parcul Alexandru Ioan Cuza de azi), Cățelu, Titan. Dincolo de asta nu erau nici măcar leii sau dragonii hărților medievale, ci neantul, o zonă la fel de străină pentru mine atunci cum sînt astăzi zonele necartografiate încă ale universului. Mai tîrziu, perimetrul s-a lărgit, deschizîndu-se spre „centru” ‒ în general Bulevardul Elisabeta, cu cinematografele de acolo, Cișmigiul, Piața Romană și Calea Victoriei, cam pînă la cofetăria București.
În timp, m-am întors în multe feluri la acest perimetru, în scris sau pur și simplu ca fost locuitor îndrăgostit de cartier, de cele mai multe ori cu aparatul de fotografiat și carnetul de notițe. Am păstrat vechiul ritual al drumului cu troleul 79, care mă ducea de la Gara de Nord (apartamentul părinților era pe Banu Manta) pînă în Baltă Albă ‒ nu știu cum ajunsese acolo acel ă final, dar el a existat întotdeauna în felul cum familia noastră pronunța numele cartierului, și nu cred că era pentru a-i știrbi din prestigiul unicității pe care i-l oferea articolul hotărît, ci pentru că nu se putea închipui o altă baltă decît cea albă, locul la care se întorceau toate drumurile noastre. Cînd am început să scriu la noul meu roman, Hemiptera, înainte să mă ocup de documentarea propriu-zisă, am făcut lungi plimbări prin cartier, coborînd întotdeauna la stația Baba Novac și oprindu-mă cîteva minute în fața chioșcului de flori care a existat întotdeauna acolo, la început sub forma unor găleți metalice pline de gladiole, așezate direct pe trotuar. Aș recunoaște mirosul de acolo oriunde și oricînd, cred, fără să pot preciza din ce e compus, probabil mirosul nostalgiei pure, al tuturor lucrurilor bune și blînde, al primelor emoții și spaime, al dragostei în primele ei forme, care sînt și cele mai intense. De cîte ori mă gîndesc la el, cartierul e învăluit în parfumul timid al florilor de primăvară, forsiția, flori de pom fructifer, narcise și zambile, nu știu de ce, e un miros al începutului, unul etern, unde se fixează primele amintiri. În spate e Complexul, un fel de perimetru organizat de magazine care purtau acest nume în comunism, și unde se aflau obiectele unei irezistibile atracții – librăria și cofetăria. Ca să ajungi la el trebuia să traversezi pe o trecere de pietoni nesemnalizată, unde aveau frecvent loc accidente, așa că mi se interzisese să traversez pe acolo. În Hemiptera, devine locul nefast unde e ucis sau moare din cauza unui accident părintele adoptiv al naratoarei, iar această întîmplare nefericită ajunge să îi marcheze existența. Abia cînd am terminat de scris cartea mi-am dat seama că transformasem, inconștient, spațiul acela asociat cu o spaimă timpurie, în locul unde se întîmplă, iată, ficțional, acel eveniment tragic în legătură cu care fusesem avertizată toată copilăria.
Primul lucru pe care-l observ cînd mă îndrept spre strada Stejarului – epicentrul întîmplărilor din Hemiptera, dar și punctul galben-luminos al biografiei mele timpurii – este cît de mult s-au micșorat distanțele și lucrurile, în general, iluzie care se datorează, spun psihologii, faptului că, în copilărie, corpul este mai mic, iar creierul își construiește percepția spațiului în raport cu el. E o stradă lungă, care se sfîrșește în gardul unui cimitir, blocul în care locuiam era chiar în capătul ei. Ani de zile m-au obsedat mișcările lui secrete, un freamăt vara, o lume înghețată, fără speranță iarna, multe dintre acestea au intrat apoi în proza mea. De fapt, locurile astea (fostele pămînturi ale boierilor Dudești), care în urmă cu două secole, pe vremea celebrei ciume a lui Caragea, erau asociate morții și sfîrșitului, pentru mine au însemnat începutul vieții, și cu cît mai fioroase am regăsit pustietățile astea – pe o hartă de secol XIX, aici nu era consemnat nimic, nici măcar așa-numitele „grădini potagere” sau livezile de duzi –, cu atît mai senine și pline de semnificații pozitive au fost ele pentru mine. Numele cartierului – care vine de la practica adunării cadavrelor ciumaților, peste care se turna var (pentru ca, atunci cînd ploua, totul să se transforme într-o baltă albă) – l-am asociat multă vreme cu lacul din centrul parcului IOR. Și acum cred că acolo se afla „balta albă”, pentru că înainte de amenajarea parcului era o zonă mlăștinoasă. Puțin mai departe, dar tot în perimetrul despre care vorbim, pe bulevardul Theodor Pallady de astăzi, s-a aflat uzina Chimopar. Acolo s-au descoperit schelete îngropate la jumătate de metru sub pămînt, acoperite cu un strat de var – fără îndoială, tot din vremea celebrei molime, pentru că acolo se aflau cimitirul și spitalul de ciumați Dudești (cel din urmă ridicat datorită hrisovului domnitorului Constantin Moruzi, din 1796). Cînd eram copil, circulau tot felul de istorii urbane, despre cadavrele ciumaților care stigmatizau locul: în mintea mea, se suprapuneau peste imaginea cimitirului de lîngă bloc, care, în ciuda felului optimist și solar în care mi-l înfățișa bunica mea – ca pe o grădină înflorită, liniștită –, mă mai speria uneori, mai ales cînd trebuia să trec seara pe lîngă gardul lui. Oamenii spuneau că inclusiv lacul își lua tributul, mureau destul de des înotători care se avîntau în apele lui, dar eu preferam explicația realist-științifică, cea care a intrat și în roman, de altfel – construit prin secarea unor izvoare naturale, pe un teren denivelat, cu gropi, nu era sigur pentru înot. Privite acum, de la distanța critică pe care trecerea anilor a creat-o, toate astea par, pe de o parte, niște copilării, parte din mitologia locală mai mult sau mai puțin bogată a fiecărui oraș. Dar chiar și așa, amintirea lor a fost suficient de puternică pentru a mă face să vreau să scriu despre asta. Lacul, în imaginarul care a stat la baza romanului meu, este un punct terminus, o zonă aproape magică, unul dintre acele toposuri cu putere hipnotică și, totodată, cu virtuți vindecătoare: ajută la reconstrucția interioară, la recuperarea și asumarea trecutului, la împăcarea cu el. E în același timp un centru regenerator și o punte de legătură între două lumi, două epoci ‒ cred că sînt multe astfel de locuri în București.
