Tudor Vladescu

Povestea umplatei ține de gastronomia locală, chiar foarte specific locală: un fel de mîncare dintr-un cătun locuit încă de cîteva zeci de suflete, ceea ce este deja destul de mult pentru o zonă atît de depopulată, încît pe o rază de șapte-opt kilometri î

Cînd am fost întrebat, în catedră, ce mi se pare deosebit în Anglia față de România am putut spune doar atît: „Norii sînt foarte jos aici”.

Pe fereastra din spatele casei se vedea un deal verde și cer. Între curtea noastră și a vecinilor se trecea sărind cîte un pîrleaz.

Dacă pe axa est-vest, cea circulată, orașul avea aceste granițe mai puțin obișnuite, pe direcția nord-sud, limitele erau reprezentate de păduri și dealuri mai puțin accesibile și de două mînăstiri din secolul al XVII-lea.

„Cîte limbi străine știi?” Asta a fost întrebarea la aproape fiecare interviu de job, de cînd m-am reîntors în țară.

Fusesem lovit de un val de mirosuri atît de puternice și imposibil de diferențiat încît am avut un moment de extaz. Deci asta este Asia!

Mîncarea de comemorare a morților nu este, aparent, un subiect prea vesel, dar faptul că în Europa orientală ea a fost inventată de un sfînt pentru a fi consumată de cei vii reduce mult din tristețe și regret.

O bibliotecă și cîteva caiete, linguri și căni favorite, o colecție de vase de ceramică tradițională, scule de pescuit, cam așa arată în „vestigii” viața unui om.

Bunicul meu citea mult și explica puțin