Sînt fan de science-fiction. Și cînd mă uit (și) la astfel de filme, nu pot să nu percep și judec lucruri care țin de profesia mea: forma navelor, designul interior (ghicesc sau caut obsesiv referințele), orașele de pe alte planete sau din spațiu. Uneori, acestea sînt superficiale, alteori mai bune decît filmul pe care îl slujesc, în cazurile cele mai fericite devin parte vitală a unor capodopere.
Dacă lăsăm la o parte distopiile, majoritatea orașelor din filme SF au o mare trăsătură în comun: sînt mai întotdeauna perfect noi. Arhitectura lor e unitară, clar făcută dintr-odată, nu se vede nici un semn de îmbătrînire, degradare, transformare. Clădiri vechi nu există: sau orașul respectiv s-a realizat imediat și pe un teren gol, și de atunci nu s-a mai schimbat nimic, sau semnele epocilor trecute au dispărut fără urmă. Ambele interpretări sînt cam terifiante, dacă stai să te gîndești.
Aceste orașe ale viitorului nu au trecut. Sînt în afara timpului. Și au acest lucru în comun cu cealaltă mare categorie de proiecții de viitor, și anume orașele ideale. Fie că este vorba despre minunatele proiecții renascentiste, fie de utopiile modernismului, orașul ideal e un oraș încremenit. Încremenit în formă și organizare – pentru că fiecare om și activitate trebuie să își aibă locul său precis – și încremenit în timp – nu are istorie și, fiind perfect, nu conține nici o indicație că ar trebui vreodată modificat.
Să fim corecți: utopia are rolul de a explora și oferi modele puternice și nu nuanțe; iar atunci cînd nu o ia razna, este prospectivă și nu descriptivă. Dar modelele mentale, mai ales cînd sînt exprimate și prin imagini, sînt mai puternice decît credem. Seducția luării de la capăt, „dar de data asta, bine”, persistă și periodic produce noi ipostaze, mai ales în țări noi (sau nou independente), în regimuri tehnocratice sau autoritare: „orașe sustenabile” produse de laborator cu viabilitate reală minimă, sau noi capitale, de la Astana lui Nursultan Nazarbaiev la orașul neo-faraonic al generalilor egipteni. Sînt sterile, vide în multe sensuri, pentru că oamenii nu vor să stea acolo, și pot deveni înspăimîntătoare. Puteți urmări și proiectul NEOM (dar, vă rog, nu doar materialele de propagandă), un delir din fericire stopat, la care au participat cu un entuziasm rușinos și mulți arhitecți celebri.
Pentru mine, un oraș bun trebuie să fie un oraș modern, cu viziune, care să vrea transformări și experimente, dar și un oraș în timp, cu o continuitate firească cu istoria sa, stratificat, cu adîncime și memorie. Este capabil să se schimbe fără a-și pierde sufletul și, din perspectiva acțiunilor asupra sa, un oraș bine dus mai departe; în acest sens, termenul francez de „durabilitate” mi se pare mai potrivit decît cel de„sustenabilitate”. În aceste cazuri, patrimoniul nu rămîne doar o formă minunată a trecutului, care trebui prezervată (dar, vai, de unde banii, și apoi, orașul trebui să se dezvolte, vom păstra ceea ce merită cu adevărat etc.), ci baza fundamentală pentru orașul viitorului. Atenție, nu doar păstrat pentru că așa trebuie, ci folosit pentru că este bun (și bun ca model), trăit, accesibil, într-un cuvînt, viu. Reciclarea privește și patrimoniul minor, sau chiar construcțiile aparent fără mare valoare. Am mai scris acest lucru în Dilema, vorbind atunci despre sat: cea mai ecologică construcție nu este cea plină de gadget-uri eco – deși sînt și acestea importante –, ci o clădire veche bine reparată/reabilitată/reinventată.
Al doilea element esențial al unui oraș bun este locul public. Să lăsăm puțin deoparte proiecțiile de viitor și să ne uităm puțin la Roma antică, un oraș enorm și foarte dur, chiar și pentru epoca sa. Însă, dacă ne uităm la un plan sau o machetă reconstituite, distingem cu destulă greutate pe unde se află centrul puterii, adică Palatul imperial. Templele sînt frecvente și importante, cum e și normal. Însă elementul urban covîrșitor sînt clădirile și spațiile publice: terme, stadioane, foruri enorme, variate și ubicue. Desigur, nu de lupte de gladiatori avem nevoie astăzi, ci de apărarea și producerea spațiului public. Asta înseamnă în primul rînd locuri comune, interioare sau exterioare, de calitate și în care să poți sta fără să plătești. Constatăm că, în lumea de astăzi, spațiul și echipamentele publice sînt acaparate sau privatizate, în timp ce rolul lor tradițional este canibalizat de pseudo-spații publice de tipul mall-ului.
Un oraș demn de acest nume are nevoie de o rețea de instituții culturale, la toate nivelurile, de la cele de importanță internațională la cele de cartier. Și nu e vorba aici doar de activitățile în sine, ci și de spațiu, de loc, de-a fi împreună.
Orașul ideal este un oraș intens și cu locuri pentru toți. Iar aceasta se leagă de alte nevoi: echilibrul, diversitatea și echitatea.