De fapt, am scris Hemiptera cu gîndul la cît de radical se transformă locurile, la cîteva secole distanță (uneori și mult mai puțin de atît), la cum se schimbă semnificația lor, valoarea lor simbolică pe o hartă de atunci și de acum. Locuri pustii, mlăștinoase și bîntuite de animale sălbatice, transformate în mari parcuri de sector sau în platforme industriale, unele luate în vizor pentru rentabile proiecte imobiliare (unele legale, altele nu), păstrînd întotdeauna în adîncurile lor indicii despre identitățile lor trecute. Ele au însă și o altă calitate, ca unele lucruri care, privite dintr-o perspectivă diferită, își schimbă radical aparența. Una este înfățișarea lor reală, și istoria lor, cu totul alta e imaginea lor așa cum a conservat-o memoria – și apoi literatura mea. Locurile din Hemiptera nu sînt nici măcar cele din trecut – dinainte de ’89, din vremea copilăriei mele, ori din secolul al XIX-lea, așa cum le regăsim în cărțile de istorie –, sînt cele din mintea mea, produsul pur al nostalgiei, al experienței, rezultatul acelui proces misterios care transformă materialul realității în amintire. Ceva intervine decisiv în felul cum locul se transformă, pe măsură ce devine parte dintr-un proces al memoriei, ca și cum mintea l-ar recrea, nu doar l-ar reproduce, pur și simplu, invocînd și utilizînd diferite procese cognitive, inteligența, emoția etc. Pînă cînd, de multe ori, devine altceva. Sînt celebre însă cele două tipuri de raportare la spațiu ale lui James Joyce și Virginia Woolf: în timp ce Joyce susținea că a scris Ulise așa încît cineva să se poată orienta prin Dublin folosind cartea drept hartă, Virginia Woolf susținea că locurile literare nu au nimic în comun cu cele reale, geografice (țara unui scriitor se află în propria lui minte, spune undeva). În această dezbatere, sînt firește de partea celei din urmă, sînt sigură că locurile mele, sau harta mea a cartierului Balta Albă, pot deveni complet obscure pentru cineva care caută cu orice preț o identificare a materialului ficțional cu cel geografic. Există o strada Stejarului, un Complex, un Agrocoop, un parc IOR sau Voinicelul, o cișmea, un bloc alb-strălucitor și altul verde ca fierea, și cîteva trasee care nu se pot regăsi decît în memoria mea, pe o hartă a ei care se conturează cu precizie în Hemiptera.
Astăzi, cînd mă întorc în zonă, regăsesc încă rămășițele acelei lumi, resturi de case, magazine, blocuri reabilitate, care nu mai seamănă cu cele dinainte, un anumit miros, o nuanță a cerului, mai ales dincolo de cimitir, uneori oameni sau pur și simplu voci, gesturi. Nu întîmplător naratoarea din Hemiptera se întoarce și, într-un exercițiu de recuperare, își reia în posesie cartierul copilăriei, chiar și apartamentul (de fapt, un simulacru, așezat în vecinătatea celui de demult). Dar întrebarea care rămîne este dacă recuperarea aceasta e cu adevărat posibilă și cît poate ea să dureze. Cît mai s]ntem stăpâni pe trecutul nostru și dacă poate fi adevărata lui natură recuperată. Sau dacă nu cumva totul e un joc al imaginației, parte din ficțiunea care este, de fapt, viața noastră.
Andreea Răsuceanu este scriitoare. Cel mai recent roman publicat este Hemiptera, Editura Polirom, 2026.
Credit foto cartierul Balta Albă: Wikimedia Commons