Încremenirea de care vorbeam mai devreme este anti-urbană; prin esența sa, orașul este într-o stare de echilibru instabil, permant atacat, negociat, redefinit. Această logică a replierii și adaptării este foarte diferită de cea a perioadelor lungi de dezechilibru major. În țările din lagărul socialist, în locul acestei negocieri am avut parte de-un exces de autoritate: și în arhitectură și urbanism, statul decidea totul, era în același timp proprietarul cvasi-absolut, investitor, proiectant, avizator și client. Spațiul public era cel al autorității totalitare, manifestarea individualității era minimă și subversivă. După Revoluție – și fenomenul este extrem de vizibil în România și la București –, situația s-a inversat: avem individualism exacerbat, control neputincios, dezvoltare haotică, orașul ca juxtapunere de teritorii private și de spații ale nimănui. Un teritoriu haotic, dar nedemocratic, în care, dincolo de vot, cetățenii au foarte puține de zis în administrarea locului lor de viață.
După peste 35 de ani, nu pare că ne-am îndrepta către o dinamică firească a tensiunii dintre public și privat, dintre autoritate și individ, dintre diferite comunități… și nici măcar dintre diferitele tipuri de-a ne deplasa prin oraș. E frapant că simbolul progresului și obsesia națională rămîne la noi mașina, în timp ce modernitatea la New York și Tokyo este cea a transportului public sau a vehiculelor ușoare.
Un sens al diversității – care se leagă mult de echilibru – este cel al bogăției de spații și situații, al coabitării între straturile și locurile diferite. Un altul privește locuitorii. Orașul este în primul rînd produsul și rezultatul schimbului: de mărfuri și servicii, pentru că de aici a apărut, dar, ca urmare a acestora, și de culturi și idei, și, evident, de oamenii de feluri diferite. În aproape toate situațiile și cam dintotdeauna, orașele sînt mai liberale, mai deschise cultural și politic decît restul teritoriului.
Orașul „pur” etnic, religios etc. este nu doar imoral și nedrept, ci de fapt contrar ideii de urbanitate, și nu văd nici o revoluție tehnologică ce ar putea contrazice acest lucru. În treacăt fie zis, orașul istoric balcanic era mult mai divers decît cel occidental (poate cu excepția marilor porturi mediteraneene). Am pierdut acest element identitar către sfîrșitul secolului al XIX-lea și mijlocul celui de-al XX-lea, iar orașele noastre „naționale” sînt mai sărace cultural din această cauză.
Diversitatea este și una socială. Nu trebuie să ne păcălim: în toate orașele au existat cartiere bogate și sărace, iar cetățile și metropolele au fost și scena unor dintre cele mai crunte inechități. În comparație cu Roma imperială, de care vorbeam mai devreme, și cele mai sălbatice medii urbane de azi par ajustate social. Dar dacă clivajele s-au atenuat în epoca modernă, a apărut în schimb gentrificarea accelerată: nu doar oamenii mai nevoiași, ci și clasa de mijloc nu își permite să mai stea în orașele prospere și populare, fiind evacuată către periferie. Amestecul social se estompează, zonele centrale, mai ales cele foarte turistice, golindu-se de locuitorii lor în favoarea hotelurilor, a Airbnb-urilor, a speculei imobiliare. De la taxa de intrare venețiană pentru turiști la politicile foarte contestate de a îngheța chiriile sau la dezvoltarea de alternative cum e locuirea cooperatistă, lupta e acerbă. Însă ea nu poate înlocui prăbușirea programelor de locuire socială din anii postbelici și iluzia pieței care rezolvă tot. Trebuie spus că, la capitolul locuințe sociale, România urbană stă mai rău, dar la cel al gentrificării mai bine decît Occidentul. Te poți plimba pe o stradă din București și trece imediat de la un imobil luxos la o casă de mahala și apoi la un bloc vechi plin de tot felul de oameni. România este o țară cu discrepanțe uriașe, dar care se manifestă mai ales între urban și rural sau între zone de dezvoltare. Sîntem (încă) departe de situații de tip San Francisco, în care oamenii angajați în tech locuiesc în mașini, sau de favellas și de cartierele enorme pentru săraci din America de Sud, Africa și Asia.
Ca o concluzie, și pentru a menționa și lucruri despre care nu mai am loc să scriu mai pe larg: orașul ideal este unul accesibil, mai confortabil și mai echitabil, unul în care istoria să fie prezentă și vie, în care să să existe locuri publice dense și bune, în care toți să aibă acces la o locuire măcar decentă, în care să te poți deplasa ca părinte cu căruciorul de copii sau ca persoană cu dizabilități, în care să poți merge oriunde și oricînd ca femeie fără să îți fie frică, în care să poți locui dacă nu ești chiar la fel ca restul lumii, în care să nu te sufoci de la poluare, în care să ai ceva de zis cu privire la viitor, cu arhitectură civilizată și măcar cu ceva arhitectură nouă foarte bună. Și, în fine, un teritoriu cu destule tensiuni și provocări astfel încît să nu te plictisești și să fie nevoie de schimbare, inovație, reinventare. Engage!
Ștefan Ghenciulescu este arhitect, editor fondator și redactor-șef al revistei Zeppelin.
Credit foto: Wikimedia Commons
